Kahlil Gibran

O lacrimă şi un zâmbet

Creaţia

Dumnezeu si-a luat suflet din el şi l-a transformat în Frumuseţe. Apoi a înzestrat-o cu toată gratia şi bună­tatea. I-a dat cupa fericirii şi i-a spus: „Nu bea din această cupă dacă nu uiţi de trecut şi de viitor, căci fericirea nu este decât prezentul." Şi i-a mai dat şi cupa suferinţei si i-a spus: „Bea din această cupă si vei înţelege sensul momentelor fugare de bucurie ale vieţii, căci suferinţa este pretutindeni."

Iar Dumnezeu i-a dat dragoste, care ar fi părăsit-o pentru totdeauna la primul freamăt al satisfacţiei lumeşti, şi blândeţe, care ar fi dispărut la prima conştientizare a tânguirii.

Şi i-a dat înţelepciune din ceruri care să o conducă pe cale cea dreaptă şi a aşezat-o în adâncul inimii ei. I-a mai dat şi un ochi cu care să vadă nevăzutul şi a sădit în ea afecţiunea şi bunătatea pentru toate cele care există. A îmbrăcat-o cu veşmântul speranţei ţesut de îngerii din ceruri în culorile curcubeului. Şi a învăluit-o în umbra haosului, care este naşterea vieţii si a luminii.

Apoi, Dumnezeu a luat foc din cuptorul urii, vânt uscat din deşertul ignoranţei, fire de nisip ascuţite si tăioase de pe malul egoismului, pământ putred de sub picioarele vremii, le-a amestecat pe toate şi a făcut Băr­batul. I-a dat Bărbatului o putere oarbă care se dezlănţuie şi îl duce la nebunia ce nu se stinge decât în faţa slăvirii dorinţei. I-a dat viaţă, care este oglinda morţii.

Iar apoi Dumnezeu a râs şi a plâns. A simţit o dragoste şi o milă covârşitoare pentru Bărbat şi l-a luat sub oblăduirea Sa.

Cântecul Destinului

Omul şi cu mine suntem ca doi iubiţi.
El mă doreşte, iar eu tânjesc după el,
Dar, vai! Intre noi a apărut un rival
Care ne face nefericiţi.
Este rea şi calculată
Şi este lipsită de farmec.

Numele ei este Averea.
Ne urmăreşte oriunde mergem
Şi ne supraveghează ca o santinelă,
Aducând nelinişte iubitului meu.

Întreb de iubitul meu în pădure,
Sub copaci, lângă lacuri.
Nu-lpot găsi, căci Averea
L-a dus în oraşul strălucitor
Şi l-a aşezat pe tronul
Bogăţiilor trecătoare şi reci.

Il chem cu vocea Cunoaşterii
Şi cu cântecul înţelepciunii.
Dar el nu aude, căci Averea
L-a ademenit în temniţa egoismului
Unde avariţia locuieşte.

Il caut pe câmpiile Mulţumirii,
Dar mă găsesc singur,
Căci rivalul meu
L-a închis în peştera nesaţului şi a lăcomiei
Şi l-a închis acolo
Cu lanţuri dureroase de aur.

Il chem în zori de zi, când Natura zâmbeşte,
Dar el nu mă aude, căci excesul
I-a închis ochii-i beţi cu un somn adânc.
Î l ademenesc la apus, când Liniştea domneşte
Şi florile dorm. Dar el nu-mi răspunde,
Căci teama pentru ce va aduce ziua de mâine
Îi umbreşte gândurile.

Este însetat să mă iubească;
Mă cheamă în tot ceea ce face.
Dar nu mă va găsi decât în faptele lui Dumnezeu.
Mă caută în edificiile gloriei lui
Pe care le-a ridicat pe oasele altora;
îmi şopteşte dintre mormanele de aur şi argint:
Dar nu mă va găsi decât venind în casa Simplităţii, pe care Dumnezeu a construit-o
La marginea fluxului afecţiunii.

Doreşte să mă sărute înaintea cuferelor sale,
Dar buzele lui nu le vor atinge niciodată pe ale mele
Decât în bogăţia brizei pure.

Mă roagă să împart cu el marea-i avere,
Dar n-am să abandonez Averea lui Dumnezeu; N-am să mă lepăd de veşmântul frumuseţii.

El caută înşelătoria drept cale;
Eu caut doar calea spre inima lui.
Îşi macină inima în celula-i îngustă;
Eu i-aş îmbogăţi inima cu toată dragostea mea.

