Ken Wilber despre curentul New Age
din volumul GRAŢIE ŞI FORŢĂ,
Elena Francisc Publishing

…aproape 20% din mişcarea New Age este transraţională (transcendentală şi autentic mistică) şi aproape 80%, preraţională (magică şi narcisistică).

… Nu suntem împotriva credinţelor prepersonale; avem probleme doar atunci cînd ni se cere să îmbrăţişăm aceste credinţe ca şi cînd ar fi transpersonale.

Între timp, am continuat să lucrez cu ardoare la cartea mea. Unul dintre capitolele ei, „Health, Wholeness, and Healing" (Sănătate, Integritate, şi Vindecare), a fost publicat în revista New Age împreuna cu articolul Treyei, cu un titlu nou: „Ne provocăm singuri boala?" Nu voi reproduce întregul articol aici, dar voi enumera pe scurt punctele principale, deoarece reprezintă o piatră de hotar a gîndurilor mele legate de problema dificilă cu care eu şi Treya ne luptaserăm în ultimii trei ani:

Credinţa filozofiei perene este că oamenii sînt înrădăcinaţi în Marele Lanţ al Existenţei. Cu alte cuvinte, avem în noi înşine materie, corp, minte, suflet şi spirit.

În orice boală, este extrem de important să încerci să determini de la ce nivel sau niveluri provine în principal boala — fizic, emoţional, mental sau spiritual.

E foarte important să foloseşti o procedură care se adresează acelui nivel ca principal (dar nu în mod necesar singurul) tratament. Să foloseşti intervenţia fizică pentru bolile fizice, terapia emoţionala pentru tulburările emoţionale, metodele spirituale pentru crizele spirituale, şi aşa mai departe. Dacă există o combinaţie de cauze, trebuie să foloseşti o combinaţie de tratamente corespunzătoare nivelurilor respective.

Este deosebit de important, deoarece, dacă pui un diagnostic greşit crezînd că boala îşi are originea la un nivel superior celui de la care provine de fapt, vei da naştere la vinovăţie, iar dacă boala provine de la un nivel inferior, vei genera disperare, în orice caz, tratamentul va fi mai puţin eficient şi, în plus, vei avea dezavantajul de a-1 împovăra pe pacient cu o vină sau cu o disperare a căror cauză unică este diagnosticul incorect.

De exemplu, dacă eşti lovit de un autobuz si îţi rupi un picior, este o afecţiune fizică ce are remedii fizice: aşezi osul la loc şi pui piciorul în ghips. Este o intervenţie ce se adresează aceluiaşi nivel. Cu siguranţă că n-o să stai în stradă, vizualizînd cum piciorul tău se reface. Aceasta este o tehnică ce se adresează nivelului mental, care nu este eficientă în cazul problemei care ţine de nivelul fizic. Mai mult, dacă cei din jur îţi spun că numai gîndurile tale au provocat accidentul, şi că, prin urmare, ar trebui să fii în stare să-ţi „repari" singur piciorul cu ajutorul gîndurilor, te vei simţi vinovat, te vei blama, şi respectul de sine va fi mult redus. E o nepotrivire totală a nivelurilor si tratamentelor.

Pe de altă parte, dacă se întîmplă să suferi cu adevărat de un respect de sine redus din cauza anumitor scenarii pe care le-ai interiorizat, despre cît de imoral sau de incompetent eşti, e o problemă ce ţine de nivelul mental şi răspunde bine la o intervenţie de nivel mental, cum ar fi vizualizarea sau afirmaţiile (rescrierea scenariului, exact ce face terapia cognitivă). Folo­sirea intervenţiilor de nivel fizic — administrarea de megavitamine, să zicem, sau modificarea dietei — nu vor avea un efect prea mare (cu excepţia situaţiei în care chiar suferi de o lipsă de vitamine care contribuie la problemă). Şi, dacă încerci să foloseşti numai tratamente de la nivelul fizic, vei ajunge la un soi de disperare, pentru că tratamentele nu sînt de la nivelul corect si, pur şi simplu, nu sînt eficiente.

