KARL BARTH
fragmente din volumul
DOGMATICA BISERICII,
apărut la Editura HERALD

Detalii carte (aici)

Karl Barth (1886-l968), teolog reformat elveţian, este considerat de mulţi drept cel mai important teolog al secolului XX. A pus bazele curentului „neo-ortodox" din teologia protestantă, curent care redescoperea şi accentua câteva dintre temele tradiţionale ale creştinismului: păcătoşenia umană, transcendenţa lui Dumnezeu, revelaţia particulară ca fun­dament al teologiei. Teologia sa reprezintă, în bună măsură, o reacţie la teologia liberală, în spiritul căreia fusese educat în anii studenţiei sale. S-a remarcat şi în plan social, fiind principalul autor al Declaraţiei de la Barmen, prin care Biserica Germană respingea orice eventual mandat divin pretins de un guvern lumesc, inclusiv de cel nazist. Conform cu o exprimare consacrată, Barth este acela care l-a reaşezat pe Dumnezeu în cer şi care a redescoperit caracterul ceresc al împărăţiei lui Dumnezeu. A fost mai întâi pastor într-un orăşel din Elveţia, iar mai apoi profesor de teologie la Gottingen, Miinster, Bonn şi Basel.

Principalele lucrări: Dogmatica Bisericii (neterminată, 14 voi.), Epistola către Romani; Anselm: Fides Quaerens Intellectum: Dovezile lui Anselm în favoarea existenţei lui Dumnezeu în contextul sistemului său teologic; O introducere în teologia evanghelică; Cunoaşterea lui Dumnezeu şi slujirea lui Dumnezeu; Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului; Chemarea la ucenicie; Teologia lui ]ean Calvin; Teologia protestantă din secolul XIX: Contextul şi istoria sa; Christos şi Adam: Omul şi umanitatea în Romani 5.

Introducere

„Teologia lui Karl Barth este plină de frumuseţe. Nu doar în sensul că el scrie frumos. El scrie frumos deoarece îmbină două elemente şi anume pasiunea şi obiectivitatea. Pasiunea lui este o pasiune pentru obiectul teologiei, iar obiectivitatea sa este aceea care este îndreptăţită să îi stâr­nească pasiune. Obiectivitatea lui reprezintă o cufundare în tema studiată. Iar tema pe care o studiază Barth este Dumnezeu, aşa cum S-a revelat El pe Sine lumii, în Isus Christos, în conformitate cu mărturia Scripturii. Motivul pentru care Barth scrie frumos. . . este acela că el îşi întoarce privirea de la starea de credinţă şi şi-o îndreaptă în totalita­te către obiectul credinţei. Nu trebuie să ne temem că el va face apel la consiliere pastorală; subiectul discutat este acela pe baza căruia se construieşte totul, însă aceasta se reali­zează într-un mod atât de captivant şi de provocator încât obiectivitatea dobândeşte totodată o intensitate pătrunză­toare, o intensitate care depăşeşte aparenţele. Această uni­une dintre pasiune şi obiectivitate dă seamă de frumuseţea teologiei lui Barth. Ce alt teolog din ultimele decade ar pu­tea fi comparat cu el în ceea ce priveşte explicarea Scripturi­lor, nu atât din punct de vedere exegetic, nici într-un sens biblicist, nici într-un mod tendenţios, nici cu retorică pasto­rală, ci cu o asemenea insistenţă asupra Cuvântului încât doar acesta ajunge să iasă în evidenţă, în deplinătatea sa, în strălucirea .sa? Şi ce alt teolog a mai avut atâta stăruinţă, perseverenţă şi viziune ca Barth, care le-a dobândit pe toate acestea deoarece însuşi obiectul studiului său se arăta, în toată măreţia sa, înaintea lui? Trebuie să ne întoarcem la Toma pentru a mai putea găsi o asemenea stare de eliberare de sub orice tensiune şi îngustime, o atât de bună capacitate de a înţelege, o atât de multă bună dispoziţie care, la Barth, ia uneori forma umorului sau, mai adesea, pe cea a unei preferinţe accentuate pentru tempo giusto, pentru un ritm alert. Barth este cât se poate de convingător în a arăta că pentru el creştinismul înseamnă în primul rând o victorie absolută. EI nu scrie în acest fel deoarece are acest dar sau fiindcă acesta este stilul lui, ci deoarece el depune mărturie, o mărturie cu totul obiectivă, în legătură cu ceva ce ţine de Dumnezeu şi care astfel impune acel stil frumos de a scrie. Pentru Kierkegaard creştinismul ţine de transcendenţă, este ascetic şi polemic. Pentru Barth creştinismul este revelaţia lui Dumnezeu, care inspiră uimire, este revelarea luminii eterne care străluceşte asupra întregii lumi şi care îşi în­deplineşte toate promisiunile pe care le-a făcut, „Da şi Amin"-ul etern pe care Dumnezeu îl rosteşte către Sine însuşi şi către creaţia Sa (Hans Urs von Balthasar, Karl Barth. Darstdlung und Deiitung sciner Tlieologie, Verlag J. Hegner, Koln, 1951, pag. 35 f. 6)

Aceste cuvinte reprezintă nu doar o laudă la adresa ce­lui care este elogiat prin ele, ci şi la adresa unui autor care nu a permis barierelor confesionale să îi pună vreo piedică în calea unei astfel de atitudini pline de recunoştinţă. Ele se aplică unei lucrări teologice de mare forţă, care, pe parcur­sul ultimilor 30 de ani, a influenţat profund evoluţia internă a bisericilor evanghelice din lumea de limbă germană, faţă de care s-a arătat un nespus interes prin numeroasele sale traduceri şi prin reacţiile pe care le-a stârnit şi care a cunos­cut atât aprobare cât şi dezaprobare din partea bisericilor creştine din alte zone.

