Viaţa, iubirea, moartea
dialog între Jeanne Guesné şi Karlfied Graf Durckheim


Graf Durckheim

o meditaţie extrasă de revista Nouvelles Clés din cartea
Le 3 e Souffle, de Jeanne Guesné, ed. Albin Michel

Pr. Durckheim: „Lumea” întreagă pe care o observăm, şi noi înşine în sânul ei, pot fi percepute ca o tentativă a infinitului de a apărea în finit. Fiecare lucru, fiecare floare, fiecare arbore, fiecare animal, fiecare fiinţă umană, aşa cum este trăieşte, debordează de forţa vieţii care se naşte în el şi tinde fără încetare să apară acolo într-o formă particulară. Noi suntem chemaţi să fim mărturie noi înşine, prin ea şi în ea, a acestui „cu totul altul” care, la început voalat, este destinat să fie manifestat. Pentru cel care s-a trezit la Cale, o cunoaştere arzătoare îi însufleţeşte cu pulsaţia ei zilele şi nopţile într-o experienţă care este o promisiune şi totodatã o misiune.

JEANNE GUESNÉ: Cred că Cunoaşterea care decurge din experienţa contactului direct cu Fiinţa în Sine marchează o etapă, un prag de trecut…

PR. DURCKHEIM: Pentru cel care scapă pentru o clipă de agitaţia vieţii cotidiene, şi care la întâlnirea cu natura pe malul unui râu, în mijlocul pădurii, pe ţărmul oceanului, se eliberează de tensiunile sale, este sigur că el poate gusta experienţa minunată de a se simţi integrat în plenitudinea unei forţe care izvorăşte din adâncul lui şi care îl regenerează.

În această primă luare de contact cu transcendenţa, Conştiinţa Fiinţei îi apare mai net decât prin intermediul valorilor morale şi a diferitelor credinţe religioase. Chiar şi în erotism şi sexualitate, există ceva transcendental care face să explodeze carcanul „conştiinţei care defineşte şi obiectivează” a eului, şi îi permite să depăşească limitele sclerozate ale acestui eu hipertrofiat.

Elementele fundamentale ale exerciţiului ţin de trei aspecte: Atitudine-Respiraţie-Tensiune. Corpul, ca mijloc de expresie, ne vorbeşte prin  „atitudinea”, determinată de centrul de greutate: hara. Prin Respiraţie, începem să luăm încet încet cunoştinţă de corpul „interior” care se deschide şi se închide în ritmul marelui du-te-vino al suflului Vieţii. Şi prin Tensiunea justă, ce rezultă dintr-o atitudine justă şi dintr-o respiraţie justă, învăţăm să „ne lăsăm în umeri”, şi nu să lăsăm să cadă umerii. Învăţăm astfel să „dăm drumul”, adică să ne eliberăm de autoritatea eului nostru.

JEANNE GUESNÉ: Domnule Profesor, vorbiţi-ne despre acest „a da drumul”(lâcher prise) care sucită atâta admiraţie la occidentali. A da drumul la ce? Prin ce? Este ceva numai fizic?

PR. DURCKHEIM: Este esenţialmente o mişcare prin care omul se degajează de lanţul în care s-a prins identificându-se cu eul lui. A da drumul înseamnă a ne lăsa pătrunşi, în semiobscuritatea comportamentului nostru obişnuit, de o nouă conştiinţă în care totul străluceşte din interior. Vedeţi dvs, a da drumul „sus” la începutul expiraţiei şi a te „aşeza” în bazin, sunt două aspecte ale unei singure şi aceleaşi mişcări. Amintiţi-vă că nu există nici o boală fizică sau psihică, a cărei vindecare să nu fie legată de destinderea naturală a întregului abdomen. A fi în hara înseamnă a dispune de energia de care avem nevoie.