Aşadar, în opinia mea, abordarea generală a oricărei boli începe cu identificarea nivelului la care se află cauza, în primul rînd, vezi dacă există cauze fizice. Elimină-le cît poţi de bine. Apoi urcă la posibilele cauze emoţio­nale şi elimină-le şi pe acestea. Urmează cele mentale şi cele spirituale.

Este deosebit de important, deoarece foarte multe boli despre care se credea odată că au o origine pur spirituală sau psihologică au, de fapt, după cum ştim acum, majore componente fizice sau genetice. Cîndva, se credea că astmul e cauzat de o „mamă sufocantă". Acum se ştie că are într-o bună măsură cauze biofizice. Tuberculoza era generată de o „personalitate distru­gătoare"; guta, de „slăbiciune morală". Exista, de asemenea, o credinţă larg răspîndită într-o „personalitate predispusă la artrită", dar care pur şi simplu nu a trecut de testul timpului. Toate aceste noţiuni induceau „victimelor"lor sentimentul vinovăţiei; tratamentele nu aveau nici un efect, pentru ci nu proveneau de la niveluri corecte.

Nu susţin că tratamentele de la alte niveluri nu pot fi foarte importante ca tratamente de susţinere sau adjuvante. în mod cert, ele pot avea ui asemenea rol. în cazul exemplului simplu cu piciorul rupt, tehnicile de relaxare, vizualizarea, afirmaţiile, meditaţia, psihoterapia pot contribui la o atmosferă mult mai echilibrată, în care să se poată produce mult mai uşor şi mai rapid vindecarea fizică.

Ceea ce nu ajută deloc este să te foloseşti de faptul că aspectele psihologice şi spirituale pot fi foarte utile pentru a spune apoi că motivul pentru care ţi-ai rupt piciorul este de natură psihologică sau spirituală. O persoană care se confruntă cu o boală foarte gravă poate să reuşească să facă schimbări semnificative şi profunde în viaţa ei; dar nu înseamnă că ea s-a îmbolnăvit pentru că îi lipseau aceste schimbări. Ar fi ca şi cum ai spune: dacă ai febră şi iei aspirină, febra va scădea; prin urmare, febra e cauzată de un deficit de aspirină.

Desigur, cele mai multe boli nu-şi au originea într-un singur nivel izolat. Indiferent ce se întîmplă la un nivel sau la o dimensiune a fiinţei noastre acest lucru afectează într-o măsură mai mare sau mai mică toate celelalte niveluri. Starea noastră emoţională, mentală şi spirituală poate, cu siguranţă, să influenţeze boala fizică şi vindecarea fizică, la fel cum boala fizică poate să aibă repercusiuni puternice la nivelurile superioare. Fracturarea unui picior va avea probabil efecte emoţionale şi psihologice, în teoria sistemelor, este numit „lanţ cauzal ascendent" — un nivel inferior determină anumite schimbări la nivelul superior. Invers, „lanţul cauzal descendent" este atunci când un nivel superior are un efect cauzal sau o influenţă asupra unui nivel inferior.

Prin urmare, întrebarea este pur şi simplu cît de mult afectează „lanţul cauzal descendent" al minţii — gîndurile şi emoţiile noastre — boala fizică? Iar răspunsul pare să fie: mult mai mult decît se credea cîndva, dar nu atât de mult pe cît cred adepţii curentului New Age.

Noua şcoală de psihoneuroimunologie (PNI) a descoperit dovezi ale faptului că gîndurile şi emoţiile noastre pot avea o influenţă directă asupra sistemului imunitar. Efectul nu este uriaş, dar este detectabil. Desigur, acest lucru este în acord cu axioma potrivit căreia nivelurile se influenţează reciproc într-o anumită măsură, oricît de mică ar fi ea. Dar, de vreme medicina a început ca ştiinţă situată la nivel pur fizic, şi nu a luat în considerare influenţa nivelurile superioare asupra bolii („Deus ex machina”), PNI a furnizat corecţiile necesare, oferind o perspectivă mai echilibrată. Mintea poate să afecteze corpul într-o măsură mică, dar nu nesemnificativă. De exemplu, s-a descoperit că imageria si vizualizarea sînt probabil cele mai importante ingrediente ale influenţei „mici, dar nu nesemnificative" a minţii asupra corpului şi sistemului imunitar. De ce imaginile? Dacă ne uităm la versiunea lărgită a Marelui Lanţ, vom observa cum apar imaginile: materie, senzaţie, percepţie, impuls, imagine, simbol, concept, si aşa mai departe. Imaginea este cea mai primitivă parte a minţii, care o pune în mod direct în legătură cu cea mai de sus parte a corpului. Cu alte cuvinte, imaginea este legătura directă a minţii cu corpul — cu starea lui, cu impulsurile şj bioenergia lui. Apoi, gîndurile şi conceptele noastre superioare pot fi traduse în simple imagini, şi, aparent, au o influenţă modestă, dar directă asupra sistemelor corporale (prin intermediul afectelor sau al impulsurilor, urmă­toarea dimensiune inferioară).

