Fragmente din cartea
Klaus Iohannis – Pas cu pas,
Editura Curtea Veche, 2014

Klaus Iohannis este primarul municipiului Sibiu, presedintele Partidului National Liberal (PNL) si candidatul la Presedintia României din partea Aliantei Crestin-Liberale. S a nascut pe 13 iunie 1959 la Sibiu, a urmat Liceul „Samuel von Brukenthal“ si a absolvit cursurile Facultatii de Fizica din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj. Între 1983 si 1989 a fost profesor la diferite scoli si licee din Sibiu si din împrejurimi, iar între 1989 si 1997 a predat fizica la Colegiul National „Samuel von Brukenthal“ din orasul natal. În 1990 a devenit membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), formatiune al carei presedinte a fost între anii 2002 si 2013. Din 1997, a fost inspector în cadrul Inspectoratului Scolar Judetean Sibiu, iar în 1999 a devenit inspector general. Un an mai târziu, a fost ales primar al Sibiului, functie pe care o ocupa de 14 ani, câstigând patru mandate pâna acum. Este casatorit, din 1988, cu Carmen Iohannis, profesoara de engleza. În 2013 a devenit membru PNL si prim-vicepresedinte al partidului, iar în iunie 2014 a fost ales presedinte al acestui partid. A fost unul dintre artizanii fuziunii dintre PDL ?i PNL, reu?ind astfel constituirea celui mai mare partid de centru-dreapta de dupa 1989.

www.klausjohannis.ro
facebook.com/klausiohannis

Sursa: site-ul Editurii Curtea Veche

Cîstigãtorul alegerilor prezidentiale în România din 16 noiembrie 2014.

Un preşedinte mediator şi echilibrat.
Un nou model de conduită publică

S-a spus că preşedintele rămâne partizanul partidului din care pro­vine, că niciodată nu se va putea distanţa şi că asta ar fi una dintre marile probleme ale sistemului politic românesc. Afirmaţia este fun­damental falsă. Preşedintele provine dintr-un partid şi este politician, dar asta nu înseamnă că trebuie să acţioneze politicianist. Preşedin­tele trebuie să acţioneze politic, dar corect politic: înţelegând proble­mele şi căutând, împreună cu cei care sunt responsabili de domeniu, soluţii pentru România, soluţii pe termen lung. Pentru a găsi o soluţie corectă din punct de vedere politic nu trebuie să fii apolitic. Trebuie să fii politic, dar să înţelegi problema şi nevoia soluţiei.

După Constituţie, preşedintele este o putere în stat, dar are, în acelaşi timp, atribuţii executive. Preşedintele nu trebuie să conducă efectiv, managerial, în problemele ce ţin de execuţie. Preşedintele este mult mai mult şi trebuie să facă mult mai mult. El trebuie să aibă capacitatea de a mobiliza voinţa publică prin intervenţia publică.

Acesta este un lucru care, în termeni simpli, pare complicat de descris, dar preşedintele trebuie să vină cu solicitări şi cu viziuni, să inducă şi să conducă dezbaterea în sensul cel mai larg şi să se preocupe de găsirea unor soluţii. Nu trebuie nici să dea soluţia, nici să impună soluţia.

Trebuie să fie acela care induce rezolvarea, fără să vină el însuşi cu rezolvarea. Pare complicat, la prima vedere, dar asta înseamnă că pre­şedintele îşi exercită mandatul în mare măsură prin mesaje publice. Acest tip de mesaje sunt acelea aşteptate, iar dacă situaţia o cere, şeful statului trebuie să reia mesajul până când problema se rezolvă. Deşi el nu are atribuţii executive în reformarea unor domenii precum educa­ţia, sănătatea, sistemul de pensii, eu cred că este de neapărată nevoie ca acesta să propună o dezbatere în spaţiul public, pentru a valorifica toate resursele existente în aceste domenii. Nu trebuie să existe nicio problemă de interes pentru societate în legătură cu care preşedintele ar trebui să se abţină, însă preşedintele ar trebui să se abţină de la intervenţii inutile. Dacă intervine inutil pe nişte chestiuni foarte punc­tuale, care, de fapt, sunt în sarcina altcuiva, atunci poate să devină ceea ce s-ar numi un „preşedinte-jucător", ceea ce nu este neapărat un con­cept performant pentru România.

Cea mai mare problemă din ultimii ani a fost că toate guvernele au avut abordări pe termen scurt şi problemele nu numai că nu au fost rezolvate, ba chiar au fost agravate. De aceea, preşedintele trebuie să fie cu adevărat garantul unui stat eficient, cu instituţii funcţionale, în viziunea mea, rolul lui nu este acela de a se pricepe la orice, ci de a-i pune la lucru pe aceia care au competenţele necesare în fiecare dome­niu şi de a le respecta aceste competenţe. Este un obiectiv dintre cele mai dificile, unul care cere timp pentru a fi dus la capăt, şi aceasta pentru că el presupune, de fapt, reformarea statului ca atare, implicit a partidelor şi a clasei politice.