Dar să nu uităm că atunci când punem întrebările „Ce? Unde? Când?”, aceasta înseamnă că noi suntem prizonieri ai modului gândit conform cu viziunea noastră obiectivantă despre lume. Or, dacă realitatea veritabilă trebuie să ne atingă, trebuie să învăţăm să debarasăm ceea ce o deformează. Există de asemenea exerciţii prin care omul crede că se angajează pe cale şi care îl rătăcesc. Aşa sunt faimoasele exerciţii de respiraţie, de relaxare, de postűri, de meditaţii. Desigur; ele aduc o eliberare trecătoare a tensiunilor sau a crampelor şi produc un oarecare calm. Dar în realitate ele nu sunt decât o amăgire şi întăresc energia eului. Ele nu fac decât să mărească în el „vechiul om” şi apetitul lui de a şti şi de a putea. Trebuie să rămânem vigilenţi. Când eul este prea introvertit sau prea extrovertit, nici o forţă pământească nu-l va putea elibera pe om de angoasele lui, de tristeţea lui, nici să-l ajute să-şi regăsească Credinţa şi Securitatea în viaţă. Numai hara îi permite contactul permanent cu Fiinţa.

JEANNE GUESNÉ: Domnule Profesor, Maestrul este indispensabil căutătorului, cum să-l întâlnim? Astăzi, şi din ce în ce mai des, aceste întrebări îi ard pe tineri care se simt instabili şi fără rădăcini. Ce răspunsuri le puteţi aduce?

PR. DURCKHEIM: Maturizarea unui om este imposibilă fără un contact cu centrul lui cel mai profund: Fiinţa sa Esenţială. La acest moment, nevoia unei direcţii pe calea interioară devine deci imperioasă. Omul a ajuns la un impas, credinţele tradiţionale nu mai sunt un ajutor. Or, trebuie să înţelegem bine că „Maestrul”, fie că este o idee, o realitate vie sau un apel interior, semnifică totdeauna viaţa făcută Om.

Astfel, nu există Maestru decât asociat cu Calea şi cu elevul. Maestru, Cale, Discipol sunt o trinitate pe cale spre „Împărăţia” care nu este din această lume.

JEANNE GUESNÉ: Dvs insistaţi mult asupra practicării cotidianului ca exerciţiu, în special asupra practicării harei. Este o noţiune care merită toată atenţia noastră…

PR. DURCKHEIM: Într-adevăr, Doamnă, practicarea harei îl eliberează pe om de dualismul neîncetat dintre corpul şi sufletul lui. Hara este centrul vital al omului care conţine puterea şi echilibrul lui. Or, occidentalul, mai ales, trebuie să fie atent să nu se scufunde într-o spiritualitate idealistă şi fără substanţă care nu duce nicăieri. De aceea trebuie să-şi aibă el rădăcina în centrul lui originar: hara lui. Dar, să adăugăm imediat că o descriere a lui hara diferă tot atât de hara veritabilă, după cum explicaţia apei fierbinţi pe deget este diferită de experienţa făcută cufundându-l în ea. De multă vreme se cunoaşte în Orient, şi mai ales în Japonia, importanţa abdomenului. Să nu uităm că această importanţă este de asemenea subliniată în imaginile şi sculpturile omului din epoca romană şi la începutul goticului, chiar şi imaginile lui Christos şi mai ales cea a lui Christos în maiestate. Exerciţiul pe calea integrării care conduce la transcendenţă insistă mult asupra acestuia aspect. Îl găsim în Japonia în învăţătura şi în practica harei. În sensul propriu al cuvântului, el înseamnă „abdomen”. Când omul ajunge să se ancoreze în hara, el o simte ca pe un spaţiu în care este reunit cu o putere vitală care îl regenerează. Pe baza acestei înrădăcinări, el poate lupta, crea, iubi.

Nimic nu îl bulversează, nimic nu ameninţă „echilibrul lui viu”, el poate acţiona. Unii oameni posedă hara în mod natural, am putea spune, şi ei se impun contemporanilor lor ca de la sine.

Vedeţi dvs, eu l-am întâlnit de două ori pe generalul de Gaulle, el avea o hara puternică. Eu am resimţit intensitatea contactului său… Asemenea oameni marchează timpul lor în mod inexorabil. Primul dar al harei este o mai bună stabilitate şi o mai mare „forţă de realizare şi de afirmare”. Al doilea dar îi conferă „forma adevărată”, proprie fiecărei fiinţe umane. Dar numai cu cel de-al treilea dar – transparenţa la „cel cu totul altul”- atingem transcendenţa.