Luînd în considerare toate acestea, putem să spunem că starea psiho­logică joacă un oarecare rol în fiecare boală. Şi sînt total de acord cu faptul că această componentă trebuie exersată la maximum, într-o competiţie electorală strînsă, ea ar putea să fie suficientă pentru a înclina balanţa în favoarea sănătăţii sau a bolii, dar nu umple de una singura urnele cu voturi. Astfel, aşa cum spun Steven Locke si Douglas Colligan în The Healer Within, fiecare boală are de fapt o componentă psihologică, si fiecare proces de vindecare este afectat de psihologic. Dar, spun mai departe autorii, pro­blema este ca oamenii au confundat termenul psihosomatic, care înseamnă că evoluţia unei boli fizice poate fi afectată de factori psihologici, cu termenul psihogenic, care înseamnă că boala e cauzată în întregime de factori psihologici. Autorii explică: „în sensul corect al cuvîntului, se poate spune despre fiecare boală că este psihosomatică şi poate că ar fi timpul să aban­donăm acest termen; (pentru că) atît oamenii obişnuiţi, cît şi anumiţi medici, au confundat termenul psihosomatic (care înseamnă că mintea poate să influenţeze sănătatea corpului) cu termenul psihogenic (care înseamnă că mintea poate să producă anumite boli ale corpului) şi invers." Ei au pierdut din vedere adevărata semnificaţie a bolii psihosomatice. Aşa cum sugerea­ză Robert Ader, „Noi nu vorbim despre cauzele bolii, ci despre interacţiu­nea dintre evenimentele psihosociale, rezistenţa la boală si condiţiile biologice preexistente."

Autorii înşişi menţionează factorii ereditari, stilul de viaţă, drogurile, locaţia, ocupaţia, vîrsta şi personalitatea. Interacţiunea tuturor acestor factori — la care aş adăuga factorii existenţiali şi spirituali — de la toate nivelurile, este cea care pare să influenţeze cauza şi evoluţia unei boli fizice. Astfel, evidenţierea oricăruia dintre factori si ignorarea celorlalţi reprezintă o sălbatică suprasimplificare.

Aşadar, de unde provine ideea avansată de curentul New Age potrivit căreia numai mintea provoacă şi vindecă boala fizică? La urma urmei, adepţii acestui curent susţin că el are o întemeiere fermă în marile tradiţii mistice, spirituale şi transcendentale ale lumii, în această privinţă, cred că avocaţii curentului New Age se află pe un teren alunecos. Jeanne Achterberg, autoarea cărţii Imagery of Healing (pe care o recomand cu multă căldură), crede că această concepţie îşi are originea în şcolile Gîndirii Noi sau ale Gîndirii Metafizice, care au evoluat pornind de la o interpretare (distor­sionată) a transcendentaliştilor din New England, Emerson şi Thoreau, ale căror lucrări au fost în bună măsură influenţate de misticismul oriental. Şcolile Gîndirii Noi, dintre care Ştiinţa Creştină este cea mai faimoasă, confundă noţiunea corectă „Divinitatea a creat totul", cu noţiunea „de vreme ce sînt una cu Dumnezeu, eu creez totul".

În opinia mea, poziţia conţine două erori, pe care atît Emerson, cît şi Thoreau le-ar fi condamnat cu tărie. Unu: ideea că Dumnezeu este un părinte care intervine în Univers, şi nu Realitatea sau Condiţia lui imparţială. Doi: ideea că eul tău este una cu Divinitatea şi prin urmare poate să intervină şi să ordoneze Universul. Nu am găsit nimic în tradiţiile mistice care să susţină o asemenea concepţie.

