Toate exerciţiile de linişte vizează acelaşi scop: a-l ancora durabil pe om în această Unitate a profunzimii care, pe arierplanul rupturii depăşite, între eu şi obiect, face să se nască în el experienţa armoniei. După cum absenţa acesteia este sinonimă cu tensiunea şi cu tulburarea interioară, prezenţa ei trăită corespunde în noi „marii linişti” care anunţă FIINŢA şi Viaţa. Fiecare exerciţiu este deci înainte de toate practică a liniştii şi, în sine, orice exerciţiu de linişte tinde spre experienţa de unison cu Totul.

Întreaga existenţă a japonezului este parcursă de practica liniştii interioare. Ea îşi găseşte forma ei cea mai înaltă în exerciţiile de meditaţie ale călugărilor Zen. Ele sunt respectate în toate şcolile de maeştri şi pentru tot poporul ele fac parte şi din cotidian. Ele se situează deci la trei nivele: la cel mai înalt, ele sunt direct legate de lucrarea (munca) de eliberare şi îl pregătesc pe om pentru marea iluminare(satori). Practicate la  maeştri, în şcoli, ele sunt punctul de plecare şi baza de antrenament a unei performanţe determinante. Pentru popor, ele fondează întreaga lui manieră de a trăi şi este poate trăsătura cea mai caracteristică a culturii japoneze de a vedea cum toate funcţiile cotidiene devin obiect de exerciţiu. Toate sunt axate pe practica liniştii.

Exerciţiul fundamental se prezintă sub trei aspecte: imobilitatea corpului, exerciţiul respiraţiei, exerciţiul centrului.

1. EXERCIŢIUL IMOBILITĂŢII CORPULUI

Practica imobilităţii corpului! Aceste cuvinte evocă imaginea călugărilor şi a sfinţilor din Orient aşezaţi, cu picioarele încrucişate sau în orice altă postură, petrecând ore întregi, zile, săptămâni sau chiar ani fără a se mişca. La această idee nu ne putem împiedica să nu ne întrebăm dacă faptul de a-ţi impune o asemenea atitudine de completă lenevie nu deturnează viaţa de la sensul ei. Noi avem impresia că dedicându-ne acestei practici îi furăm timpul lui Dumnezeu. Orientalul vede lucrurile altfel. A se abandona liniştii corpului sau a spiritului nu înseamnă pentru el a-i fura timpul lui Dumnezeu ci, din contră, înseamnă a-l da Divinului pentru ca acesta să devină în noi realitate. A face liniştea corpului, a sufletului şi a spiritului nu înseamnă a sta trândav. Aceasta reprezintă, în disciplina întoarcerii la viaţa veritabilă, o muncă foarte dură. Căci ceea ce este în afara realului, este a te lăsa tulburat profund de o atitudine de tensiune între eu şi obiect. Calea liniştii este cea a Vieţii care se maturizează.

Deplina imobilitate corporală ne pare un curios mijloc de maturizare şi pentru că nu ne putem imagina un elan al sufletului care să nu fie legat de o muncă a spiritului. În plus, a afirma despre un exerciţiu pur fizic că poate avea o importanţă atât de esenţială se opune vederilor noastre despre demnitatea sufletului şi a spiritului. Noi suntem aici victimele unei stări de „eu” care constrânge care a transformat unitatea noastră primitivă în doli poli opuşi, corpul şi spiritul. Această divizare domneşte atât de puternic asupra conştiinţei noastre încât unitatea primitivă a corpului şi a sufletului ne apare când ca un paradis îndepărtat, când ca un simplu postulat teoretic. Ne aflăm astăzi în căutarea unităţii originare care este fondul esenţial al oricărei vieţi umane. Totuşi, ca şi orbiţi, ezităm să pătrundem în spaţiile infinite care se deschid din nou ochilor noştri când aceştia se închid pentru lumina care disociază a conştiinţei eului. Deşi diviziunea între corp şi suflet îi este familiară, orientalul nu a pierdut, datorită luminii, mai bine păstrate la el,  din conştiinţa lui profundă, contactul viu cu unitatea lui originară. De altfel, el a văzut totdeauna în practica imobilităţii pe cea a liniştii interioare în sânul Unităţii. Acest exerciţiu nu atinge deci periferia, ceea ce se află în jurul centrului, ci însuşi centrul unităţii profunde, proprie Fiinţei noastre de om.

Aşa încât trebuie să explicăm pentru ce, peste tot în Orient, şi în special în această Japonie năpădită de tensiunea activităţilor ei de corp şi de spirit, întâlnim atât de des oameni care se străduiesc la un calm absolut al corpului. Este impresionant până la ce punct pot ei să rămână nemişcaţi. Timp de ore întregi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, par să utilizeze cu bucurie orice ocazie de a se exersa în perfecta imobilitate.