JEANNE GUESNÉ: Vă referiţi aici la contactul direct cu Fiinţa?

PR. DURCKHEIM: Hara îl eliberează pe om de toate atitudinile pe care le-a adoptat în funcţie de rolul lui în viaţă. Atunci, debarasat de dorinţa care îl constrânge să vrea să pară mai mult decât ceea ce este, modul lui nou de a fi acolo, pe baza centrului lui, este prin el însuşi un mijloc de comunicare cu sprijinul forţelor profunde. Să facem experienţa împreună. Să ne părăsim poziţia bună pe care o avem în acest moment. (Eram şi unul şi celălalt aşezaţi pe scaune). Să ne prăbuşim puţin în noi înşine fără prezenţă de sine, deformaţi oarecum. Simţiţi această impresie de a fi fără viaţă? Inert?... Şi acum, să adoptăm atitudinea contrară: bombăm pieptul, retragem abdomenul, ne simţim un şef… Micul eu şi-a reluat toată aroganţa lui, el exultă. Vedeţi că între aceste două atitudini rele, există o mică marjă care corespunde „singurei” poziţii care permite simţirea unei misterioase şi binefăcătoare vibraţii, atât de lejeră încât nu ştim dacă ea este în raport cu respiraţia sau cu pulsul – ceea ce de altfel nu are nici o importanţă. Ceea ce este capital, este de a percepe această impresie de fericire care se naşte din această viaţă foarte vibrantă.

JEANNE GUESNÉ: Domnule Profesor, când am întâlnit învăţătura dvs, în 1962, odată cu traducerea în franceză a cărţii Hara, Centre vital de l’homme (ed. Courrier du Livre), am recunoscut imediat în descrierea pe care o daţi despre „a da drumul” simultan cu „ancorarea” în hara, atitudinea naturală a tatălui meu, decedat în 1948. El îi era îndatorat pentru aceasta unui sârb cu care se împrietenise la Dardanele, cu ocazia primului război mondial. Pe de altă parte, primul meu maestru, doamna T., fără nici o pretenţie intelectuală, poseda hara în cel mai înalt grad. Simplul fapt de a-i evoca amintirea astăzi mă face să intru spontan în această energie, adică să mă leg din nou la rădăcinile mele. Or, nici tatăl meu, nici doamna T nu cunoşteau cuvântul hara. Să nu vă spun că dorinţa mea de a vă întâlni a fost atât de determinată, pe dvs cel care aduceţi o explicaţie logică acestui „gest” pe care îl cunoşteam şi pe care îl practicam de mai bine de douăzeci de ani deja.

Fiind infirmieră (mobilizată) pe front în timpul celui de-al doilea război mondial, am asistat de multe ori la moartea răniţilor. Era vorba întotdeauna de oameni tineri, sănătoşi, loviţi brutal în integritatea lor vitală. De fiecare dată, simţeam preludiul sfârşitului existenţei lor, prin „lăsarea” din susul umerilor care îi „dezbrăca” mental, umplîndu-i de un calm religios. Cel care „pleca” era un ”altul”… Ce credeţi despre aceasta?

PR. DURCKHEIM: Sunt foarte interesat de constatarea dvs. este foarte important pentru un om să-şi „trăiască” moartea sa. Este clipa crucială în care el va pătrunde în misterul vieţii, în infinitul supra-pământesc. Aţi remarcat că simţeaţi „lăsarea umerilor” ca pe o eliberare de eul care împresoară Fiinţa?

JEANNE GUESNÉ: Într-adevăr, exact aşa este. Faţa lor se destindea şi privirea lor părea iluminată de o stranie lumină. Întotdeauna îi ţineam de mână, ca un ultim contact, dar în tăcere… Ce putem face în această clipă? Dacă nu să fim acolo ca o rugăciune silenţioasă…

PR. DURCKHEIM: Ştiţi, moartea este întoarcerea la Viaţa de unde venim. Pe tot timpul existenţei noastre, ea nu ne-a părăsit niciodată, dar noi suntem inconştienţi de aceasta. Viaţa transcende moartea care pune capăt existenţei numai. La sfârşitul vieţii sale, ca şi la naşterea sa, omul are nevoie de un ajutor, şi cel care simte această nevoie trebuie să-i răspundă, fie că îl cunoaşte pe acest om, fie că nu îl cunoaşte. Dar să-şi amintească că în nici un caz nu poate fi vorba de mici semne de milă, de aşa-zise minciuni pioase. Cel care îl asistă pe un muribund trebuie să se simtă una cu el în fiinţa interioară. Este, fără îndoială, momentul cel mai important al Vieţii lui. Să nu-i furăm moartea. Să-l ajutăm să se abandoneze în deplină încredere valului de iubire infinită care urmează să-l primească.