Iubitul meu a învăţat cum să strige
Şi să urle pentru duşmanul meu, Averea;
Eu l-as învăţa cum să verse din ochii sufletului său,
Lacrimi de afecţiune
Şi milă pentru toate lucrurile
Şi să suspine de mulţumire
Prin acele lacrimi.

Omul este iubitul meu;
Vreau să-i aparţin lui.

Râs şi Lacrimi

Pe când Soarele îşi retrăgea razele din grădină, iar luna arunca raze blânde peste flori, stăteam sub copaci meditând la fenomenele atmosferice si uitându-mă prin­tre ramuri la stelele răsfirate de pe cer, care străluceau precum argintii pe un covor albastru; şi din depărtare au­zeam murmurul agitat al unui pârâiaş cântându-şi cursul vioi spre vale.

După ce păsările şi-au găsit adăpost printre ramuri, florile si-au închis petalele şi o linişte adâncă s-a pogorât, am auzit foşnetul unor picioare prin iarbă. Mi-am ascuţit atenţia şi am văzut un cuplu de tineri apropiindu-se de copac. M-am aşezat sub un copac de unde puteam să-i văd fără să fiu observat.

După ce s-a uitat în toate direcţiile, tânărul a spus: „Stai lângă mine, iubita mea, si ascultă-mi inima; zâm­beşte, căci fericirea ta este simbolul viitorului nostru; fii veselă, căci zilele scânteietoare se bucură odată cu noi.

„Sufletul meu îmi spune despre îndoiala din inima ta, căci îndoiala în dragoste este un păcat. Curând vei stă­pâni acest ţinut întins, luminat de această lună frumoasă; curând vei fi stăpâna palatului meu, iar toţi slujitorii şi servitoarele se vor supune dorinţelor tale.

Zâmbeşte, iubita mea, precum aurul din cuferele ta­tălui meu.

Inima mea nu vrea să-ţi dezvăluie secretul. Două­sprezece luni de confort şi călătorie ne aşteaptă; un an vom cheltui aurul tatălui meu pe lacurile albastre din Elveţia şi vom vedea locuri din Italia şi Egipt, ne vom odihni sub cedrii sfinţi din Liban; vom întâlni prinţese care te vor invidia pentru bijuteriile şi veşmintele tale.

Toate acestea le voi face pentru tine; vei fi oare mul­ţumită?!"

După câtva timp, i-am văzut mergând şi călcând pe flori, aşa cum bogatul calcă pe inimile celor săraci. După ce au dispărut, am început să compar dragostea cu banii si să meditez la locul pe care îl au în inimă.

Banii! Izvorul dragostei nesincere; izvorul luminii false şi a averii; izvorul de apă otrăvită; deznădejdea tu­turor vremurilor!

Hoinăream încă prin deşertul vast al contemplaţiei când un cuplu stingher şi fantomatic a trecut pe lângă mine şi s-a aşezat pe iarbă; un tânăr şi o tânără, care îşi părăsiseră colibele de pe câmpurile din apropiere pentru acest loc rece şi solitar.

După câteva clipe de linişte deplină, am auzit aceste vorbe rostite cu un oftat de buzele crăpate de vânt: „Nu plânge, iubita mea; dragostea care ne deschide ochii şi ne înrobeşte inimile poate să ne dea binecuvântarea răb­dării. Consolează-te cu aşteptarea, pentru că noi am făcut un jurământ şi am intrat în altarul Dragostei; pentru că dragostea noastră nu se va schimba niciodată în ură; pentru că în numele Dragostei înfruntăm piedicile sără­ciei, ascuţimea mizeriei şi vidul separării. Mă voi lupta cu aceste greutăţi până când voi triumfa şi voi pune în mâinile tale puterea care te va ajuta în toate pentru a împlini călătoria vierii.

Dragostea - care este Dumnezeu - va vedea suspi­nele şi lacrimile noastre ca ofrande aduse pe altarul Său şi ne va răsplăti cu bogăţie. Adio, iubita mea; trebuie să plec înainte ca luna strălucitoare să dispară".

O voce pură, amestecată cu flacăra mistuitoare a dragostei şi amarul fără speranţă al dorinţei şi dulceaţa răbdării spuse: „Adio, iubirea mea!"

S-au despărţit, iar elegia unirii lor a fost înăbuşită de tânguirile inimii mele în lacrimi.