Avocaţii curentului New Age susţin că îşi întemeiază ideea pe principiul karmei, care spune că circumstanţele vieţii tale prezente sînt rezultatul gîndurilor si al acţiunilor dintr-o viaţă anterioară. Potrivit hinduismului şi budismului, este parţial adevărat. Dar, chiar dacă ar fi în întregime adevărat, ceea ce nu este cazul, adepţii curentului New Age au scăpat din vedere un fapt crucial: potrivit acestor tradiţii, circumstanţele tale prezente sînt într-a-devăr rezultatele gîndurilor şi acţiunilor dintr-o viaţă anterioară, iar gîndurile şi acţiunile tale prezente vor afecta nu viaţa ta prezentă, ci viaţa ta următoare, următoarea ta încarnare. Budiştii spun că în viaţa ta prezentă citeşti pur si simplu o carte pe care ai scris-o în viaţa anterioară; şi că ceea ce faci acum nu se va împlini decît în următoarea viaţă, în nici un caz gîndirea ta prezentă nu creează realitatea ta prezentă.

Acum, se întîmplă ca eu personal să nu cred în această perspectivă asupra karmei. Este mai degrabă o noţiune primitivă care a fost rafinată (şi în bună măsură abandonată) de şcolile mai tîrzii ale budismului, unde s-a recunoscut că nu tot ceea ce ţi se întîmplă e rezultatul acţiunilor tale din trecut. Aşa cum explică Namkhai Norbu, maestru al budismului dzogchen: „Există boli care se datorează karmei sau condiţiilor anterioare ale individului. Dar există, de asemenea, boli generate de energiile care vin de la ceilalţi, din exterior. Există boli care sînt provocate de cauze provizorii, cum ar fi mîncarea sau alte combinaţii de circumstanţe. Şi există boli care sînt generate din întîm-plare. Apoi, există toate tipurile de boli care au legătură cu mediul încon­jurător." Teza mea este că nici versiunea primitivă a karmei şi nici învăţăturile mai evoluate nu conferă prea multă susţinere noţiunii avansate de curentul New Age.

Prin urmare, de unde provine noţiunea însăşi? Aici mă voi despărţi de Treya şi voi avansa propriile mele teorii favorite despre oamenii care susţin aceste credinţe. Nu am de gînd să dau dovadă de compasiune faţă de suferinţa pe care o provoacă. Eu am să încerc să le definesc, să le împart în categorii, să elaborez teorii despre ele, pentru că eu cred că sînt periculoase şi că trebuie să fie definite clar, dacă nu pentru alt motiv, atunci măcar pentru a preveni suferinţele viitoare. Iar comentariile mele nu se adresează numărului mare de persoane care cred în aceste idei într-o manieră mai degrabă inocentă, naivă şi inofensivă. Mă gîndesc mai mult la liderii naţionali ai mişcării, la indivizii care ţin seminarii despre cum să-ţi creezi propria realitate; care organizează ateliere unde, spre exemplu, poţi să înveţi că resentimentul este singura cauză a cancerului; că sărăcia este opera ta, şi că exploatarea e un lucru pe care îl abaţi de unul singur asupră-ţi. Eu cred că sînt oameni probabil bine intenţionaţi, dar în orice caz periculoşi, deoarece abat atenţia de la nivelurile reale — fizice, ambientale, legale, morale şi socio-economice -unde este o nevoie disperată de mai multă acţiune.

In opinia mea, aceste credinţe — în special aceea că îţi creezi propria realitate — sînt credinţe de nivelul doi. Ele poartă însemnele unei perspective infantile şi magice asupra tulburărilor de personalitate narcisiste, printre care se numără grandomania, omnipotenţa şi narcisismul. Ideea că gîndurile nu numai că influenţează realitatea, dar o şi creează este rezultatul direct al diferenţierii incomplete a graniţei eului, care defineşte astfel nivelul doi. Gîndurile şi obiectele nu sînt separate în mod clar, şi astfel, la acest nivel, a manipula gîndirea înseamnă a manipula, într-o manieră omnipotentă şi magică, obiectul.