Ce se întâmplă în acest timp? Este greu de descris în cuvinte. Totuşi, cel care şi-a dat osteneala să practice, fie şi numai timp de câteva săptămâni, o jumătate de oră pe zi de imobilitate va trăi impresii interesante. Experienţele pe care le va face nu vor fi doar singulare. Dacă posedă sensibilitatea perceptivă necesară, influenţa va fi atât de mare încât îl va angaja să nu mai renunţe la exerciţiu. La început va fi îngrozit de turbulenţele care îl locuiesc, de mişcarea nenumăratelor sentimente contradictorii, de fuga ideilor şi a imaginilor inoportune şi fără coerenţă. El se va vedea invadat de o agitaţie impulsivă care ameninţă calmul abia cucerit. Numeroase voci se vor ridica în el şi abisuri se vor deschide în subconştientul său. Dar dacă nu se dă bătut – şi pentru aceasta îi trebuie credinţă şi răbdare – el va simţi cum încet-încet tumultul interior se evaporă, nu din cauza oboselii sau pentru că începe să adoarmă, ci pentru că, odată cu imobilitatea corpului, pătrunde în el această profunzime a Fiinţei noastre esenţiale, prezentă în noi dincolo de imagini şi de idei, de mişcarea pulsiunilor, a tensiunilor dintre eu şi obiect, şi a cărei unitate conţine şi depăşeşte toate lucrurile.

Tocmai această unitate cu profunzimea este importantă aici. În măsura în care, în deplină luciditate, el devine una cu ea, el atinge un plan interior care îl ridică mai presus de orice nelinişte, mai presus de limitările multiplului şi al contrariilor; căci nivelul de conştiinţă care se dezvoltă aici este nu coborât, ci ridicat. El ajunge încet-încet la o stare în care amplitudinea contradicţiilor şi a limitelor, inerente existenţei umane, se modifică într-un sens mai sănătos. Pulsiuni şi sens, suflet şi spirit, Sine şi lume îşi au baza într-o Unitate care le adună şi le protejează. Ea le face inaccesibile tendinţelor invadatoare ale egocentrismului care tulbură armonia Totului.

Astfel, continuat cu perseverenţă, în postura justă, exerciţiul de perfectă imobilitate a corpului aduce, chiar şi în afara momentelor în care se practică, posedarea unei dimensiuni complet noi de profunzime. Dacă exerciţiul este prelungit timp de ani întregi, el generează o stare de spirit, o atitudine spirituală, pe care viaţa agitată a eului ataşat de obiect nu mai poate să o tulbure. Chiar şi în schimbările şi convulsiile din care este făcută existenţa, discipolul resimte pacea şi armonia. Când liniştea din profunzimi urcă la suprafaţă, Viaţa se reflectă acolo aşa cum este fără alterare şi face să se recunoască în orice lucru legea esenţială.

2. EXERCIŢIUL RESPIRAŢIEI

Exerciţiul respiraţiei şi cel al imobilităţii corpului sunt absolut inseparabile. Şi la noi se vorbeşte tot mai mult despre respiraţie. În majoritatea timpului este vorba, în şcolile în care se lucrează asupra ei, de a spori vigoarea şi rezistenţa elevului datorită regularităţii şi amplorii sporite a suflului lui. Sau se încearcă astfel angajarea unui subiect constant crispat pe calea destinderii. Exerciţiul oriental al respiraţiei nu tinde să obţină nici o mai bună rezistenţă la efort, nici relaxarea de crampe tenace. Capacitatea de a menţine un bun tonus, ca cea a unei destinderi juste, se bazează pe un al treilea element şi acesta poartă spre o cu totul altă experienţă.

Dacă încercăm să ne observăm respiraţia naturală şi să o facem conştientă, vom remarca – cu mai mult sau mai puţină surprindere – că simplul fapt de a fi supravegheată tulbură deja această respiraţie şi o împiedică să fie naturală. După ce vom fi regăsit calmul, vom vedea apoi că fiecare gând, fiecare imagine, trezirea unui sentiment, tulbură un ritm respirator liniştit. Este important deci să se obţină, să se înveţe a se păstra constant, într-o stare de trezire interioară, un ritm respirator perfect. Pot exista şi există numeroase metode ce tind spre acest scop. Dar rezultatul depinde mai puţin de o metodă cât de perseverenţa cu care se practică exerciţiul.