Aveţi dreptate, atingerea mâinii este foarte importantă. Prin acest contact trece semnul unei apartenenţe comune, Prezenţa fiinţei esenţiale care ne uneşte pe toţi. Această prezenţă simţită datorită „transparenţei” clipei sfârşitului se exprimă în acest calm şi această transfigurare a feţei şi a privirii care precedă moartea şi pe care o percepeaţi prin „uniunea esenţei dvs cu esenţa celui care pleca”. Strălucirea este limbajul Fiinţei, ea nu se localizează; astfel ea nu poate fi percepută. Lumina sa este un fel de reflex al Infinitului.

JEANNE GUESNÉ: Cuvintele dvs sunt foarte dulci inimii mele. Ele mă fac să retrăiesc moartea mamei mele pe care am asistat-o de la primul semn al plecării ei. Ea a fost întotdeauna foarte angoasată de scadenţa inexorabilă şi eu aveam obiceiul să o liniştesc, respingând-o pentru mai târziu…

Când, deodată, cu o voce schimbată, dar fermă, ea îmi spune: „Voi muri”. I-am răspuns pe acelaşi ton: „Da, mamă, vei muri”, şi am fost una cu ea… Foarte rapid, ea nu a mai putut să înghită, vederea i-a slăbit… A căzut în comă lent şi din ce în ce mai profund. Agonia s-a prelungit toată noaptea şi o parte din ziua următoare, marcată de gâfâiala respiraţiei ei scurte şi ritmate.

În faţa feţei ei palide, din ce în ce mai încordate, am cedat unui impuls profund, irezistibil şi i-am zis: „Mamă, mai eşti aici, dacă mă auzi, te rog, fă-mi un semn…” atunci ochii i s-au deschis şi s-au închis automat peste ochi fără privire, în care Conştiinţa nu mai apărea… Simultan, mâinile ei se lăsau în jos şi se ridicau în acelaşi ritm mecanic…

Am simţit foarte puternic în mine efortul ei disperat de a-mi răspunde: „Sunt aici”. Atunci am îmbrăţişat-o cu căldură cerându-i iertare… pentru cã o reţin… Un pic mai târziu, trăsăturile  ei s-au destins, o umbră uşoară a „vibrat” ridicându-se de la gâtul ei la faţa ei pe care buzele schiţau un surâs, umbra a ajuns la frunte apoi a dispărut ca un nor transparent deasupra capului… Ea îşi părăsise corpul… O pace foarte blândă domnea în încăpere…

JEANNE GUESNÉ: Domnule Profesor, unele persoane au, la un moment sau altul, o experienţă spirituală care uneori chiar se reînnoieşte din loc în loc; pentru ce, în pofida acestor experienţe, comportamentul lor obişnuit nu se schimbă? Şi unde se află atunci interesul acestor experienţe?

PR. DURCKHEIM: Trebuie să înţelegem bine că în om două forţe antagoniste sunt la lucru: una este elanul Fiinţei esenţiale care vrea să se manifeste în lume, cealaltă este despotismul micului eu care i se opune. El îşi are sediul în spatele frunţii şi se opune „prezenţei care percepe corpul în întregimea lui”.  A te simţi ancorat în hara este indispensabil pentru ca conştiinţa cu sediul în cap să „dea drumul”. Centrul de greutate al omului trebuie imperativ să se situeze în abdomen, pentru ca ceva să se schimbe în comportamentul lui.