De la Reformă încoace niciun alt teolog evanghelic nu a fost atât de băgat în seamă de către Biserica Romano-catolică cum a fost Barth; lucrarea lui a dat naştere unei noi situaţii în cadrul dezbaterii dintre Biserica Evanghelică şi cea Romano-catolică. Fără aportul lui Barth, actualele dez­voltări din Mişcarea Ecumenică ar fi fost de neimaginat şi tot astfel ar fi fost şi rezistenţa creştină în faţa naţiona-lism-socialismului german şi diversele forme ale luptei dintre bisericile creştine şi comunism în statele din Europa de Est. Efectele teologiei lui Barth se fac simţite şi în decizii­le pe care proaspăt înfiinţatele biserici misionare din Asia şi din Africa le-au luat în faţa mişcărilor cu tentă naţionalistă sau sincretistă şi, nu în mai mică măsură, în puzderia de mesaje duminicale în cazul cărora atât predicatorii cât şi cei ce ascultă abia dacă sunt conştienţi de cât de diferită ar fi fost astăzi predicarea creştină dacă nu ar fi avut în spatele ei această lucrare dogmatică. Deşi atât din punct de vedere literal cât şi din punct de vedere ştiinţific, lucrarea este una de rang academic, totuşi influenţa sa nu a fost restrânsă la cercurile academice, ci a exercitat nespusă influenţă asupra vieţii bisericilor creştine din secolul XX şi asupra vieţii a nenumăraţi creştini. Deşi nu a fost însoţită de reacţii emoţi­onale la fel de puternice ca aşa-numitele „treziri spirituale" din secolele XVIII şi XIX, totuşi influenţa sa asupra lumii creştine este poate la fel de puternică ca şi în cazul mişcări­lor din secolele XVIII şi XIX.

Care sunt, în ziua de azi, perspectivele creştinismului? Ce mai are astăzi de spus creştinismul şi ce va avea mâine de spus, în mijlocul transformărilor cataclismice în care este prinsă omenirea? Cum va mai putea avea loc o reînnoire spirituală în instituţiile bisericeşti atât de împietrite sau aflate pe calea către o astfel de împietrire? Cum mai poate creştinismul să ţină pasul în competiţia sa cu nou apărutele religii cu tentă politică şi vechile religii care sunt pe cale să reînvie şi a căror ofensivă este puternic simţită? Cum poate să îşi mai împlinească creştinismul misiunea sa în lumea tehnică a viitorului? Şi care este această misiune a sa? Ce este creştinismul, ce este Evanghelia, ce este credinţa creşti­nă? Nu putem găsi în scrierile lui Barth nicio indicaţie prac­tică despre cum am putea răspunde în mod definitiv la aceste întrebări, în niciun caz Barth nu este singurul care să se confrunte cu ele şi care să aibă de spus lucruri importan­te cu privire la ele. însă aceia care au tangenţă cu aceste întrebări - şi care dintre contemporanii noştri, creştini sau non-creştini, nu au de-a face cu ele - sunt ferm încurajaţi să nu ignore contribuţia lui Barth. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că, de la bun început, lucrarea sa a atras atenţia nu doar teologilor, ci şi unora care nu sunt teologi şi nici chiar creştini. Mulţi dintre cei din mediile academice au înţeles rapid uriaşa semnificaţie pe care această lucrare o are pentru un doctor aflat la căpătâiul unui bolnav, pentru un om de afaceri, pentru un judecător sau pentru un politi­cian. Caracterul specific al mesajului creştin, revendicările şi promisiunile sale, diferenţa dintre acesta şi tot ceea ce omul, în cadrul demersurilor sale filosofice sau religioase, poate spune, folosindu-se de propriile sale capacităţi, cu privire la viaţă şi la moarte, la lumea aceasta şi la lumea de apoi, au fost rareori exprimate cu atâta hotărâre, cu atât de multă forţă şi perseverenţă, cu atâta încredere în ceea ce constituie esenţa mesajului.

Teologia reprezintă expunerea, prezentarea mesajului creştin. Acest statut al său are mai multe implicaţii. Barth nu pare să obosească vreodată încercând să elucideze aces­te implicaţii atât pentru sine însuşi cât şi pentru ceilalţi. Prima implicaţie este susţinerea unui anumit caracter sme­rit al teologiei. Teologia nici nu creează şi nici nu îşi mode­lează subiectul. Subiectul său îi este pur şi simplu oferit teologiei. Stă în faţa ei, ca ceva distinct de ea. Teologia tre­buie să îl accepte aşa cum este, aşa cum se oferă el pe sine. Teologia trebuie să se plieze pe acest subiect, să urmărească acţiunile sale, întrucât ea are de-a face cu un subiect care este viu şi nu cu un obiect lipsit de viaţă. Tot ce poate face teologia este să se adapteze, în ascultare, caracteristicilor acestui subiect, să se opună într-un mod ferm încercărilor de a subsuma acest subiect categoriilor, formelor gândirii, conceptelor şi nevoilor gândirii umane. Acest subiect unic, cu totul special, este cel care trebuie să conducă demersuri­le teologiei, demersuri care trebuie să se mulţumească cu acest statut subordonat. Pe baza acestui statut al teologiei, Barth întreprinde un demers care, la prima vedere, pare a fi provocator de radical şi care constă în respingerea aşa-numitei „teologii naturale". Aceasta nu reprezintă altceva decât aplicarea unei scheme generale a gândirii anali­zei revelaţiei creştine. Această schemă a gândirii este deri­vată în general pe baza conceptelor unei anumite ştiinţe, ale unui sistem de antropologie, ale unui sistem filosofic accep­tat drept teorie de fond sau ale oricărui alt sistem de cunoş­tinţe referitoare la Dumnezeu, realitate şi om. Teologia na­turală încearcă să încadreze conţinutul revelaţiei creştine în această schemă a gândirii. Prin acest demers de respingere a teologiei naturale, de la sfârşitul anilor 20> când Barth a înfruntat aproape de unul singur o tradiţie veche de aproa­pe 2.000 de ani din teologia creştină, s-a pus la adăpost credinţa creştină de pericolul adaptării ei la standardele unei presupuse conştiinţe rasiale a poporului german (con­form expunerii aşa-numitei Declaraţii de la Barmen. Revela­ţia nu este doar o specie a unui gen mai larg. Reprezintă ceva cât se poate de concret, ceva care nu poate fi subsumat niciunei alte categorii şi care trebuie să reprezinte fun­damentul întregii gândiri teologice. Suntem pe cale să îl înţelegem pe Barth atunci când, laolaltă cu el, învăţăm să întoarcem cursul obişnuit al gândirii, de la general către particular, şi să adoptăm un nou curs, de la un anumit par­ticular către general.