Cultura hiperindividualistă din America, care a atins apogeul în „deceniul eu", a alimentat regresia la nivelurile magic şi narcisist. Cred (împreuna cu Robert Bellah şi Dick Anthony) că prăbuşirea unor structuri de coeziune socială i-a întors pe oameni înapoi la propriile lor resurse, ceea ce a ajutat, de asemenea, la reactivarea unor tendinţe narcisiste. Şi mai cred, împre ună cu psihologii clinicieni, că acea licărire a narcisismului de dincolo de suprafaţă e furie, exprimată în special, dar nu numai, în credinţa: „Nu vreau să-ţi fac rău, te iubesc; dar încearcă să mă contrazici şi vei căpăta o boală care te va ucide. Fii de acord cu mine, fii de acord că poţi să-ţi creezi propria realitate, şi te vei simţi mai bine, vei trăi." Această credinţă nu are o bază în marile tradiţii mistice ale lumii; ea îşi are propria-i bază în patologia narcisistică şi a personalităţii dizarmonice.

În vreme ce o bună parte a răspunsurilor primite la articolul din New Age au împărtăşit sentimentul meu de dezaprobare morală faţă de ceea ce făceau aceste idei atît de multor inocenţi, nucleul mişcării New Age a reacţionat cu furie, afirmînd că dacă eu şi Treya gîndeam aşa, atunci ea a meritat să se îmbolnăvească de cancer. Şi-1 provocase singură, cu aceste gînduri.

Aceasta nu este o condamnare în bloc a întregii mişcări New Age. Există aspecte — la urma urmei este o fiară mare şi diversă — care într-adevăr sînt bazate pe unele principii mistice şi transpersonale autentice (cum ar fi importanţa intuiţiei şi existenţa unei conştiinţe universale). Doar că, în opinia mea, orice mişcare transraţională autentică atrage un număr foarte mare de elemente preraţionale, pur şi simplu pentru că ambele sînt neraţionale, şi tocmai această confuzie între „pre" şi „trans" este una dintre problemele majore care se pun în legătură cu mişcarea New Age.

Iată un exemplu concret bazat pe o cercetare empirică. În timpul protestelor de la Universitatea Berkeley faţă de războiul din Vietnam, o echipă de cercetători au supus un eşantion reprezentativ de studenţi la testul Kohlberg, ce avea ca obiect dezvoltarea morală. Studenţii susţineau că  obiecţia lor majoră faţă de război era legată de caracterul lui imoral. Aşadar de la ce stadii ale dezvoltării morale operau studenţii înşişi?

Cercetătorii au descoperit că un procent mic de studenţi, ceva de genul 20%, opera într-adevar de la nivelul stadiilor postconvenţionale (sau al stadiilor ,,trans"-convenţionale). Cu alte cuvinte, obiecţiile lor erau întemeiate pe principii universale ale binelui şi răului moral, şi prin urmare nu erau susţinute de standardele unei anumite societăţi sau de capricii individuale. Convingerile lor despre război ar fi putut fi corecte, ei înşişi ar fi putut sa greşească, dar raţionamentul lor moral era foarte bine dezvoltat.

Pe de altă parte, s-a descoperit că majoritatea protestatarilor — în jur de 80%— erau preconvenţionali, ceea ce înseamnă că raţionamentul lor moral se baza pe motive personale şi mai degrabă egoiste. Ei refuzau să lupte nu pentru că războiul era imoral, nu pentru că ei erau realmente îngrijoraţi de soarta vietnamezilor, ci pentru că nu voiau să primească ordine. Motivele lor nu erau universale sau cel puţin sociale, ci pur şi simplu egoiste. Şi, aşa cum era de aşteptat, aproape nici un student nu se afla la nivelul convenţional, nivelul „sînt alături de ţara mea, fie că greşeşte sau nu" (căci altfel nu ar fi văzut nici un motiv sa protesteze). Cu alte cuvinte, un număr mic de studenţi cu adevărat post sau transconvenţionali a atras un număr mare de tipuri preconvenţionale, pentru că ceea ce aveau ambele grupuri în comun era neconvenţionalitatea lor.

