J.Krishnamurti
Eliberarea de cunoscut
(Editura Herald)
(fragmente)

Timpul - Suferinta - Moartea
Iubirea

Timpul - Suferinţa - Moartea

Sunt ispitit să vă spun povestea unui mare discipol care a mers la Dumnezeu pentru a-i cere să-1 înveţe adevărul. Sărmanul Dumnezeu îi spuse: "Prietene, este o zi atât de călduroasă, adu-mi te rog un pahar cu apă." Aşa că discipolul plecă şi bătu la uşa primei case la care nimeri. O tânără fermecătoare se ivi în prag, el se îndrăgosti pe dată de ea, se căsătoriră şi avură împreună mai mulţi copii; discipolul uită cu desăvârşire sarcina pe care o avea de îndeplinit, într-o bună zi începu să plouă, apa căzu în torente zile de-a rândul, străzile fură inundate iar casele măturate de apele vijelioase. Discipolul îşi luă soţia, puse copiii pe umeri şi, în timp ce se strecura afară, strigă: "Doamne, te implor, îndură-te de noi,", iar Domnul îi răspunse: "Unde este paharul cu apă pe care ţi l-am cerut"?

Este o poveste destul de potrivită, fiindcă cei mai mulţi dintre noi gândesc in termeni de timp. Omul trăieşte în sfera timpului.  Născocirea viitorului a fost jocul favorit al evadărilor sale.

Noi gândim că se pot ivi schimbări în noi înşine în decursul timpului, că ordinea în noi înşine poate fi clădită  puţin  câte  puţin,   cu   mici  adăugiri  în fiecare zi. Insă timpul nu aduce nici ordinea şi nici pacea, aşa că trebuie să încetăm să mai gândim în termeni de evoluţie treptată. Aceasta înseamnă cã pentru noi nu trebuie să mai existe nici un mâine-chiar în clipa aceasta trebuie să punem ordine în noi înşine

Când suntem ameninţaţi de un pericol imediat timpul dispare, nu-i aşa? Acţiunea este imediată însă noi nu vedem pericolul multora din problemele noastre şi de aceea inventăm timpul ca un mijloc de a le învinge. Timpul este totuşi înşelător, căci nu ne ajută cu nimic să producem o schimbare în noi înşine. Timpul este o mişcare pe care omul a împărţit-o în trecut, prezent şi viitor. Câtă vreme va împărţi timpul în felul acesta, omul va trăi în permanentă stare de conflict.

Este oare învăţătura o chestiune de timp? Noi nu am învăţat, în ciuda atâtor mii de ani, că există o cale mai bună de a trăi decât să ne urâm şi să ne ucidem unii pe alţii. Problema înţelegerii timpului este foarte importantă dacă vrem să găsim o cale de ieşire din această viaţă monstruoasă şi lipsită de sens.

Primul lucru pe care trebuie să-lînţelegem este că noi nu putem pătrunde natura timpului fără a avea acea prospeţime, acea puritate a minţii despre care am vorbit. Noi suntem sufocaţi de mulţimea problemelor noastre şi ne simţim pierduţi în această confuzie. Ei bine, dacă cineva se rătăceşte într-o pădure, care este primul lucru pe care îl face? Se opreşte şi priveşte în jur, nu-i aşa? Insă noi cu cât suntem mai confuzi, cu cât suntem mai sufocaţi de viaţă, cu atât gonim mai mult de la un capăt la altul, căutând, întrebând, implorând, cerşind.

Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să punem capăt cu desăvârşire acestei căutări interioare. Şi dacă ne oprim lăuntric, psihologic, mintea noastră devine foarte liniştită şi foarte clară. Atunci putem examina cu adevărat procesul timpului.

Probleme psihologice nu există decât în timp; cu alte cuvinte ele se manifestă numai când contac­tul nostru cu evenimentele este incomplet. Tocmai această abordare incompletă a problemei este cea care creează problema. Când răspundem în mod parţial, fragmentar la o provocare, când încercăm să o evităm sau când nu o întâmpinăm cu întreaga noastră atenţie, noi creăm o dificultate de ordin psihologic care va dura atâta timp cât atenţia noastră va fi incompletă: care va dura atâta timp cât vom spera să o rezolvăm "într-una din zilele următoare".