Tot de statutul umil al teologiei ţine şi faptul că ea nu îşi controlează niciodată subiectul. Pentru Barth, subiectul teologiei nu este, în mod simplu, Dumnezeu, ci Dumnezeu considerat prin revelaţia Sa, iar această revelaţie a Sa poate fi găsită doar în mesajul pe care Biserica îl poartă cu ea. Acest mesaj viu este tema de bază a teologiei, care dă sea­ma de existenţa teologiei şi la care teologia reflectă. Teolo­gia nu reuşeşte niciodată să realizeze acest lucru pe deplin. Ea nu obţine niciodată mai mult decât nişte rezultate provi­zorii. Niciodată ea nu dă naştere unui sistem de doctrină pură, în care natura creştinismului să fie fixată într-un mod definitiv. Teologia este o ştiinţă istorică. Alături de mesajul însuşi, care întotdeauna se reînnoieşte în funcţie de noii oameni şi de noile epoci, teologia este în permanenţă în mişcare, este în permanenţă pe cale (theologia viatorum), este o teologie aflată în pelerinaj, în gândirea lui Barth, aceasta se arată prin faptul că el este întotdeauna gata să pornească la un nou drum, chiar şi atunci când este pe punctul de a găsi o anumită stabilitate, începând cu prima ediţie din Epistola către Romani, din 1917 şi până la cel din urmă vo­lum din Dogmatica Bisericii, el a fost angajat într-un proces continuu de revizuire a propriei gândiri, care a scos întot­deauna la iveală surprize, atât pentru el cât şi pentru con­temporanii săi. Şi, întrucât Barth este încă în putere Ia vâr­sta sa de acum, când are 70 de ani, am putea spune că încă nu am văzut-o pe ultima dintre surprizele sale. Gândirea sa este caracterizată de o mare forţă sistematică cât şi de forţa unei gândiri foarte concentrate. Mai ales doctrina sa cu privire la ispăşire reprezintă o minune a frumuseţii arhitec­tonice. Totuşi, el nu este creatorul unui sistem dedus pe baza unui singur principiu şi care, prin aceasta, ar cuprinde totul în sine încă de la început. Deoarece gândirea sa nu este altceva decât un demers smerit de a urmări ceva situat dincolo de ea, teologia lui Barth este vie, plină de vitalitate. Dacă teologia reprezintă explicitare, aceasta înseamnă că ea este legată de un anumit text, de acel text pe care Bise­rica 1-a recunoscut şi 1-a acceptat drept Canon, adică 1-a acceptat ca fiind standardul, norma, fundamentul şi formu­larea exemplară a mesajului transmis de ea. Altfel spus, te­ologia este strâns legată de Biblie. Cu excepţia lui Augustin, Luther şi Calvin, cu greu am mai putea găsi un alt mare gânditor creştin care să fi scos în evidenţă cu mai multă claritate caracterul exegetic al întregii teologii sau care să fi elaborat o prezentare dogmatică a credinţei creştine elabo­rată atât de clar în termenii unei exegeze a întregului conţi­nut al Bibliei. Pasajele exegetice editate cu caractere mici în Dogmatica Bisericii au fost pregătite de Barth în general îna­inte ca el să compună propriile sale expuneri tematice, deşi ele sunt plasate după aceste expuneri în text. Din aceasta putem deduce faptul că, dacă anterioritatea temporală a exegezei scoate în evidenţă caracterul dependent, etero-nom, al gândirii teologice, anterioritatea spaţială pe care o are în versiunea tipărită scoate în evidenţă autonomia gân­dirii sale teologice, libertatea şi responsabilitatea individua­lă, expunerea acestei gândiri nu ca simplă reproducere a ceva, ci ca expunere liberă realizată în urma unei ascultări smerite a mesajului, modul în care Barth înţelege „liberta­tea celor care sunt legaţi". „Libertatea celor care sunt le­gaţi" este tocmai titlul incisiv pe care prietenii săi 1-au ales pentru volumul pregătit în 1936 în onoarea lui Barth, la aniversarea vârstei de 50 de ani, volum care însă a fost in­terzis de cenzura germană (Theologische Aufsătze, Karl Barth zum 50. Geburtstag, Munchen,1936).

Deoarece teologia nu poate fi cu totul eliberată de speculaţia individuală, ea reprezentând un sistem de gândire caracteristic unui loc anume şi condus de o anumită autori­tate, cititorul acestei selecţii trebuie să aibă în vedere că mai degrabă tema sub care fragmentele au fost grupate decât autorul poartă, de cele mai multe ori, responsabilitatea pen­tru ordinea ideilor şi înşiruirea lor. Barth nu este preocupat de teologia sa ca şi cum aceasta ar reprezenta o manieră subiectivă de a considera lucrurile sau ca şi cum ar repre­zenta programul unei şcoli teologice aflate în competiţie cu alte şcoli. Interesul lui Barth este întotdeauna unul legat de conţinutul mesajului creştin. Pentru Barth, fiecare propozi­ţie reprezintă o propunere de a înţelege acest mesaj într-un anumit fel şi ea este întotdeauna însoţită de întrebarea dacă nu cumva mesajul creştin nu contrazice acest mod de in­terpretare. Aşadar, chiar şi atunci când dăm peste moduri de a gândi cât se poate de bizare, nu trebuie să le respin­gem imediat, ci trebuie mai întâi să ne întrebăm dacă ele ar putea fi în vreun fel fundamentate în mesajul însuşi.