Este vorba, încă o dată, de acelaşi lucru: trebuie atins, în deplină trezire, absenţa eului prin care, eliberat din diviziunea dintre subiect şi obiect care domină de obicei conştiinţa, omul regăseşte în destindere, fericirea unităţii lui esenţiale. El poate atunci să întâlnească acolo plenitudinea unei experienţe decisive: „Nu eu respir, aceasta respiră în mine şi, în integrarea corpului şi a sufletului, eu particip pur şi simplu la Unitate.” În clipa în care, în mod constant treaz pentru respiraţie, eul renunţă la supremaţia lui, omul se simte liber de contradicţii şi de limitele generate şi fixate de acest eu care, până atunci, păstra sub influenţa lui viaţa lui fizică şi spirituală. Existenţa lui în corp, cu barierele şi convenţiile care închideau, dispar puţin câte puţin, sau uneori brusc, în infinitul FIINŢEI. El se deschide atunci pentru liniştea Vieţii celei mai mari. În timp ce, până atunci, el se simţea un simplu val şi încerca în mod disperat să se menţină prin suişurile şi coborâşurile lui, el pare să fi ajuns deodată la conştiinţa de a fi marea care se manifestă, mereu aceeaşi, în val cât şi în totalitate.

Din nou, ceea ce se percepe, se simte, se gustă este unitatea fundamentală. La început din când în când. Apoi, în măsura în care debutantul progresează, experienţa câştigă în stabilitate. Ea se înrădăcinează într-o atitudine constantă aşa încât omul devine tot mai capabil să-şi păstreze în cotidian pacea din adânc. Şi eficacitatea? (Ca buni occidentali, suntem mereu tentaţi să punem această întrebare). Ea nu a diminuat, ci, din contră, a sporit. Căci, fiind surmontată dominaţia exclusivă a eului, omul scapă de risipa de energie pe care tensiunea eu-obiect o introduce în economia sa vitală. Cu experienţa „adâncului” trezit în el prin Fiinţa lui esenţială, încrederea lui în sine creşte. Nevoia de securitate diminuează, comportamentul devine tot mai spontan şi elanurile inimii pot să se dezvolte fără constrângere.

Toată lumea în Japonia practică exerciţii respiratorii. La nivelul spiritual cel mai elevat, este o tradiţie constantă. Ele formează exerciţiul fundamental al tuturor artelor învăţate de maeştri şi sunt practicate foarte natural şi de menajeră şi de omul profesional activ. Desigur, ţăranul şi muncitorul care îl practică din copilărie nu vor căuta deloc să-l explice şi nici nu vor avea dorinţa să vorbească despre el. Dar orice persoană care a avut şansa să lucreze mult timp sub o bună îndrumare va recunoaşte peste tot pe omul iniţiat în această formare.

[…]

3. EXERCIŢIUL “CENTRULUI”

Când vorbim despre centru, noi ne gândim la un cerc, cu punctul lui central, şi la relaţia dintre acest punct şi circumferinţă, adică periferia. Aceasta este, prin raport cu el, suprafaţa şi exteriorul; centrul, în schimb, este interiorul şi profunzimea. Toate punctele periferiei tind concentric spre mijloc. Văzute de acesta ele sunt excentrice. De la centru spre periferie se exercită o mişcare centrifugă, de la periferie spre centru o mişcare centripetă. Periferia poate fi animată de o mişcare giratorie. Cu toate aceste mişcări, centrul rămâne imobil şi totuşi el menţine ansamblul. Toate aceste aspecte se pot aplica la ceea ce trăim în exerciţiul „centrului”. Se poate spune, de exemplu, despre cineva că este bine „centrat” sau, din contră, în afara centrului său. În primul caz aceasta înseamnă că el este în armonie cu el însuşi şi trăieşte prin centrul său. În al doilea caz există o perturbare a echilibrului. Ea coincide cu ocultarea Fiinţei lui esenţiale şi riscă să se piardă pe sine. Fiecare dintre noi posedă propria lui formulă de mişcare centrifugă şi centripetă. Faptul că acest ritm personal depinde de centru şi nu de periferie pare evident pentru toţi.

Când începem să lucrăm aceste exerciţii, o facem în starea de spirit în care începem orice lucru: micul eu determină starea noastră de subiect şi, fidel naturii lui, el fixează şi defineşte obiectul „pus în faţa lui” (Gegenstand). O experienţă dezagreabilă ne aşteaptă aici. În această căutare a interiorităţii noastre, cu cât încercăm mai mult, potrivit obiceiului de a defini al eului, să facem din el un obiect, fixat în mod obiectiv, cu atât starea la care duce căutarea devine mai penibilă căci orice viaţă pare atunci a încremeni. Ca niciodată până atunci, noi vedem cât de mult periculoasele forţe ale eului reduc plenitudinea şi suflul Vieţii la un fapt, la un simplu lucru. Problema nu este aici de a şti dacă, această capacitate de a defini este o dată-rădăcină a spiritului uman şi a puterii lui  creatoare de forme juste.