Am privit Natura adormită şi printr-o profundă me­ditaţie am descoperit realitatea unui lucru vast şi infinit - ceva pe care nici o putere nu-1 poate cere, nici o influentă dobândi, nici o bogăţie cumpăra. Ceva ce nu poate fi afectat nici de lacrimile timpului sau amorţit de tristeţe; un lucru care nu se poate descoperi nici pe lacurile albastre ale Elveţiei şi nici în minunatele edificii ale Italiei.

Este ceva care uneşte puterea cu răbdarea, care creşte în ciuda obstacolelor, care încălzeşte în timpul iernii, înfloreşte primăvara, aduce briza vara şi fructe toamna - am descoperit Dragostea.

Viziunea

Acolo, în mijlocul unui câmp, pe malul unui râu cristalin, am văzut o colivie ale cărei bare şi balamale fuseseră făcute de o mână măiastră. Intr-un colţ zăcea o pasăre moartă, iar în celălalt erau două castronaşe — unul în care nu mai era apă, iar celălalt fără grăunţe. Am stat acolo reverenţios, ca şi când pasărea fără viaţă şi murmurul apei erau demne de linişte şi respect profund - ceva la care inima şi conştiinţa merita să examineze şi să mediteze.

Adâncindu-mă în viziune şi cugetare, mi-am dat seama că biata creatură murise de sete lângă un izvor de apă şi de foame în mijlocul unui câmp bogat, leagănul vieţii; ca un om bogat închis înlăuntrul seifului său de fier, pierind de foame printre grămezi de aur.

înaintea ochilor am văzut cum colivia se preschimba deodată într-un schelet uman, iar pasărea moartă în flirna unui om care a sângerat dintr-o rană adâncă ce semăna cu buzele unei femei triste. Din acea rană s-a auzit o voce care a spus: „Sunt inima omenească, prizo­nieră a averii şi victimă a legilor pământene."

„Pe tărâmul dumnezeiesc al Frumuseţii, la marginea izvorului vieţii, am fost închisă în colivia legilor făcute de om".

„Am murit uitată în mijlocul frumoasei Creaţii pen­tru că am fost oprită a mă bucura de libertatea genero­zităţii lui Dumnezeu".

„După concepţiile omului, tot ce este frumos şi îmi trezeşte dragostea şi dorinţa este o ruşine; toată bună­tatea după care tânjesc nu înseamnă nimic după judecata lui".

„Sunt inima umană pierdută, întemniţată în închi­soarea murdară a dictatelor omului, încătuşată de lanţu­rile autorităţii pământene, moartă şi uitată de umanitatea batjocoritoare, a cărei limbă este legată şi ai cărei ochi sunt goliţi de lacrimi."

Toate aceste vorbe le-am auzit şi le-am văzut ieşind dintr-un fir din ce în ce mai subţire de sânge, care curgea din acea inimă rănită.

Mai multe s-au spus, dar ochii-mi împăienjeniţi şi lacrimile m-au împiedicat să văd sau să mai aud ceva.

Două dorinţe

În tăcerea nopţii, Moartea a coborât de la Dumnezeu spre Pământ. A plutit deasupra oraşului si a străpuns cu privirea toate locuinţele. A văzut suflete plutind pe aripile viselor şi oameni care se dăruiseră somnului.

După ce luna a trecut de linia orizontului, iar oraşul s-a cufundat în întuneric, Moartea s-a plimba în tăcere printre case — cu grijă să nu atingă nimic — până când a ajuns la un palat. A intrat direct prin porţile boltite şi s-a aşezat lângă patul unui om bogat; când Moartea i-a atins fruntea, ochii celui care dormea s-au deschis, dezvăluind o privire îngrozită.

Omul, când a văzut fantoma, a spus cu o voce în care se amestecau frica şi furia: „Dispari, vis îngrozitor; lasă-mă, fantomă înfricoşătoare. Cine eşti tu? Cum ai intrat în acest palat? Ce vrei? Pleacă imediat din acest palat, fiindcă eu sunt stăpânul acestei case şi îmi voi chema slujitorii şi gărzile şi le voi pune să te ucidă!"

Apoi, Moartea a vorbit încet dar cu o voce înăbu­şită: „Eu sunt Moartea. Ridică-te şi fă o plecăciune!"

Bărbatul i-a răspuns: „Ce vrei? De ce ai venit aici înainte să îmi fi terminat treburile? Ce vrei de la oameni cu putere aşa de mare ca mine? Du-te la cel slab şi ia-1 pe el!

„Urăsc vederea labelor tale înroşite de sânge şi faţa scobită, iar ochii mei se îmbolnăvesc la vederea coaste­lor tale oribile şi a corpului cadaveric."