Oricât de greu ar fi, un preşedinte conştient de rolul lui merită să investească toate resursele în acest deziderat. De prea mult timp, în România statul funcţionează cu blocaje şi cu decalaje, iar integrarea în UE nu pare să fi eliminat aceste disfuncţionalităţi. Instituţiile statului se pun în funcţiune lent, cu o eficienţă minimă şi parcă din ce în ce mai scump. Autoritatea statului se reîmparte perpetuu şi discreţionar între clanuri politice, migraţia politică ţine de un fel de lege nescrisă a locului, iar presiunile politice sunt la ele acasă. Nu e de mirare că sta­tutul funcţionarului public a tot fost încălcat şi fragilizat şi că, în absenţa colaborării şi a dialogului, statul a devenit un mecanism uriaş şi inutil, care acţionează împotriva cetăţeanului şi contribuabilului care îl plăteşte.

Toate deciziile pe care le-am luat vreodată cu folos, fie că a fost vorba de administraţia locală sau de politica naţională, au presupus trei acţiuni conjugate: dialog real, comunicare permanentă şi transpa­rentă şi consultarea cu ceilalţi. Numai în acest mod se pot lua hotărâri care să eficientizeze funcţionarea instituţiilor. A oricăror instituţii publice. Preşedintele trebuie să fie primul care îşi asumă şi manifestă o conduită publică bazată pe acest model de comunicare. Dar un preşe­dinte nu poate fi un adevărat garant al dialogului şi al medierii dacă nu îşi însuşeşte, la nivel de comportament public, o conduită care să-1 impună drept model. Am crezut mereu că anvergura unui preşedinte, comportamentul lui, ţinuta lui morală trebuie să impună modelul de atitudine atât de necesar pentru o întreagă clasă politică şi, desigur, pentru o întreagă societate. Am mai spus-o şi o repet, pentru că este o idee în care cred foarte mult: Preşedintele României trebuie să fie un reper. Numai aşa poate avea o influenţă majoră asupra societăţii. România se va schimba în bine, va deveni cu adevărat europeană, doar dacă de la cel mai înalt nivel se va propaga o corectă ierarhie de valori. România va deveni o ţară cu adevărat europeană când va avea un pre­şedinte cu profil occidental şi o clasă politică de acelaşi nivel. Cred că ceea ce le-a lipsit, până în acest moment, românilor este un preşedinte cu care să se simtă solidari, care să îi reprezinte cu adevărat. La 25 de ani de la revoluţia din 1989, este timpul unui nou început, este respon­sabilitatea noastră să oferim un nou model de politică şi de exercitare a funcţiei prezidenţiale.

Valorile în spiritul cărora m-am format ţin de respectul pentru Aferentă, de toleranţă faţă de diversitate, de solidaritate. Sunt valori Cu care am construit valoare, în toate etapele în care am fost responsabil pentru bunul mers al unei comunităţi. Ele nu au avut nimic în comun cu dubla măsură, cu clientelismul, cu nepotismul sau cu dis­preţul faţă de legi, care au fost promovate inclusiv de reprezentanţi ai clasei politice. Cred, în continuare, că nu se poate construi temeinic decât fiind consecvent, credibil şi responsabil şi că primul om din stat, ca reprezentant al tuturor românilor, trebuie să pledeze, prin fie­care gest al său, pentru o cultură a succesului bazată pe educaţie, pe muncă, pe talent şi pe valori autentice. Pentru mine, dorinţa şi satis­facţia lucrului bine făcut au fost definitorii.

Într-o Românie normală, aşa cum o văd eu, preşedintele apără, conservă şi, mai ales, cultivă valorile constitutive ale naţiunii române. El este primul care trebuie să protejeze valorile istoriei naţionale şi să încurajeze o cultură a libertăţii, a democraţiei şi a statului de drept. Avem nevoie de locuri ale memoriei care să vorbească despre tra­gediile noastre ca naţiune, despre ce am făcut greşit şi, mai ales, despre cum vrem să arătăm ca societate. Avem nevoie de un mare muzeu naţional care să prezinte ororile comunismului, un altul care să vor­bească despre acelea ale regimului antonescian, două instituţii care să inspire proiecte educaţionale mari, să inspire teme privind diversita­tea, nevoia de toleranţă, de responsabilitate civică. De prea multe ori am arătat că nu am învăţat nimic din istorie, deci nu ne mai putem permite să ignorăm lecţiile trecutului. Iar România, cu istoria ei trau­matizantă din secolul XX, are cu siguranţă teme de readus în prezent, de repus în discuţia societăţii. Dispreţul absolut la adresa legii, a statu­lui de drept, a valorilor noastre comune europene, toate acestea au făcut posibilă existenţa unor regimuri criminale care au secerat vieţile a sute de mii de oameni nevinovaţi. Dincolo de cifre, de numerele reci, rămâne amintirea celor care au pierit ca urmare a politicilor de exter­minare iniţiate şi coordonate de regimurile antonescian şi comunist. Viitorul democratic al naţiunii române depinde de modul în care ne asumăm un trecut tragic, dar şi de felul în care demonstrăm zi de zi că ştim să apărăm libertatea, drepturile omului şi valorile europene. Pentru a preveni nedreptatea, intoleranţa, abuzul de putere şi ura, tre­buie să acţionăm cu convingere şi vigilenţă. Aceasta este, cred, una dintre cele mai importante lecţii ale secolului XX. Prin atitudinea cu care se raportează la trecut, Preşedintele României trebuie să protejeze memoria naţiunii române, să îndemne la descoperirea identităţii şi să asigure consensul naţional, în jurul acestui proiect -- cultivarea memoriei naţionale —, modelul de preşedinte pe care mi-1 asum va supune consensului naţiunii unul dintre cele mai importante proiecte ale sale: redescoperirea sentimentului de mândrie naţională.