(din Introducerea semnată de HELMUT GOLLWITZER)

CREAŢIA CA BINEFACERE

[…]

 [77] Creaţia divină reprezintă binefacere divină. Ce ia formă în ea este bunătatea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost astfel, ea nu ar fi reprezentat o lucrare a lui Dumnezeu. ..

Afirmaţia aceasta nu este făcută în gol, nici nu trebuie făcută cu rezerve, aşa cum se obişnuieşte uneori, ci ea are o importanţă esenţială, deoarece surprinde caracterul propriu al creaţiei, caracter pe care îl dobândeşte prin conexiunea sa cu legământul. Procesul al cărui obiectiv fundamental, aşa cum am aflat din mărturia biblică despre creaţie, este îm­plinirea mântuirii care culminează în Isus Christos, nu poa­te consta dintr-o atitudine ostilă sau indiferentă a lui Dum­nezeu. El nu poate reprezenta altceva decât binefacere şi numai ca atare poate fi înţeles. . .

Creaţia reprezintă un act de binecuvântare fiindcă are, în mod iminent, caracterul unei acţiuni în care bucuria di­vină, slava şi acceptul divinităţii sunt conferite celui ce este creat. Ceea ce Dumnezeu a creat este astfel bine făcut...

Afirmaţia aceasta nu reprezintă un risc nesăbuit; ea nu doar că este permisă, ci ne este chiar impusă. Nu putem înţelege creaţia divină altfel decât ca binefacere, în privinţa aceasta nu suntem liberi să gândim şi să vorbim altfel, sau cu nesiguranţă şi echivoc. Modul creştin de a înţelege crea­ţia necesită şi implică principiul că actul creaţiei este un act de binefacere. El ne arată că baza şi finalitatea creaţiei divi­ne, fundamentul ei, este bunătatea lui Dumnezeu. El ne arată pacea adusă de faptul că Dumnezeu a separat şi a protejat ceea ce a voit cu adevărat de ceea ce nu a voit, de ceea ce e ireal. Rezultă de aici că Dumnezeu, încă de când je-a adus pe toate la existenţă, a luat o decizie pentru crea­ţia Sa şi S-a făcut pe Sine răspunzător de ea. Creaţia, aşa cum este ea înţeleasă în creştinism, reprezintă binefacere. . . putem adăuga, ca o explicaţie, că afirmaţia aceasta este implicată şi susţinută de concepţia creştină despre Domnul care numai El poate fi Creatorul aflat la originea tuturor lucrurilor. Cine este acest Domn? Este Dumnezeul lui Israel, Acela care, în Isus Christos, 1-a iubit pe om, 1-a căutat şi 1-a găsit în rătăcirea lui şi 1-a îndrumat către El, îndepăr­tând de la el osânda dreptei Sale judecăţi, dăruindu-i, prin harul Său, viaţă, promisiunea vieţii veşnice. Dacă Dumne­zeu, care Şi-a exprimat şi revelat natura în felul acesta, este Creatorul, El deja Şi-a exprimat şi revelat această natură de Creator atunci când nu a spus „Nu", şi nici „Da şi Nu", ci un „Da" necondiţionat către ceea ce a voit şi a creat. Ce a creat acest Dumnezeu este bun aşa cum este. Numai dacâ-l pierdem din vedere pe acest Dumnezeu şi natura Lui pu­tem spune altfel. [III, l, pp. 330-332]

[78] Ne-am referit la subordonarea tuturor creaturilor faţă de finalitatea unică decisă de Dumnezeu însuşi şi, de asemenea, la modul în care toate lucrările Sale, tot ceea ce se întâmplă în lume, se conformează acestei finalităţi. Este limpede că aceste două concepţii implică un statut în-tru-totul relativ al tot ceea ce a fost creat. O creatură căreia Dumnezeu îi conferă propria Sa finalitate şi propriile Sale obiective reprezintă ceva ce îşi găseşte sensul de a fi în exte­riorul său. O astfel de creatură nu se mişcă în cerc, ci ur­mează un destin care i-a fost hotărât din exterior, un destin a cărui împlinire nu poate decât s-o aştepte în timp ce îşi ^plineşte propriile sale lucrări.

In sensul cel mai strict, creaţia reprezintă doar o etapă pregătitoare, doar o etapă a unui proces. Creatura însăşi nu poate să decidă nici de ce se mişcă şi nici încotro se în-dreaptă. Decizia aceasta îi aparţine lui Dumnezeu, Cel care guvernează creatura. Lucrările Sale sunt cele care determi­nă ce este real, ce este de o importanţă ultimă în cele ce se petrec în lume. într-un anume sens, aceasta reprezintă o relativizare a statutului creaturii, o relativizare „pe vertica­lă". Dumnezeu coordonează diferitele evenimente, diferite­le lucrări şi realizări ale subiecţilor individuali creaţi. Fiecă­ruia el îi atribuie locul şi timpul său propriu, în relaţie cu tot restul. Aceasta înseamnă că putem vorbi despre semni­ficaţia fiecărui lucru numai în lumina conexiunii sale cu toate celelalte lucruri. Un obiect individual este ca un cu­vânt sau ca o propoziţie într-un context: ele sunt indispen­sabile contextului respectiv, dar numai în acel context pot să spună ceea ce intenţionează cu adevărat să spună, numai în acel context pot fi citite şi înţelese corect. Aceasta repre­zintă, într-un anume sens, relativizarea „pe orizontală" a tuturor creaturilor.