Numai prin exerciţiu putem găsi Calea care duce la hara. Sensul exerciţiului în slujba căii interioare nu este niciodată dobândirea de informaţii materiale care servesc viaţa cotidiană, ci realizarea unui nivel de A FI superior. El nu dă naştere experienţei Fiinţei, el ne pregăteşte numai să o primim. Vedeţi dvs, Doamnă, prin confuzia şi agresivitatea tineretului de azi, prin zgomotul revoltei lui, de fapt răscoala Fiinţei iese la lumină. Ea vrea să fie recunoscută şi acceptată. Eu sunt încrezător, omul redevine atent la înţelepciunea din adâncul lui.

JEANNE GUESNÉ: Domnule Pofesor, care este pentru dvs diferenţa fundamentală dintre cultura orientală şi civilizaţia occidentală?

PR. DURCKHEIM: Am putea spune că orientalul vede sarcina omului în dobândirea maturităţii sale interioare, în timp ce pentru occidental, elementul esenţial al vieţii lui este organizarea unei opere valabile în lume… Una este experienţa interioară a transcendenţei, cealaltă este acţiunea obiectivă a personalităţii. Viaţa umană este tensionată între o nostalgie de eliberare şi vocaţia de a forma lumea. Aceşti doi poli oferă un subiect constant de diferende între modurile de gândire occidentale şi orientale. Pericolul oriental este o aplecare spre nemărginire şi spre disoluţia în unitatea Totului. Cel al occidentalului, în schimb, este o tendinţă de a se înţepeni în obiecte şi de a fragmenta Viaţa. Pentru oriental, calea iniţiatică duce la disoluţia în marele Tot. Pentru creştinul occidental, eliberat în sfârşit de fascinaţia eului egocentric, el îl face pe acesta capabil să manifeste în lume originea sa divină.

JEANNE GUESNÉ: Cuvintele „transcendenţă” şi „transparenţă” revin de multe ori pe buzele dvs. De fiecare dată, eu le resimt foarte puternic în plexus , ca vectori de energie care mă „reîncarcă”. Discuţia noastră, Domnule Profesor, nu este ea un exerciţiu, în sensul în care înţelegeţi dvs experienţa care conduce la tarnsformare?

PR. DURCKHEIM: Vedeţi dvs, dvs desemnaţi astfel o senzaţie care vă pune în contact cu „esenţa” dvs. Transcendenţa este o experienţă, un loc de viaţă din adâncul dvs. Fiinţa astăzi îşi are locul ei în experienţa umană. A venit timpul pentru om să se deschidă experienţei unei realităţi, care până în prezent aparţinea domeniului credinţei. Prin ea trecem noi de la „a cunoaşte” la „a înţelege”.

Marea experienţă este precedată de toate micile experienţe ale Fiinţei care sunt ca nişte lumini pe cale. Ele ne ating în exerciţiul liniştii, sau al unei meditaţii în care dăm cu adevărat drumul eului nostru existenţial, dar şi în multe situaţii din viaţă. Un mod nou de „a fi acolo”  se dezvoltă, care nu îşi are centrul activ în lumea eului, ci în Fiinţă. Şi din nefericire, pentru mult timp, ceea ce se dezvăluie într-o luare la cunoştinţă a Fiinţei, este transformat îndată în ceva obiectiv: imagine… cuvânt etc. Vrând să se explice, să claseze, să conceptualizeze, omul denaturează ceea ce a „sesizat”, şi pierde ceea ce a trăit. Vedeţi dvs, a accepta să nu înţelegi, a sta nemişcat şi silenţios sub strălucirea Fiinţei, ne plasează în mişcarea de transformare care ne face transparenţi Fiinţei noastre. Şi dacă suntem într-adevăr determinaţi să ne angajăm pe calea metamorfozei, toate evenimentele pe care le întâlnim sunt „ocazii” de a practica exerciţiul harei şi acela de a da drumul eului.

Umbra invada lent biroul profesorului. Ploaia diluviană care cădea din ajun bătea în geamul ferestrei înguste a vilei rustice care dădea spre pădure…
Discuţia se termină în linişte.

Sursa: Originalul articolului în limba franceză pe site-ul revistei Nouvelles Cles:
http://www.nouvellescles.com/article.php3?id_article=577
Traducerea în româneşte Viorica Juncan.