Simbolurile contează pentru o Naţiune, pentru un Stat, iar Preşe­dintele trebuie să se îngrijească de ele. Pe de altă parte, nu trebuie să cădem în cealaltă extremă. Nu cred că preşedintele trebuie să aibă doar protocoale frumoase. Preşedintele trebuie să fie un agent activ al naţiunii, fără a fi preşedinte-jucător — o ecuaţie foarte complicată. Cred că aici apare nevoia unui politician de anvergură, care ştie când să spună ceva şi când să se abţină să spună ceva şi, desigur, care să înţeleagă nevoia şi dorinţa de simboluri şi de acţiuni de reprezentare. Cred, de asemenea, că este important ca preşedintele să viziteze ţara, să viziteze comunităţile. Este o metodă prin care află preocupările oamenilor şi-şi cunoaşte efectiv ţara şi alegătorii. Pe de altă parte, este important pentru oameni să-şi vadă preşedintele, aşa că astfel de deplasări trebuie făcute regulat.

Preşedintele indică nordul în viaţa politică a unei naţiuni. Avem, de prea multă vreme, politicieni amatori, oameni neprofesionişti. Nu reprezintă întreaga clasă politică, dar nici nu sunt atât de puţini încât să nu conteze. Avem nevoie de selecţie pentru a-i găsi pe cei mai buni oameni. Pe aceia care sunt buni, dar nepregătiţi trebuie să-i pregătim. O astfel de întreprindere nu este una simplă, pe termen scurt. Ea vizează un adevărat program de reformă a clasei politice şi ţine de fiecare partid în parte. Fiecare partid, în interiorul lui, trebuie să devină mai perfor­mant şi abia atunci vom avea şi o îmbunătăţire a vieţii politice.

Împotriva migraţiei politice

M-am exprimat cu toată fermitatea împotriva migraţiei politice, un adevărat flagel care debilitează buna funcţionare a instituţiilor sta­tului. Pentru România, îmi doresc o clasă politică responsabilă, iar parte din responsabilitatea ei ţine de voinţa de a stopa acest fenomen. Un astfel de parcurs, cum e cel realizat prin migraţia politică, este inadmisibil şi contraproductiv pentru că, în acest fel, se ajunge chiar la falsificarea rezultatului alegerilor generale. Or, prin aceste migraţii politice, aleşii îşi bat joc de votul oamenilor. Este nevoie de mai mult decât de o simplă lege, este nevoie de un consens politic pentru a stopa migraţia parlamentară. Există o singură instituţie care poate să aducă la un loc toate forţele politice, iar persoana care o reprezintă este Preşedintele României.

Pentru că s-au practicat astfel de deplasări transpartinice şi s-a recurs la trocul politic în locul negocierilor, dialogul politic şi social în România a fost, practic, întrerupt — sau poate doar mimat. Un pre-şedinte-mediator, aşa cum îl percep eu, este indispensabil pentru reluarea dialogului real între principalii actori sociali: guvern, opozi­ţie, sindicate, patronate, asociaţii profesionale, ONG-uri. Acest dialog are nevoie de un mediator şi doar Preşedintele României poate fi un mediator eficient. Cu condiţia să respecte cu adevărat interesele dife­rite care acţionează în societate, diversitatea opiniilor şi identitatea specifică a fiecărui actor de pe scena publică.

Nu-mi place când nu te poţi baza pe oamenii politici, ca atunci când îşi schimbă foarte frecvent apartenenţa politică. Este unul dintre lucrurile pe care le detest. Cred că un om îşi poate schimba o dată opţiunea politică şi o dată partidul, dar există politicieni, inclusiv par­lamentari, care sunt la a treia sau la a patra formaţiune politică. Mi se pare aberant, anormal. Nu cred că ei îşi schimbă gândirea. Cred că schimbă partidul după cum le dictează interesul de moment. Cum să te bazezi pe un om care nici nu ştie de ce ideologie de partid ţine?