Dar trebuie să fim mai precişi. Această dublă relativi­zare a creaturii se datorează faptului că ea este raportată la guvernarea exercitată de Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care-i atribuie fiecărei creaturi finalitatea şi obiectivele, în felul acesta El subordonează toate creaturile planului Sau şi, în cadrul acestui plan, coordonează într-o totalitate toate finalităţile şi eforturile creaturilor. Din această perspectivă, toate creaturile şi toate evenimentele ce se petrec în lume sunt hărăzite unei poziţii inferioare, de relativitate şi de­pendenţă. Aceasta înseamnă că, prin ele însele, ele nu sunt nimic, nu au nicio însemnătate, nu au nicio putere. Dumne­zeu este „cealaltă faţă" a tuturor fiinţelor create şi a lucrări­lor lor şi numai de la El pot acestea să dobândească lumină, viaţă şi putere, în relaţie cu Dumnezeu, creatura nu poate fi decât smerită, supusă şi relativă. Dar această condiţie sme­rită, de supunere şi de relativitate, în relaţia cu Dumnezeu, nu implică o degradare, o depreciere sau o umilire a creatu­rii. A fi smerită în faţa lui Dumnezeu, tocmai în aceasta constă măreţia ei.

Dacă creatura nu este nimic fără Dumnezeu, prin El ea este totul: tot ceea ce El, ca Domn şi Creator, i-a hărăzit, conferit şi atribuit ei, tot ceea ce El va continua să fie pentru ea, să îndeplinească cu şi prin mijlocirea ei. Şi întrucât Dumnezeu este lumina absolută, viaţa şi puterea absolută, Acela care conferă creaturii valoare şi demnitate, El este cu adevărat totul. Dacă e să înţelegem corect guvernarea divi­nă a lumii, există o idee căreia nu putem niciodată să i ne opunem cu încăpăţânare, o concepţie pe care nu o putem niciodată respinge prea ferm. Faptul că Dumnezeu face ca voinţa Lui şi numai voinţa Lui să se îndeplinească în toate lucrurile, nu înseamnă că Dumnezeul care stăpâneşte în acest mod este un opresor ce ar purta pică creaturilor chiar şi pentru simplul fapt de a exista, ca să nu mai vorbim de faptul de a avea o valoare şi demnitate proprie, care să exis­te alături de valoarea şi de demnitatea Sa. Este gloria crea­turii să fie smerită în relaţia cu Dumnezeu fiindcă atunci când I se supune lui Dumnezeu, ea participă, prin toate lucrările şi realizările sale, la ceea ce este absolut în Dum­nezeu. A fi capabilă ca, prin toate lucrările şi realizările sale, să-L slujească numai pe El, să fie în mâinile Sale şi sub controlul Său, doar ca un simplu mijloc, ca un instrument, ca lutul olarului, aceasta este gloria ei, în forma sa cea mai pură, în forma sa originară. Ea este slăvită în această nevoie a sa, este bogată în această sărăcie, şi, pe temeiul acestei condiţii smerite, ea poate merge tot înainte. A exista în ori­ce alt mod, cu excepţia acestei dependenţe faţă de Dumne­zeu, ar însemna pentru creatură mizerie, ruşine, ruină şi moarte. Mântuirea ei deplină, perfectă, constă în subordo­narea sa faţă de Dumnezeu şi, în contextul acestei subordo­nări, în coordonarea lucrărilor sale cu lucrările celorlalte creaturi, coordonare care a fost stabilită tot de Dumnezeu. [III, 3, pag. 170f.]

[79] Conceptele teologice: „Creator", „a crea", „creaţie" şi „creatură" trebuie avute mereu în vedere. Dumnezeu Creatorul nu trebuie echivalat cu un simplu artizan şi nici lucrarea Lui nu trebuie echivalată cu un simplu produs. Omul care face ceva, oricât de nobil, talentat sau puternic ar fi el, îşi poate abandona cu uşurinţă lucrarea sa în voia sor­ţii; ba chiar, cu cât o lucrare este mai uşor de abandonat propriilor sale capacităţi, cu atât este ea considerată mai perfectă. Dar Creatorul nu poate să procedeze la fel cu crea­ţia Lui. Din perspectiva teologiei biblice, între Creator şi creatură există o legătură care face imposibilă situaţia în care Creatorul Şi-ar abandona creaţia în voia ei şi care face absolut necesară recunoaşterea şi acceptarea unei a doua lucrări a Creatorului, care să-i urmeze celei dintâi, şi anume acea lucrare a Lui ce este desemnată prin conceptul de „Providenţă". Dumnezeu nu este totuna cu creatura. El nu are în Sine nimic din natura unei creaturi. El nu are nevoie de nicio creatură ca să fie perfect în El însuşi. Alături de El, separat de El, nu poate să existe nimic care să-şi aibă pro­pria sa origine, semnificaţie şi scop. Şi totuşi, păstrându-Şi pe deplin natura Sa divină, Dumnezeu se afirmă pe Sine drept Creator, iar alături de Sine, separat de Sine, El făureş­te creatura, o realitate distinctă de El însuşi, însă un Dum­nezeu care este cu totul transcendent faţă de creaţia Sa, faţă de istoria şi desfăşurarea acestei creaţii, se găseşte, în raport cu această creaţie, într-o relaţie ce nu îi este caracteristică unei fiinţe supreme, unui demiurg. Libertatea suverană a lui Dumnezeu, pe care se bazează relaţia dintre Creator şi creatură, este garanţia menţinerii acesteia, a faptului că Dumnezeu îşi va exercita funcţia Sa providenţială asupra creaturii. Eternitatea lui Dumnezeu se constituie în argu­mentul că Dumnezeu îi poate oferi creaturii atâta timp cât El voieşte. [III, 3, pag. 9f.]

[80] Dintre toate creaturile, creştinul nu doar că este o creatură, ci este una care îşi acceptă, care spune „Da" aces­tui statut de creatură. Unui mare număr de creaturi nici măcar nu li se cere să facă această afirmaţie. Omului însă i s-a cerut. Dar omul ca atare nu este nici în măsură şi nici dornic s-o facă. începând încă de la Adam, el trăieşte într-o iluzie continuă cu privire la sine. El vrea mereu să fie mai mult decât o creatură şi nu vrea să fie sub stăpânirea lui Dumnezeu, însă creştinul face această afirmaţie care îi este cerută omului. ..