Tot astfel, cred eu, în mişcarea New Age, un procent mic de elemente mistice, transpersonale sau transraţionale autentice (nivelurile 7-9) au atras un număr uriaş de elemente preconvenţionale, magice şi preraţionale (nivelurile 1-4), pur şi simplu pentru că ambele sînt iraţionale, necon­venţionale şi neortodoxe (nivelurile 5 şi 6). Şi aceşti indivizi preconvenţionali şi preraţionali susţin, aşa cum au făcut studenţii preconvenţionali, că ei au autoritatea şi susţinerea unei stări „superioare" cînd, de fapt, tot ce fac ei este să-şi raţionalizeze propria poziţie de autoimplicare. Aşa cum a evidenţiat Jack Engler, ei sînt conduşi către misticismul transpersonal ca mod de a raţionaliza înclinaţii prepersonale. Este o „eroare pre/trans" clasică.

Aş mai spune, de asemenea, alături de William Irwin Thompson, că aproape 20% din mişcarea New Age este transraţională (transcendentală şi autentic mistică) şi aproape 80%, preraţională (magică şi narcisistică).

De obicei, poţi să găseşti elementele transpersonale pentru că lor nu le place să li se spună „New Age". Nu este nimic „nou" în legătură cu ei; sînt eterni.

În cîmpul psihologiei transpersonale, în mod constant, trebuie să ne ocupăm cît de delicat şi de blînd putem de curentele prepersonale, deoarece ele dau întregului cîmp o reputaţie „excentrică" şi „ridicolă". Nu suntem împotriva credinţelor prepersonale; avem probleme doar atunci cînd ni se cere să îmbrăţişăm aceste credinţe ca şi cînd ar fi transpersonale.

Prietenii noştri „excentrici" se cam înfurie pe noi, deoarece înclină să creadă că există doar două tabere în lume: tabăra raţionaliştilor şi cea a iraţionaliştilor, si, ca urmare, noi ar trebui să ne aliem cu ei împotriva taberei raţionaliştilor. Dar există trei tabere: preraţională, raţională şi transraţională. Noi sîntem, de fapt, mai aproape de raţionalişti decît de preraţionalişti. Nivelurile superioare transcend, dar le includ pe cele inferioare. Spiritul este translogic, nu antilogic; el îmbrăţişează logica şi apoi trece dincolo de ea, nu respinge pur şi simplu logica. Orice credinţă transpersonală trebuie să treacă testul logicii, şi apoi, dar numai apoi, poate să treacă dincolo de aceasta cu intuiţiile ei suplimentare. Budismul e un sistem extrem de raţional care, în plus, suplimentează raţionalitatea cu o percepţie conştientă intuitivă. Mă tem că unele dintre curentele „excentrice" nu sînt dincolo de logică, ci sub ea.

Aşadar, ceea ce încercăm noi să facem este să separăm elementele autentice, universale, „testate în laborator", ale dezvoltării mistice de tendinţele mult mai idiosincretice, magice şi narcisiste. Este o sarcină dificilă şi foarte complexă, pe care nu reuşim s-o îndeplinim întotdeauna. Liderii din acest sector sînt Jack Engler, Daniel Brown, Roger Walsh, William Irwin Thompson şi Jeremy Hayward.

Daţi-mi voie să închei această discuţie reafirmînd punctul meu de vedere iniţial: în tratarea oricărei boli, faceţi tot ce se poate pentru a determina de la ce niveluri provin diferitele componente ale bolii şi folosiţi tratamente ce se adresează aceluiaşi nivel pentru a vă ocupa de ele. Dacă nimeriţi nivelurile corect, veţi genera o acţiune care are cele mai mari şanse de a fi curativă; dacă le nimeriţi greşit, nu veţi genera decît vinovăţie şi disperare.

din volumul Ken Wilber – GRAŢIE ŞI FORŢĂ.
Treya Killam Wilber – o vindecare spirituală dincolo de moarte,
Elena Francisc Publishing, pag. 283-291,
Detalii carte aici: http://www.elenafrancisc.ro/ro/produse/detalii/18-GRATIE-SI-FORTA