Nu cred că se poate opri esenţa fenomenului de migraţiune politică printr-o legislaţie restrictivă. Cred că, în România, avem o democraţie foarte, foarte tânără şi un electorat care încă nu este matur. Nu vorbesc despre persoane, ci despre electorat în ansamblul său. Aceste lucruri, în orice democraţie, sunt sancţionate de electorat şi acolo ar trebui să ajungem şi noi. Sigur, putem să dăm o lege care să le impună parlamen­tarilor să nu-şi schimbe partidele în timpul mandatului, dar asta nu rezolvă fondul problemei. De exemplu, avem o lege care spune că, dacă un primar îşi schimbă partidul în timpul mandatului, pierde postul. Da, dar dacă e dat afară din partid? în felul acesta, ajungem la o formă mai sofisticată de migrare: nu trebuie decât să se vorbească cu cei din primul partid să-1 dea afară şi cu cei din al doilea sa-1 primească!

Aceste lucruri cu greu pot fi oprite printr-o legislaţie. Ele tre­buie oprite prin intervenţia electoratului, iar electoratul trebuie să le sancţioneze pe persoanele care fac astfel de mişcări politice, în SUA, bunăoară, cred că un singur deputat a schimbat, în istoria recentă, for­maţiunea politică, iar din Germania nu cunosc niciun exemplu. Dacă ar exista, ar fi excepţii. Partidele se declară împotriva migraţiei, dar este de multe ori, o declaraţie fără foarte mult fond. Multe partide agreează venirea de noi membri, pentru că în Parlament, în ultimii ani, aşa s-au făcut majorităţile, în cazul migraţiei parlamentarilor, este vorba de migraţii pentru un vot.

Având în vedere cum stau lucrurile, nu e de mirare de ce au eşuat proiecte majore pentru ţară, reforme adevărate, care au nevoie de un consens politic: fie li s-a deturnat, grosolan, sensul, fie au fost transfor­mate în sloganuri facile. La aceste alegeri aş vrea să conving un număr mare de tineri să vină la vot, un număr de tineri care nu ar fi mers la vot. Este o chestiune în care cred ferm, nu conjunctural, înainte de alegeri: cred că generaţia tânără trebuie atrasă spre problemele publice din România, spre rezolvări si spre implicare. Cred că nu se simt bine reprezentaţi de actuala clasă politică şi de preocupările politicienilor.

Până acum, nu am reuşit să ne coalizăm decât în domenii care au implicat o raportare la exterior: aderarea la NATO şi integrarea în UE. Ar fi foarte frumos să reuşim să obţinem consens si pentru mari pro­iecte de interior. Ar fi un lucru extraordinar, iar în cazul în care voi ajunge Preşedinte al României, voi încerca exact această abordare, în domenii precum educaţia, unde este nevoie de consens dacă vrem să construim un sistem educaţional performant, pentru termen mediu sau lung. Sau în domeniul sănătăţii, unde lucrurile merg foarte prost, după cum ştim cu toţii. Este nevoie de o abordare consensuală pentru a permite îmbunătăţirea sistemului pe perioadă nedeterminată.

In ceea ce priveşte marile probleme ale sistemului, ar fi de dorit să se ajungă la consens sau foarte aproape de consens. Nu ar fi o problemă dacă marile partide ar ajunge la consens şi ar rămâne un mic partid care ar fi de altă părere. Dar abordarea consensuală ar putea să dea rezultate excepţionale în problemele interne ale României. A exis­tat, de exemplu, un „Pact pentru Educaţie" semnat şi rămas pe hârtie, ceea ce arată că nu a fost vorba de un consens, ci de o formalitate. Fiecare ministru începe câte o reformă, dar de fiecare dată când se schimbă guvernul, mulţi specialişti sunt schimbaţi. La fiecare schim­bare de guvern, dăm afară mii de specialişti care au fost educaţi pentru serviciul pe care îl fac, care au participat la perfecţionări scumpe, care au avut nevoie de ani de zile să intre în specificul postului. Ceea ce se întâmplă în România de mulţi ani încoace, este o irosire a celei mai importate resurse pe care o are o naţiune: resursa umană. Avem o societate care nu respectă educaţia, în care fel de fel de personaje stri­dente sau care vorbesc excesiv de mult ajung aproape întotdeauna să fie mai bine văzute decât profesioniştii care chiar au performanţe.