El vede ceea ce alţii nu văd. Lumea în care el trăieşte împreună cu toate celelalte creaturi ar putea să fie la fel de bine o agitaţie şi un tumult aparent zadarnic, fără vreun stăpân şi fără vreun scop. Mulţi îl văd astfel. Dar creştinul vede în această desfăşurare a evenimentelor suveranitatea universală a unui legiuitor. Suveranitatea aceasta ar putea fi a legii naturale, a destinului, a hazardului, sau chiar a diavolului. Sunt mulţi cei care văd astfel lucrurile. Dar creş­tinul vede aici suveranitatea universală a lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, care este Părintele său, Tatăl său. El vede acel centru în jurul căruia se constituie şi se desfăşoară toa­te procesele din lume. Ceea ce-l face să fie creştin este fap­tul că el îl vede pe Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în smerenia dar şi în măreţia umanităţii Sale, şi pe sine însuşi unit cu El, aparţinându-i Lui, având viaţa pe care El i-o dăruieşte şi pe care totodată I-o pune lui Isus Christos la dispoziţie. Şi văzându-L pe El, creştinul vede autoritatea legislativă, executivă şi judecătorească în şi totodată deasu­pra tuturor lucrurilor. El vede autoritatea lui Dumnezeu, autoritatea Tatălui, iar pe sine se vede supus acestei autori­tăţi ca acela care este unit cu Fiul şi îi aparţine Fiului.

Numai creştinul vede acest centru al procesului lumii. Numai creştinul vede în acest centru pe Fiul lui Dumnezeu, ca pe Cel care are puterea în cer şi pe pământ, şi, prin El, pe Tatăl, iar pe circumferinţă se vede pe sine ca pe un copil al Tatălui, pe care Tatăl 1-a luat spre înfiere de dragul Fiului.Comunitatea creştină nu este altceva decât adunarea celor strânşi în jurul Cuvântului care ne spune acest lucru, care ni-l explică şi ni-l revelează, o adunare a celor ai căror ochi sunt deschişi la acest fapt. Numai creştinul este un membru al acestei comunităţi, un individ care s-a alăturat celorlalţi datorită acestui Cuvânt şi ai cărui ochi sunt deschişi la acest fapt. Există creaturi care nu au nevoie de ochi pentru aceasta căci şi fără să vadă ele sunt purtate de puterea acestei ordini şi au parte de siguranţa şi de pacea ei. Alte creaturi au ochi pentru aceasta, dar nu vor şi nu pot să-i deschidă. Dar creştinul are ochii deschişi. De aceea el are libertatea şi bucuria reală de a-şi mărturisi calitatea de creatură şi, în consecinţă, supunerea fără rezerve şi fără pretenţii faţă de suveranitatea universală a lui Dumnezeu.

Ceea ce el vede în centru şi pe circumferinţă nu este ceva care să-l sperie şi de care el să vrea mai degrabă să fugă. Dumnezeu Tatăl, Creatorul, Cel care guvernează lu­mea, nu este în mod vădit un opresor, iar Christos, chiar şi în aspectul său de creatură, nu este în niciun fel oprimat. Nu există aici nimic care să-l sperie, nimic care să-l facă să fugă sau să se revolte. A fi în întregime şi fără rezerve o creatură subordonată nu este în niciun caz o constrângere, o nenorocire, o insultă sau o umilinţă pentru omul care, creştin fiind, poate să vadă actualizate în Isus Christos atât suveranitatea lui Dumnezeu cât şi subordonarea creaturii. El realizează că toate tentativele de a se sustrage acestui fapt sunt zadarnice şi că a încerca să-l ascunzi sau să-l oco­leşti înseamnă a te complace într-o iluzie lipsită de sens. Dacă relaţia dintre Creator şi creatură este relaţia pe care el poate s-o vadă în Isus Christos, atunci a trăi într-o astfel de relaţie este cu adevărat ceva dezirabil, reprezintă o existen­ţă în cea mai înaltă libertate şi în cea mai mare fericire cu putinţă. A trebui să mărturiseşti acest lucru nu este o lege oarbă, ci o invitaţie plină de căldură. Nu împotriva voinţei sale, ci în mod firesc, nu cu silă, ci cu bucurie, va afirma creştinul această relaţie, îşi va însuşi această relaţie şi va trăi în cadrul oferit de ea. Prin urmare, pe el, această realitate nu-l costă nimic; el nu trebuie să-i dea naştere prin eforturi, nu trebuie să se lupte ca s-o atingă. Ea ajunge la el în acelaşi mod în care ajunge la el ceea ce el vede. Iar aceasta înseam­nă că faptul de a fi o creatură a lui Dumnezeu nu-l face să cadă în aroganţă. Şi mai înseamnă că el nu-şi asumă niciun merit şi nu are nicio pretenţie pentru faptul că mărturiseşte fără nicio rezervă ceea ce alte creaturi şi alţi oameni nu pot şi nu vor să mărturisească.

Faptul că el procedează în felul acesta nu reprezintă un triumf al onestităţii sale, ca individ. Şi alţi oameni pot fi la fel de oneşti ca el sau poate chiar mai oneşti. Pur şi simplu, ceea ce el vede îl face să fie de partea realităţii. Şi ca atare el nu face altceva decât să profite de o ofertă, de o invitaţie. El trece printr-o uşă deschisă, dar pe care nu el a deschis-o, şi intră într-o cameră de ospăţ. Acolo el îşi ocupă cu bucurie locul la masă, în compania cârciumarilor, a animalelor, a plantelor şi a pietrelor, acceptând solidaritatea cu ele, fiind prezent acolo la fel ca şi ele, în calitatea de creaturi ale lui Dumnezeu. Simplul fapt că el vede, precum şi ceea ce el este capabil să vadă drept centru şi circumferinţă, adică Creatorul şi creatura, sunt elementele pe baza cărora lui i se face această ofertă, această invitaţie şi i se deschide uşa către această realitate cu totul specială. ..