După o secundă de conştientizare îngrozitoare, a spus: „Nu, nu, o, Moarte îndurătoare! Nu mai vorbi, căci frica dezvăluie ceea ce inima ascunde".

„Ia două baniţe din aurul meu şi o mână de suflete ale slugilor mele, dar numai lasă-mă să trăiesc. Am soco­teli cu Viaţa care trebuie rezolvate; am mult aur de luat de la oameni; corăbiile mele nu au ajuns încă în port; te rog, cruţă-mi viaţa, Moarte, am haremuri cu frumuseţi nepământeane; alegerea ta este darul meu pentru tine. Ascultă cu atenţie, Moarte — nu am decât un copil şi îl iubesc mai mult ca orice pe lume pentru că este singura mea bucurie în această viaţă, îţi ofer sacrificiul suprem -ia-1 pe el, dar cruţă-mă pe mine!"

Moartea a şoptit: „Nu eşti defel bogat, ci doar un sărac demn de milă." Apoi Moartea 1-a luat de mână pe acel sclav pământean, i-a luat viaţa, şi a dat îngerilor sar­cina grea de a-1 îndrepta.

Apoi, Moartea s-a plimbat încet printre colibele ce­lor săraci până a ajuns la cea mai dărăpănată dintre ele. A intrat şi s-a apropiat de patul în care un tânăr dormea agitat. Moartea i-a atins ochii; tânărul a ţâşnit din pat când a văzut Moartea stând lângă patul lui şi, cu o voce plină de dragoste şi speranţă, a spus: „lată-mă, frumoasa mea Moarte. Primeşte-mi sufletul, căci tu eşti speranţa din visele mele. Fii tu cea care le transformă în realitate! îmbrătişează-mă, o, iubita mea Moarte! Ai milă, nu mă părăsi! Tu eşti mesagerul lui Dumnezeu; du-mă la El. Tu eşti mâna dreaptă a Adevărului şi inima Bunătăţii; nu trece pe lângă mine fără să mă vezi".

„Te-am chemat de multe ori în rugile mele, dar nu ai venit; te-am căutat, dar tu m-ai ocolit; te-am strigat, dar nu m-ai auzit. Auzi-mă acum - îmbrăţişează-mi sufletul, iubita mea Moarte!"

Moartea i-a acoperit cu mâini moi buzele-i tremu­rătoare, i-a luat viaţa şi 1-a cuprins cu aripile ei protec­toare. Şi întorcându-se în ceruri, Moartea s-a uitat înapoi şi a şoptit:

„Numai aceia se întorc în Veşnicie

Cei care, pe pământ, au tânjit după Veşnicie."

Ieri şi astăzi

Vistiernicul se plimba prin parcul palatului său iar odată cu el şi problemele sale. Iar deasupra capului său dădeau târcoale grijile, aşa cum vulturii dau târcoale unui stârv, până când a ajuns la un lac frumos înconjurat de minunate statui din marmură.

S-a aşezat acolo privind apa, care curgea din gurile statuilor asemeni gândurilor ce izvorăsc libere din ima­ginaţia unui îndrăgostit, şi contemplându-si palatul ce se înălţa pe o colină ca un semn din naştere pe obrazul unei fecioare. Imaginaţia i-a dezvăluit pagini din drama vieţii sale pe care a citit-o cu lacrimi ce i-au învăluit ochii şi 1-au împiedicat să vadă cât de puţin a înzestrat omul Natura.

A privit înapoi cu preget amarnic la imaginile vieţii sale din tinereţe, sortită de zei, până când nu şi-a mai putut stăpâni chinul şi a spus cu voce tare: „Ieri îmi păş-team oile în valea înverzită, mă bucuram de traiul pe care îl aveam, cântam din flaut şi îmi ţineam capul sus. Astăzi sunt prizonierul lăcomiei. Aurul duce tot la aur, apoi la nelinişte şi, în cele din urmă, la o suferinţă nimi­citoare.

„Ieri eram ca o pasăre cântătoare, care zbura liberă peste toate câmpiile. Astăzi sunt sclavul bogăţiei trecă­toare, al legilor societăţii, al obiceiurilor oraşului şi al pri­etenilor cumpăraţi, căutând să-i mulţumesc pe oameni şi să mă supun legilor ciudate şi înguste ale omului. M-am născut să fiu liber şi să mă bucur de dărnicia vieţii, dar mă văd precum un animal de povară prea mult încărcat cu aur, încât spinarea-i aproape că se frânge.