O misiune urgentă: reforma sistemului de educaţie

Sunt foarte multe limite ale sistemului de educaţie. Sistemul este pur şi simplu neperformant şi nu permite o dezvoltare susţinută şi sustena-bilă a României. Să luăm, de exemplu, rezultatele de la bacalaureat: o jumătate de generaţie a stat degeaba doisprezece ani la şcoală, pentru că nu a reuşit să-şi atingă obiectivul de a trece de acest examen, înseamnă că toţi aceşti tineri, care nu au luat bacul, sau aproape toţi, au fost greşit informaţi. Sistemul este greşit construit. Probabil că ei ar fi trebuit să înveţe mai degrabă o meserie, decât să meargă la o şcoală teoretică la care probabil că n-au deprins mare lucru. O ţară nu-şi poate permite aşa ceva. O ţară trebuie să-şi construiască un sistem naţional care să integreze într-un grad foarte mare noua generaţie, în piaţa muncii. Sistemul educaţional trebuie să fie creionat şi după piaţa mun­cii, şi după direcţiile strategice pe care le doreşte ţara. Cu cât ies din sistemul de educaţie mai mulţi oameni calificaţi pentru piaţa muncii, existentă sau dorită, cu cât este mai bună corelaţia sistem de învăţă­mânt — piaţa muncii, cu atât mai bine performează economia, în cazul României, trebuie să ne hotărâm care este prioritatea naţională în acest domeniu şi să construim sistemul educaţional în aşa fel încât s-o atin­gem. România are resurse umane foarte bune. Ele nu sunt folosite şi, atâta timp cât nu reuşim să avem o generaţie tânără educată pentru

performanţa pe piaţa muncii, nu vom progresa semnificativ. Eu cred că România are resursele umane pentru a fi extrem de performantă. Nu trebuie decât să redefinim obiectivul general al societăţii.

Noi suntem una dintre ţările cu scăderea cea mai dramatică a populaţiei şi, în astfel de condiţii, cred că e bine să ne întrebăm şi cum va fi peste cincizeci de ani, când majoritatea românilor vor fi mai degrabă în segmentul de 50+, decât în segmentul de sub 30. Propun să ne gândim dacă nu ar fi bine să restructurăm întregul sistem de educa­ţie în aşa fel încât să devenim încet, dar sigur, mult mai performanţi. Acest lucru nu se poate realiza nici într-un an, nici în cinci, nici în zece, nici într-o generaţie. Acest lucru se poate realiza doar atunci când reuşim să luăm o decizie pe termen lung. Au existat întotdeauna preocupări din partea politicienilor, dar de foarte multe ori aceste preocupări au fost mai degrabă de faţadă — afirmaţii făcute fiindcă dau bine — decât o preocupare constantă.

Educaţia va fi tema centrală pentru mine şi datorită faptului că sunt dascăl, am predat fizică timp de 15 ani, şi, mai ales, datorită faptului că, dacă România are o şansă mare de a deveni performantă în seco­lul XXI, această şansă este educaţia. Avem copii dotaţi, foarte deştepţi, iar eu sunt pregătit să propun foarte multe teme pentru a găsi soluţii, astfel încât, după 12 ani de scoală, să nu ne mai trezim cu jumătate din ei plecaţi în afara ţării. Prin oferta mea, sper să îi conving inclusiv pe tineri să vină la vot. Ei sunt o ţintă predilectă pentru mine: sunt viito­rul României. Sunt grupul pe care mă concentrez cel mai mult, din două motive: sunt oameni care vor să schimbe lucrurile — au energia să facă asta — si sunt generaţia care, dacă vrem să schimbăm România, va face această schimbare. Generaţia mea sau a celor care au intrat mai repede în politică poate, eventual, să înceapă o nouă abordare, dar punerea ei în practică nu mai aparţine generaţiei mele, ci generaţiei tinere. Din aceste două motive cred că este foarte important nu numai să îi atragem la vot, ci şi să-i atragem în dezvoltarea României.

Ştim cu toţii că, între toate aceste probleme, una serioasă vizează corpul profesoral. Cea mai mare problemă, după părerea mea, nu ar fi calitatea acestei categorii profesionale, fiindcă si ea este urmarea altor factori. Este greu să aştepţi de la un profesor de liceu să aibă performanţe excepţionale dacă nu reuşeşte să întreţină o familie cu salariul pe care îl primeşte. Eventual, dacă ambii membri ai familiei sunt profesori, reuşesc să ajungă la ceva ce se numeşte „nivel de sub­zistenţă", dar mai mult, probabil că nu. Profesorii nu sunt plătiţi prost de ieri, de azi, ei sunt remuneraţi total necorespunzător de multă vreme. Nici în anii comunismului nu au fost recompensaţi corespunzător pentru munca lor, însă lucrurile s-au înrăutăţit după Revoluţie. Este, de asemenea, greu de crezut că dascălii, la modul general, vor avea cu toţii dorinţa să lucreze foarte bine dacă societa­tea, în ansamblul său, are faţă de ei o atitudine mai degrabă de con­descendenţă sau de uşor dispreţ. E suficient să ne uităm puţin în urmă şi o să vedem foşti şi actuali preşedinţi sau foşti prim-ministri care au rostit cuvinte negative la adresa cadrelor didactice, lucru care este inadmisibil. Preşedintele sau premierul ţării noastre nu poate să iasă la televizor şi să facă afirmaţii depreciative la adresa unei întregi caste profesionale. Este pur si simplu inadmisibil, iar acest lucru denotă că, de fapt, acei politicieni nu sunt preocupaţi de sistemul educaţional decât la nivel declarativ, politicianist.