Luăm în considerare pentru moment numai aspectul negativ: omul, încremenit în atitudinea eului, este prins în jocul lui de oglindă şi se reflectă pe sine însuşi. Or, omul este, în sine, nu numai acest eu, ci mult mai mult. Când, faţă în faţă cu sine în acest exerciţiu, el consideră în mod serios egoul ca punctul lui central, el simte orice viaţă oprindu-se în el. Debutantul, care are impresia că nu mai poate ieşi din această rigiditate a eului, resimte adesea angoasă. Este imposibil de explicat aici în detaliu cum, suportând-o, această stare dureroasă poate fi surmontată şi, puţin câte puţin, depăşită. Esenţial este întotdeauna ca elevul să ajungă să abandoneze complet micul lui eu ca subiect al acestei căutări a centrului. Dacă el reuşeşte aceasta, în stare de atenţie trează meditativă (şi nu de concentrare), el poate simţi deodată această rigiditate relaxându-se şi o destindere îndreptându-l spre un nou centru diferit de precedentul. Acesta din urmă nu era altul, de fapt, decât eul identic lui însuşi şi reflectându-se în propria identitate încremenită. El simte atunci ca centru al Fiinţei lui esenţiale ceva mult mai mult decât acest eu, mult mai mult decât „el însuşi”, şi când ajunge la aceasta el simte că, subit, totul în el se ordonează şi se integrează, în mod armonios, dincolo de orice tensiune dintre eu şi obiect, la unisonul unei Unităţi care vibrează şi respiră cu FIINŢA Universului.

Noi toţi cunoaştem ceva din această stare. Sunt clipele fugitive în care ne simţim subit lăuntric asemenea unei „sfere perfect rotunde”, în care reuşim fără cel mai mic efort toate sarcinile întâlnite, sau când situaţii, de obicei neliniştitoare, nu ajung să ne zdruncine echilibrul. Toate se aranjează de la sine şi se organizează cel mai bine. Pe de altă parte, această stare de seninătate destinsă ne face capabili să rezolvăm cu o uşurinţă deplină probleme care ar fi trebuit să ne înnebunească. În momentul în care, deodată, ne asaltează un gând sau un sentiment care sparge această „sferă”, ne pomenim aruncaţi înapoi în tensiunea descentralizatoare dintre eu şi obiectul lui. Ne trebuie atunci o „concentrare” a voinţei pentru a ne ajuta să dominăm tracasările momentului. Pentru că, după ce am trăit, ca pe un dar al întâmplării, momente trecătoare preafericite – a căror importanţă ne scapă mereu – influenţa periferiei a reluat locul Vieţii venite din profunzimi. Exerciţiul centrului are în vedere tocmai să ne facă să luăm intim cunoştinţă de această experienţă şi să ne menţinem în ea. Pentru a folosi o imagine a lui Meister Eckhart, este exerciţiul care constă în a „deveni balamaua care, în timp ce uşa se mişcă şi se deschide, ea, balamaua, rămâne imobilă”. Această imagine „pică la fix”, îmi spun japonezii, şi atinge exact inima experienţei din cursul acestui exerciţiu.

Exerciţiul centrului, inseparabil de cel al imobilităţii şi al respiraţiei, este şi în inima educaţiei japoneze. Un termen desemnează la ei acest centru fizico-psihic, este cel de Hara. Numeroasele noţiuni din care face el parte arată ce loc ocupă acesta în conştiinţa lor. Unele şcoli fac, din acest singur centru, obiectul exerciţiilor lor şi nu există artă, practicată de maeştrii japonezi, care să nu îl considere ca şi condiţia indispensabilă a oricărei reuşite. „Centrul Fiinţei” perceput, simţit în această experienţă, nu este altceva, de fapt, în ochii japonezilor decât această Unitate a Vieţii care poartă, guvernează, structurează şi protejează orice lucru. Conştiinţa noastră ordinară(obişnuită) ne separă de ea: a o regăsi este adevăratul scop al exerciţiilor imobilităţii corpului, al respiraţiei şi al centrului.

Iată deci expuse exerciţiile fundamentale de linişte şi de pace interioară. Ele aparţin ,aşa cum am spus, poporului japonez întreg. El le practică neîncetat, în mod mai mult sau mai puţin conştient. Când unii uită aceasta, ei sunt mobilizaţi, în toate domeniile vieţii, de exemplul sau de învăţătura maeştrilor lor. Orice japonez cunoaşte, de o manieră sau alta, acest centru-cheie care deschide toate porţile Vieţii. Ei ştiu că oceanul este cel care ridică şi poartă şi valurile. Ei cunosc în sfârşit calma oglindă a profunzimii în care orice lucru se reflectă la locul lui.