Sfântul Serafim de Sarov: bucuria şi suferinţa

Există două apoftegme ale sfântului Serafim de Sarov care m-au impresionat mult şi în care este rezumată întreaga sa viziune asupra vieţii spirituale:

1)      Când Duhul Sfânt coboară asupra omului cu plinătatea darurilor Lui, sufletul omenesc este umplut de o pace indescriptibilă.

2)      Fără suferinţă nu există salvare!

pe care le-a rostit cu ocazia conversaţiilor sale cu fiul lui spiritual Nikolai Motovilov, discuţie în care imediat apoi Nikolai a văzut lumina necreată pe faţa sfântului Serafim.

Aici sfântul Serafim insistă deschis asupra celor două aspecte esenţiale şi indispensabile ale vieţii creştine: bucuria şi suferinţa.

Bucuria indescriptibilă a Transfigurării şi a Învierii, dar şi Ghetsemani şi Crucea. Fără suferinţe, bucuria noastră devine ceva sentimental şi nerealist; dar fără bucurie creştinismul devine doar o grea povară, suportată cu resemnare.

Vedem foarte clar aceste două aspecte în însăşi viaţa sfântului Serafim:

1) Bucuria – este evidentă pentru toţi:

            - îmbrăcămintea sa de culoare albă, şi nu neagră cum se obişnuieşte în viaţa monastică:

            - salutul lui care este pascal pe tot timpul anului: Bucuria mea, Cristos a înviat!

            - conversaţia lui cu Nikolai Motovilov, când faţa lui a strălucit mai tare ca soarele, de o lumină scânteietoare şi plină de bucurie;

            - instrucţiunile adresate călugăriţelor care sunt sub îndrumarea sa:

                        - Să nu urmăm calea descurajării… Cristos a învins totul. L-a înviat pe Adam. A restaurat-o pe Eva în demnitatea ei. Iar moartea, a omorât-o!

                        - Bucuria nu este un păcat, Matuşka, dimpotrivă. Ea alungă oboseala, iar din oboseala provine descurajarea, nimic nu poate fi mai rău decât aceasta.

                        - Când am intrat în mănăstire, cântam în cor. Se întâmpla adesea că fraţii erau obosiţi, cântările se resimţeau din cauza aceasta, unii nu veneau deloc să cânte. Şi eu eram atât de bucuros. Când se adunau cu toţii, le spuneam ceva năstruşnic şi ei îşi uitau oboseala. În casa lui Dumnezeu este nepotrivit să vorbeşti ori să faci ceva rău dar un cuvânt binevoitor, amuzant, încurajator, nu este un păcat, Matuşka. El ajută spiritul omului să se menţină într-o bună dispoziţie în faţa lui Dumnezeu.

Dar în experienţa sfântului Serafim există şi o altă latură pe care nu trebuie s-o uităm. El a suferit mult toată viaţa, în corpul şi în sufletul lui:

-         în timpul rugăciunilor lui el a plâns mult;

-         în schitul lui din pădure, asemenea lui Cristos în deşert, el a fost asaltat şi ispitit de demon;

-         în timpul miilor de zile şi de nopţi când s-a rugat constant în picioare sau în genunchi pe o piatră mare şi plată, sau în cavoul săpat în izba lui, el a intrat efectiv, ca şi sfântul Siluan Atonitul, în adâncimile infernului;

-         după atacul celor trei hoţi din pădure, a suferit fizic, şi aceasta definitiv, umblând cu mare greutate, încovoiat, sprijinindu-se de toiag;

-         mai dureros încă, existau grave neînţelegeri între el şi egumenul mănăstirii, Nifon, şi astfel a suferit mult din cauza calomniei şi a acuzaţiilor total nedrepte.

Nu trebuie să subestimăm nici unul, nici altul din aceste două aspecte ale experienţei sfântului Serafim: nici bucuria, nici suferinţele lui. Cele două merg împreună.  Aşa cum rostim în fiecare dimineaţă în utreniile bizantine:

Vedeţi, numai prin Cruce a venit bucuria la toată lumea.

Prin Cruce, nu există alt mijloc. Viaţa creştină este o participare simultană la Tabor şi Golgota.

Când sfântul Serafim spune, în aceste cuvinte memorabile: Dobândeşte pacea interioară şi alte mii în jurul tău îşi vor găsi mântuirea. Trebuie insistat că această pace interioară, această pace a Duhului Sfânt, este posibilă numai dacă intrăm deopotrivă în misterul Transfigurării şi în misterul Crucii, care nu sunt două mistere, ci un singur mister, integral şi indivizibil.

Aceasta învăţăm din exemplul sfântului Serafim de Sarov, aceasta ne spune şi apostolul Pavel:

…consideraţi ca fiind pe pragul morţii dar iată că suntem în viaţă;
ca nişte pedepsiţi dar nu ucişi;
ca nişte întristaţi dar pururi bucurându-ne;
ca nişte săraci dar pe mulţi îmbogăţind;
ca unii care n-au nimic dar toate le stăpânesc.
(2 Cor. 6,9-10)

Mitropolit Kallistos Ware

Sursa: Revista Le Chemin, nr.78 (primăvara lui 2008);
web:www.centre-bethanie.org