În practică, bineînţeles că el se confruntă în fiecare zi cu necunoscutele lumii, cu câmpiile şi cu prăpăstiile, cu lumi­nile orbitoare şi cu întunecimile, cu toate felurile de eveni­mente ce se produc în lumea căreia îi aparţine cursul pro­priei sale vieţi. Fireşte că el poate continua să se întrebe: De unde?, încotro?, De ce?, Pentru ce? Bineînţeles că el nu po­sedă vreo cheie magică pentru toate misterele marelui pro­ces al existenţei, care-l copleşesc în fiecare clipă sub o formă nouă, şi nici pentru misterele propriei sale existenţe ca o parte constitutivă a procesului istoric al întregii realităţi create. Dimpotrivă, el va şti că niciuna din cheile magice pe care oamenii au crezut că le-au descoperit şi le posedă nu are vreo valoare. El va fi întotdeauna cel mai surprins, cel mai impresionat, cel mai tulburat şi cel mai bucuros în faţa evenimentelor. El nu va fi ca o furnică ce a prevăzut totul dinainte, ci asemenea unui copil într-o pădure sau în Aju­nul Crăciunului, unul mereu uimit de evenimentele, întâl­nirile şi experienţele de care are parte, precum şi de grijile Şi de îndatoririle care-i revin. El este cel mereu obligat să înceapă din nou, luptându-se cu posibilităţile care i se des­chid şi cu imposibilităţile care-i stau împotrivă. Dacă ne este îngăduit să spunem astfel, viaţa în lume, cu toate bucuriile şi necazurile ei, cu contemplarea şi activitatea pe care le presupune, va fi întotdeauna pentru el un subiect real­mente interesant; sau, ca să folosim o expresie mai îndrăz­neaţă, va fi o aventură pentru care el nu are, în esenţă şi în ultimă instanţă, nicio aptitudine proprie.

Şi toate acestea nu fiindcă el nu ar şti despre ce e vorba, ci tocmai fiindcă ştie, fiindcă posedă o „înţelegere" a sursei din care derivă totul şi pornind de la care, direct sau indi­rect, i se întâmplă totul. Este vorba despre „înţelegerea" creaturii în raport cu Creatorul ei, despre înţelegerea de sine a unui copil care se raportează mereu la tatăl său. Cel puţin cu un lucru el nu trebuie să-şi frământe mintea, în legătură cu lucrul acesta el nu are a-şi pune întrebări, nu trebuie să caute mereu noi răspunsuri şi noi soluţii. Fiindcă el a învăţat odată pentru totdeauna cine este această sursă, la ce se poate aştepta în mod fundamental de la ea şi ce va primi el mereu de la ea. Dar în privinţa modului concret, a formei concrete în care i se vor arăta cele ce îşi au originea în această sursă, el este la fel de neştiutor şi de curios ca un copil, mereu surprins şi deschis la ceea ce vine. Dar indife­rent ce şi sub ce formă vine, el îşi va da seama că vine de la sursa aceasta unică. Şi oricât de stranie ar putea să pară această formă, oricât de agasantă chiar, el o va aproba în­trucât vine de la acea sursă. El va fi întotdeauna, poate nu capabil, dar cel puţin dispus şi pregătit să perceapă semni­ficaţia şi conţinutul pozitiv - şi, având în vedere sursa, este vorba despre ceva pozitiv în cel mai înalt grad - a ceea ce vine. El va fi întotdeauna dispus şi pregătit să coopereze în loc să adopte o atitudine de critică, de opoziţie arogantă şi nemulţumită sau, atunci când e posibil, să se retragă îm­bufnat într-un colţ, ca un spectator sceptic. El va permite mereu ca totul să-l implice direct şi, în toate aspectele expe­rienţelor şi atitudinilor sale, el va permite ca, în cele din urmă şi în mod fundamental, totul să aibă pentru el o sem­nificaţie pozitivă.

În cele din urmă şi în mod fundamental el va fi recu­noscător şi, în lumina acestei recunoştinţe, el va privi înainte către cele ce urmează să vină. El va şti întotdeauna care a fost sensul celor ce s-au întâmplat şi care va fi sensul celor ce urmează. El va fi întotdeauna copilul care se ţine aproa­pe de tatăl său. Aceasta este cunoaşterea pe care o are creş­tinul despre suveranitatea divină. Ea nu implică niciun fel de aroganţă. Ea rămâne în limitele realităţii în care creştinul se poate cunoaşte pe sine ca o creatură aflată sub suverani­tatea lui Dumnezeu, la fel ca orice altă creatură. [III, 3, pp. 240-243]

[81] Trebuie să mă întorc încă o dată la Wolfgang Amadeus Mozart. De ce este omul acesta incomparabil? De ce, pentru cineva gata să îl asculte, el a produs, în aproape fiecare portativ pe care 1-a conceput şi 1-a compus, un tip de muzică pentru care „frumos" nu este un epitet adecvat, o muzică care nu este, pentru creştinul adevărat, simplu di­vertisment, bucurie sau edificare, ci hrană şi băutură, o muzică reconfortantă şi care oferă călăuzire pentru nevoile sale, o muzică ce nu este niciodată sclava tehnicii sale de compozitor, ce nu este nici sentimentală, ci una care se „mişcă" liber şi eliberator, fiindcă este înţeleaptă, puternică şi suverană? De ce se poate susţine că Mozart are un loc în teologie, mai ales în doctrina creaţiei şi în escatologic, deşi el nu a fost un părinte al Bisericii şi, pare-se, nici măcar un creştin foarte fervent, fiind un romano-catolic ce a dus o viaţă ce ni s-ar putea părea mai degrabă frivolă atunci când nu era ocupat cu munca lui?