„Unde sunt câmpiile întinse, paralele cântătoare, briza pură, apropierea Naturii? Unde sunt eu? Le-am pierdut pe toate. Nu a mai rămas nimic decât singurătatea care mă întristează, aurul care mă face ridicol, slugile care mă blestemă pe la spate şi un palat pe care 1-am ridicat ca un mormânt pentru fericirea mea şi în a cărui măreţie mi-am pierdut inima.

„Ieri rătăceam peste câmpii si dealuri împreună cu fiica beduinului; Virtutea era tovarăşul nostru, Dragos­tea era încântarea, iar luna era paznicul nostru. Astăzi, mă aflu printre femei cu frumuseţe deşartă, care se vând pentru aur şi diamante.

„Ieri nu aveam nici o grijă şi împărţeam cu păstorii toată bucuria vieţii; mâncăm, ne jucam, munceam, cân­tam şi dansam împreună pe muzica adevărului inimii. Astăzi, mă găsesc printre oameni ca un miel înspăimân­tat în mijlocul lupilor. Când merg pe străzi, se uită la mine cu ochii plini de ură şi arată spre mine cu dispreţ şi gelozie, iar când mă furişez prin parc văd figuri în­cruntate peste tot în jurul meu".

„Ieri eram bogat în fericire, iar astăzi sunt sărac în aur

„Ieri eram un păstor fericit care se uita deasupra lui precum un rege îngăduitor se uită cu plăcere la supuşii săi mulţumiţi. Astăzi sunt sclavul care stă înaintea averii sale, ce mi-a furat frumuseţea vieţii pe care am cunos-cut-o cândva".

„Iartă-mă, Judecătorul meu! Nu am ştiut că bogăţiile îmi vor sfâşia viaţa şi mă vor arunca în temniţele cru-zimii şi ale prostiei. Ce am crezut că este glorie nu este decât eternul infern."

S-a ridicat obosit şi s-a îndreptat încet spre palat, oftând şi repetând: „Asta numesc oamenii bogăţie? Aces­ta este zeul pe care îl servesc şi îl preamăresc? Asta este ceea ce caut pe acest pământ? De ce să nu o schimb pentru o fărâmă de mulţumire? Cine îmi vinde o clipă de dragoste pentru o mână de nestemate? Cine îmi oferă un ochi care să vadă în inimile celorlalţi şi să ia în schimb toate cuferele?"

Când a ajuns la porţile palatului, s-a întors şi a privit către oraş, aşa cum Ieremia s-a uitat spre Ierusalim. Şi-a ridicat mâinile într-o tânguire jalnică şi a strigat: „O, oa­meni ai oraşului pierzaniei, care trăiţi în întuneric grăbindu-vă paşii spre mizerie, care predicaţi minciuna şi vorbiţi fără noimă... până când o să rămâneţi ignoranţi? Până când o să zăboviţi în obscuritatea vieţii şi o să continuaţi să-i distrugeţi grădinile? De ce purtaţi veş­mintele zdrenţăroase ale micimii, când straiele de mătase ale frumuseţii Naturii sunt ţesute pentru voi? Lampa înţelepciunii se stinge; este timpul să o umpleţi cu ulei. Casa adevăratei bogăţii este nimicită; e timpul să fie ridicată din nou şi păzită. Hoţii ignorantei au furat averea liniştii voastre; e timpul să o luaţi înapoi!"

Un om sărman, care în clipa aceea stătea înaintea lui, şi-a întins mâna pentru pomană. Când s-a uitat la cerşe­tor, buzele i s-au deschis, ochii i-au strălucit de blândeţe, iar faţa i-a radiat bunătate. Era ca şi cum ziua de ieri, pe care o plângea lângă lac, venise să îl întâmpine. L-a îm­brăţişat pe omul sărac cu afecţiune, i-a umplut mâinile cu aur şi cu o voce sinceră, în care se simţea candoarea dragostei i-a spus: „Vino mâine şi adu-i pe toţi cei care suferă ca tine. Tot ce aţi avut veţi primi înapoi."

Apoi, a intrat în palat şi a spus: „Totul în viaţă este bun; chiar si aurul, pentru că te învaţă o lecţie. Banii sunt ca un instrument cu coarde; cel care nu ştie cum să îl folosească bine, va scoate numai sunete fără noimă. Banii sunt ca dragostea; ucide încet si dureros pe el care o ţine pentru el şi îl readuce la viată pe cel care o în­dreaptă spre semenii săi."

(fragmente din cartea: Kahlil Gibran – Aripi frânte,
Trad. Ana Precup,
Editura Herald, detalii carte: aici)