Consider că este profund în neregulă dacă preşedintele ţării vor­beşte de rău despre dascăli, despre elevi sau despre părinţi ori dacă îi răzvrăteşte pe unii împotriva celorlalţi. Cred că rolul Preşedintelui României este acela de a introduce — sau de a reintroduce — în spaţiul public dezbateri ample pe teme cum este educaţia şi de a crea un cadru care le permite specialiştilor si politicienilor să se reunească şi să caute soluţii care să fie viabile şi valabile pentru o perioadă mai lungă.

Pentru a ridica discuţia la un nivel de strategie socială, cred că este bine să mai ţinem cont si de alte aspecte. Schimbarea care să garanteze calitatea învăţământului poate fi realizată. Fiecare în parte putem să lucrăm la calitatea învăţământului, putem să facem încă o reformă curriculară. Se poate schimba structura anului şcolar, cum s-a făcut de foarte multe ori în ultima vreme. Putem să discutăm dacă este mai bine să avem examene iniţiale sau evaluări finale ori un sistem mixt, putem să introducem sau să reintroducem examene de admitere sau de finalizare. Toate acestea sunt opţiuni care pot fi dezbătute. Eu îmi permit să încerc să duc discuţia la un alt nivel: nu prin prisma profesiei de dascăl, ci prin prisma prin care văd rolul Preşedintelui.

Mai cred — şi îmi asum subiectivismul — că există este o adevărată inflaţie de politicieni care nu au realizat mai nimic înainte să intre în viaţa politică, în acelaşi timp, constatăm, peste tot în lume, apariţia unei clase de politicieni de profesie. Nu cred că este în esenţă un lucru rău, dar nici nu cred că este un fenomen care ar trebui amplificat. După părerea mea, pentru un politician este important să fi realizat ceva în viaţă înainte de a se ocupa numai de politică. Lumea reală nu poate fi suplinită prin lecturi, prin citirea unor documente politice, oricât de bune ar fi, sau prin discuţii cu politicienii, oricât de pregătiţi ar fi. Cred că, pentru un om tânăr, este important să-şi găsească un loc într-o societate, într-o profesie, într-o meserie şi, după ce are o poziţie şi o experienţă câştigate, poate să-şi îndrepte întreaga atenţie spre poli­tică. Cred că este varianta de preferat faţă de aceea care există şi pe care nici nu vreau, până la urmă, s-o critic: există politicieni care nu au făcut niciodată altceva. Au intrat în politică şi acolo au rămas.

Nu cred că profesia cuiva poate reprezenta o formă de practică politică, dar cred că fiecare om trebuie mai întâi să-şi dovedească lui şi altora că poate să aibă un loc în societate, altul decât acela de poli­tician. Trebuie să existe o referinţă în viaţa fiecăruia. Nu este o pro­blemă ca un politician să treacă prin diferite posturi de execuţie. Dar cred că pentru un politician de succes este necesar ceea ce, în termeni populari, se numeşte „experienţă de viaţă". Aşa ceva nu se capătă poli­tician fiind; se capătă doar fiind integrat undeva, în societate, nu în viaţa politică.

Practici curate, instituţii depolitizate

Statura unui om politic şi, prin extensie, a unei întregi clase politice, nu poate să nu determine şi modul în care se realizează comunicarea dinspre clasa politică înspre alegători. La noi, lucrurile sunt destul de amestecate şi nu au peste tot accente pozitive. Unii comunică bine, alţii — într-un limbaj pe care 1-as amenda oricând. Ceea ce mă în­grijorează, însă, nu este neapărat tehnica prin care comunică sau vocabularul folosit câteodată, ci mai ales faptul că mulţi politicieni comunică, uneori, cu totul altceva decât ceea ce cred. Şi aici apare politicianismul, care nu cred că ne face bine. Consider că, la nivel ofi­cial, ar trebui să existe o comunicare mai degrabă seacă decât colorată. Mai multă prestanţă, mai mult respect pentru cei care aşteaptă un mesaj şi mai multă demnitate, inclusiv în actul comunicării.