Este posibil să i se acorde această poziţie fiindcă el a ştiut despre creaţie ceva ce nici adevăraţii părinţi ai Bisericii, nici Reformatorii noştri, nici ortodocşii, nici liberalii, nici exponenţii teologiei naturale, nici cei înarmaţi din greu cu „Cuvântul Domnului", şi, cu siguranţă, nici existenţialiş­tii, nici alţi mari muzicieni dinaintea lui sau de după el, nu au ştiut sau nu au putut să exprime şi să susţină acel lucru aşa cum a făcut-o el. în această privinţă el a avut o puritate a inimii prin care i-a depăşit cu mult atât pe optimişti cât şi pe pesimişti. 1756-l791! O perioadă în care Dumnezeu era ţinta atacurilor, fiind făcut responsabil pentru cutremurul de la Lisabona, iar teologii şi alţi oameni bine intenţionaţi întâmpinau mari dificultăţi în a-L apăra, în faţa probleme­lor puse de teodicee, Mozart avea de partea lui pacea lui Dumnezeu, care transcende de departe toate raţionamente­le critice sau speculative care laudă sau blamează. El lăsase în urmă toate aceste probleme. Şi atunci de ce să se mai preocupe de ele? El auzise, şi îi face şi pe cei ce au urechi de auzit să audă, chiar şi în zilele noastre, că noi, până când se vor împlini vremurile, nu vom putea să percepem întregul context al lucrărilor providenţei, în lumina acestei finalităţi a auzit el armonia creaţiei, din care face parte şi umbra, dar o umbră care nu este întuneric; aici deficienţa nu este în­frângere, tristeţea nu poate să devină disperare, necazurile nu pot degenera în tragedie, iar melancolia infinită nu are în final câştig de cauză. Astfel că în această armonie buna dispoziţie nu este fără limite, dar lumina este cu atât mai strălucitoare cu cât izbucneşte din umbră. Dulceaţa este în acelaşi timp şi amară şi tocmai de aceea nu poate să îngreţoşeze. Viaţa nu se teme de moarte, ci o cunoaşte foarte bine. Iar lumina este întotdeauna strălucitoare (Et lux perpetua lucet (sic!) eis), chiar şi în moartea ce a cuprins Lisabona.

Mozart nu a văzut lumina aceasta mai mult decât o ve­dem noi, în schimb el a perceput întreaga lume creată ca fiind învăluită în ea. A fost aşadar întru totul normal ca el să nu audă o notă mijlocie sau neutră şi să audă pozitivul cu o intensitate mult mai mare decât negativul. El a auzit negativul numai în pozitiv şi împreună cu acesta. Dar, cu toată opoziţia dintre cele două, el le-a auzit împreună, ca de pildă în Simfonia în G-minor din 1788. El nu a auzit nicio­dată doar pe unul dintre acestea, izolat într-un mod abstract. El a auzit ceea ce există în mod concret şi de aceea compoziţiile sale au fost şi sunt muzică totală. Auzind creaţia fără resentimente şi imparţial, el a produs nu numai propria lui muzică, ci şi pe cea a creaţiei, o dublă, dar cu toate acestea armonioasă, preamărire a lui Dumnezeu.

El nu a avut nevoie şi nici nu a dorit să se reprezinte pe sine, vitalitatea lui, regretele sale, pietatea sa, sau orice altă intenţie de-a sa. Este remarcabil modul în care el a reuşit să evite să cadă în mania exprimării de sine. El s-a oferit pur şi simplu să fie unealta care să facă astfel încât nişte bucăţele de corn, metal şi catgut să servească drept voci ale creaţiei, uneori fiind în prim plan, uneori acompaniind şi alteori în armonie. El a făcut uz de o gamă de instrumente, începând cu pianul şi vioara, cornul şi clarinetul, şi terminând cu venerabilul fagot, vocea umană având şi ea un loc între ele şi distingându-se tocmai prin lipsa oricărei pretenţii de distincţie. Din toate acestea el a extras o anumită muzică, punând în serviciul ei până şi emoţiile omeneşti, şi nu invers. El însuşi nu a fost decât o ureche pentru muzica aceasta şi mijlocitorul ei către alte urechi. A murit atunci când, potrivit înţelepciunii lumeşti, viaţa lui activă era abia în pragul adevăratei împliniri. Dar cine poate spune că, după „Flautul Fermecat", „Concertul pentru Clarinet" din octombrie 1791 şi „Requiem", ea nu fusese deja împlinită? Şi oare toate realizările acestea nu erau deja implicite în lucrările sale de la 16 sau 18 ani? Nu se aud ele deja în ceea ce ne-a parvenit de la foarte tânărul Mozart? El a murit în mizerie ca un „soldat necunoscut" şi, alături de Calvin sau de biblicul Moise, mormântul său nu e cunoscut. Dar ce mai contează aceasta? Ce contează un mormânt atunci când se permite ca o viaţă să exprime, simplu şi fără pretenţii, şi prin urmare, într-un mod senin, autentic şi impresionant, creaţia cea bună a lui Dumnezeu, care cuprinde în ea atât limitele cât şi sfârşitul omului.

Fac aici paranteza aceasta, înainte de a începe să discut despre haos, fiindcă în muzica lui Mozart - şi mă întreb dacă acelaşi lucru mai poate fi spus despre orice altă lucra­re înainte sau după el - avem dovada clară şi convingătoare că este o insultă adusă creaţiei s-o acuzi de a fi ceva cu totul haotic pe motiv că include şi un „Da" şi un „Nu", ca şi cum ar fi orientată cu o parte către Dumnezeu, iar cu cealaltă către nimicnicie. Mozart ne face să auzim că şi în acest din urmă aspect, şi deci în totalitatea ei, creaţia îşi slăveşte Creatorul şi, ca atare, este perfectă. Aici, în miezul problemei, iar aceasta nu poate fi considerată o realizare neînsemnată, Mozart a creat ordine pentru cei care au urechi de auzit şi a făcut-o mai bine decât ar putea s-o facă vreo de­ducţie ştiinţifică. Acesta este aspectul pe care am dorit să-l subliniez. [III, 3, pp. 297-299]

(din volumul KARL BARTH – DOGMATICA BISERICII, pag. 210-222,
Editura HERALD)

Salt la inceputul paginii