Un domeniu la fel de important în care consider că Preşedintele României trebuie să dea un semnal clar este cel al depolitizării insti­tuţiilor. Faptul că nu s-au făcut anumite delimitări şi că, din diferite motive, nu se fac este o problemă generală în ţara noastră, în România trebuie să ne decidem în legătură cu ce trebuie să rămână politic şi ce trebuie să rămână apolitic, adică în sarcina specialiştilor. Atâta vreme cât nu avem curajul sau motivaţia politică să facem această deosebire, întotdeauna vom vorbi despre depolitizare şi, în practică, vom avea politizare. Este situaţia multor instituţii şi agenţii care ar trebui să fie apolitice şi, de fiecare dată când se schimbă guvernul, sunt politizate, declarat sau nedeclarat. Este cazul instituţiilor din administraţie, cum ar fi instituţia Prefectului, care, conform legii, este nepolitică, dar în fapt este clar politizată. Este şi cazul diplomaţiei. Diplomaţia a fost şi este linia întâi de apărare, dar şi de promovare a intereselor unui popor. După marea reuşită a proiectului de integrare euroatlantică, următorul proiect de ţară va trebui să implice categoric diplomaţia. Dar, pentru aceasta, trebuie ferită de pericolul cel mai mare care pla­nează şi asupra ei: politizarea. Conducerea diplomaţiei, în orice stat democratic, este politică, însă corpul profesional al diplomaţilor tre­buie să fie unul de elită, în care selecţia şi promovarea să fie făcute pe criterii profesionale.

În multe alte domenii, numirile în funcţiile de conducere (care sunt funcţii de administraţie, nu de politică) se fac de multe ori pe criterii politice. Este o problemă generalizată şi poate fi rezolvată doar în măsura în care o parte relevantă din mediul politic românesc înţe­lege să tragă o linie clară şi s-o respecte. Numai dacă există voinţa poli­tică de a face această depolitizare, ea se poate realiza, în condiţiile din România de acum, instituţiile nu au mecanisme prin care să opună rezistenţă politizării. Chiar în condiţiile în care mediul politic doreşte acest lucru, este nevoie de mai mulţi ani pentru a construi o categorie de funcţionari publici care sunt şi dornici, şi suficient de puternici pentru a păstra această autonomie faţă de politic. Este un proces care durează, de regulă, destul de mult, dar care în ţările cu democraţii solide a fost înfăptuit — prin urmare, ştim că este realizabil. La noi, încă nu s-a avansat prea mult în această direcţie.

Parteneriatul meu este şi a fost unul cu românii şi am încercat mereu să mă raportez la exigenţele alegătorilor, mai puţin la profilul contracandidaţilor mei. Cred însă că principalul meu atu este că pot să le prezint oamenilor o carte de vizită. Iar pe ea scrie „Sibiu". Cei 14 ani la Primăria Sibiului, continuitatea şi stabilitatea, dezvoltarea progre­sivă şi temeinică a oraşului sunt argumente pe care le poate judeca orice român. Alegătorii sunt singurii în măsură să cântărească ce a lăsat fiecare în urmă, după ani de zile în politică. Este adevărat că pro­iectul meu de prezidenţiabil conţine elemente care pot interesa mai degrabă unele categorii decât altele, însă nu aş face o delimitare între electoratul de dreapta şi electoratul de stânga, pentru simplul motiv că îmi doresc să fiu preşedintele tuturor, indiferent de orientările politice. Electoratul de dreapta este electoratul nostru, al PNL, plus PDL. Dar mesajul meu se îndreaptă către toţi alegătorii şi în special către cei ne­hotărâţi şi nedefiniţi doctrinar, către oamenii care poate altă dată nici nu s-au dus la vot. Oameni care, probabil, nu cunosc doctrina şi nici nu îi interesează, dar care pot deveni interesaţi dacă văd că au în faţă un program serios, o viziune bazată pe corectitudine şi echitate, un mesaj care încurajează performanţa şi garantează respectarea regu­lilor, pentru un joc curat. Sunt convins că principiile pentru care le cer votul oamenilor — onestitate, competenţă, seriozitate — sunt îmbră­ţişate atât de electoratul de dreapta, cât şi de cel de stânga. La aceste alegeri prezidenţiale întrebarea nu va fi, de fapt, dacă votăm un pre­şedinte de stânga sau un preşedinte de dreapta, întrebarea esenţială, la care noi, toţi românii, suntem chemaţi să răspundem, este dacă vrem, după un deceniu de conflicte, de scandal, de crize şi de disensiuni, să continuăm cu încă un deceniu de corupţie si incompetenţă. Scrutinul din noiembrie va reprezenta o alegere între sistemul de politică de până acum — discreţionar, costisitor şi destabilizator — şi un mod de a face politică fundamentat pe respect, pe transparenţă şi pe certitudinea că fiecare poate beneficia de pe urma propriilor merite şi eforturi. Acestea nu sunt fraze lipsite de conţinut: voi face politică în favoarea românu­lui de rând, nu în favoarea baronilor locali cu probleme penale, aşa cum fac alţi contracandidaţi.

Pentru ca toate aceste urgenţe din agenda politică a României de azi să fie abordate cu adevărat, cu implicare, expertiză şi responsabili­tate, cred că este timpul ca marele Partid Naţional Liberal să guverneze şi să-şi împlinească, în acest mod, însăşi esenţa doctrinară. Un partid nu se creează niciodată pentru oameni. Aceasta este o poveste pe care, în general, politicienii le-o spun oamenilor, că au creat un partid pentru ei. Este întotdeauna o afirmaţie falsă. Un partid se creează întotdeauna pentru oamenii din partid. Dar acesta nu este un lucru negativ. Aceasta este definiţia unui partid politic: el se compune din oameni care urmăresc ţeluri politice apropiate, care cred în aceleaşi doctrine şi care cred că, prin intrarea în partid, pot să atingă obiec­tivele pe care şi le-a propus acesta, însă un partid trebuie să acţioneze pentru alegători, trebuie să acţioneze în aşa fel încât să rezolve pro­bleme ale oamenilor, ale comunităţilor.

Esenţa existenţei unui partid este aceea de a guverna şi, de multe ori, acest lucru este desemnat chiar de politicieni sau de analiştii poli­tici drept dorinţă prea ambiţioasă sau negativă. Nu. Raţiunea de a fi a unui partid politic este aceea de a guverna. Este un lucru pozitiv şi face ca partidele să evolueze. Un partid nu este o societate de binefacere. Un partid politic vrea puterea, aceasta este esenţa lui şi e bine să ştim aceste lucruri. Dar un partid trebuie să pună în practică politici pentru oameni, pentru comunitate, altfel nu primeşte voturile. Acesta este mecanismul care funcţionează în realitate, într-un sistem democratic: partidul vrea la putere, dar poate să ajungă acolo numai dacă este votat. Şi este votat numai atunci când face proiecte şi aplică politici care sunt bune pentru oameni şi care îi conving. Acesta este mecanis­mul prin care funcţionează relaţia dintre un partid politic şi societate.

Programul pe care marele Partid Naţional Liberal îl propune ale­gătorilor este un program pentru bunăstare, stat de drept şi apărarea justiţiei. Este un program pentru o Românie occidentalizată, pentru o Românie în care valorile sunt respectate şi în care locul fiecăruia e garantat prin meritul lui. Eu am demonstrat la Sibiu că se poate, că un oraş din România poate fi la fel de prosper ca orice alt oraş din UE. Conduc Sibiul de atâţia ani şi am arătat că se poate să avem o adminis­traţie corectă, că se pot crea locuri de muncă şi că se pot aduce investiţii, că se poate promova educaţia, cultura, valorile si modelul excelenţei în toate. Nu vorbesc acum numai de administraţie. Faptul că Sibiul este un model al capacităţii de schimbare, de transformare a mentalităţilor, de înnoire a regulilor jocului politic este o realitate de necontestat. Si în acest caz faptele vorbesc pentru mine.

Cum era de aşteptat, am fost taxat de contracandidaţii mei, por­nind de la o logică total aiuritoare, şi anume că diferenţa ar însemna imediat o alternativă slabă. Eu sunt un candidat diferit şi aşa m-am poziţionat de la bun început: vreau să fac altfel de politică si am pur şi simplu un alt tip de discurs. Dacă lumea s-a obişnuit cu un anumit fel de a vorbi, poate mai spumos, mai alert, nu înseamnă că trebuie să fim toţi la fel. Eu vin cu discursul care mă caracterizează pe mine, care se suprapune peste felul meu de a fi, peste modul în care înţeleg eu statura şi prestanţa unei persoane publice. Este un fel de a fi mai cum­pănit, mai chibzuit şi, cred eu, mai responsabil si mai implicat. Consider că avem suficient divertisment şi că politicienii sunt datori să aducă în spaţiul public altceva. Acesta este felul în care fac eu politică şi pe care vreau să îl propun românilor. Vreau să fiu ales Pre­şedinte al României fiindcă eu cred că această ţară merită respect, proiecte duse la capăt, si nu doar povestite la televizor, practici oneste — pe scurt, o nouă etică.

Niciodată nu am încăput în vreun rol: nu am fost un actor ales fiindcă aş fi corespuns unei imagini create de media sau de altcineva. Şi, da, este ceva deosebit în această campanie: eu, discursul pe care îl adopt şi modelul de ţară pe care îl propun eu — o Românie a lucrului bine făcut. Misiunea mea, ca Preşedinte al României, va fi aceea de a construi, împreună cu românii, o ţară a lucrurilor făcute cum trebuie. Iar aşa ceva nu se întâmplă practicând injuria, jocul abil de culise şi prefăcătoria lozincardă. Se întâmplă doar dacă muncim împreună, ne spri-jinim unii pe alţii şi avem toată încrederea că se poate. Şi se poate!

Din volumul Klaus Iohannis – Pas cu pas, Editura Curtea Veche,
pag. 162-176.

Detalii carte aici:http://www.curteaveche.ro/carti/noi-aparitii/pas-cu-pas-klaus-iohannis.html

Salt la inceputul paginii