Ştiţi oare ce este timpul? Nu timpul ceasornicului, nu timpul cronologic, ci timpul psihologic? Este intervalul dintre idee şi acţiune. Mobilul ideii este auto-protecţia, crearea unei stări de siguranţă. Acţiunea este întotdeauna imediată; ea nu se realizează în trecut sau In viitor. Făptuirea se realizează întotdeauna în prezent, însă acţiunea este atât de periculoasă, atât de nesigură, încât ne conformăm unei idei sperând că ea ne va da o oarecare siguranţă.

Să privim, aşadar, la aceasta în noi înşine. Avem o idee despre ceea ce este drept şi nedrept, sau o concepţie ideologică despre noi înşine sau despre societatea în care trăim şi ne pregătim să acţio­năm. Acţiunea noastră se va conforma la această idee, va încerca să se apropie cât mai mult de ea şi de aici va rezulta un conflict, în acest fel se produce ideea, intervalul şi acţiunea, în acest interval, care este determinat în mod esenţial de gândire, se află întregul câmp al timpului psihologic.

Când ne gândim la o fericire viitoare, ne imagi­năm aşa cum vom fi, după ce vom fi obţinut un anumit rezultat. Gândirea, observând dorinţa si continuitatea dorinţei pe care ea însăşi o susţine şopteşte: "Mâine voi fi fericit; mâine voi avea succes-mâine lumea va fi frumoasă." în acest fel gândirea creează acest interval care este timpul.

Dar oare nu am putea opri timpul în loc? Nu am putea trăi atât de complet încât să nu mai existe nici un mâine asupra căruia să reflecteze gândirea? Fiindcă timpul este suferinţă. Poate că ieri, sau în miile de ieri pe care le-aţi lăsat în spate, aţi iubit sau aţi avut un prieten care s-a dus, iar aceste amintiri rămân. Vă gândiţi la acele plăceri sau la acele dureri - priviţi înapoi, dorind, nădăjduind, regretând şi astfel gândirea, revenind mereu şi mereu asupra aceloraşi teme, naşte ceea ce numim suferinţă şi dă continuitate timpului.

Atâta vreme cât există acest interval de timp care a fost creat de gândire, există suferinţă, există continuitatea fricii. Atunci pe bună dreptate se ridică întrebarea, dacă este cu putinţă ca acest interval să dispară. Dar dacă vă întrebaţi: "Se va sfârşi el vreodată?", aceasta este o întrebare ieşită dintr-o idee, căci gândiţi în termeni de reuşită şi prin urmare cădeţi din nou în plasa timpului.

Să analizăm acum problema morţii, care este o preocupare majoră pentru cei mai mulţi oameni. Cunoaşteţi moartea; ea este permanent prezentă, se plimbă zilnic printre noi. Este oare cu putinţă să o întâmpinăm atât de deplin încât ea să nu mai reprezinte deloc o problemă? Pentru un astfel de contact, orice credinţă, orice speranţă, orice frica cu privire la moarte trebuie să ia sfârşit, altminteri abordăm acest lucru extraordinar prin intermediul unei concluzii, unei imagini, unei nelinişti premedi­tate şi de aceea o întâmpinăm în lumina timpului.

Timpul este intervalul dintre observator şi lucrul observat; aceasta înseamnă că voi, observatorul, sunteţi înfricoşaţi de întâlnirea cu acest lucru care se cheamă moarte. Voi nu ştiţi ce înseamnă moartea; aveţi tot soiul de speranţe şi de teorii despre ea; credeţi în reincarnare, în înviere, sau în ceva numit suflet, atman ['Cel mai înalt dintre cele şapte principii ale omului. Este Sinele suprem, esenţa Sinelui pe toate planurile. Este Sinele universal (Brahman) prezent în fiecare om.(N.T.)] , o entitate spirituală care este în afara timpului şi căreia îi daţi diferite denumiri.

Ei bine, aţi descoperit prin voi înşivă că sufletul există? Sau este doar o idee care v-a fost transmisă? Se află oare cu adevărat ceva permanent, continuu, dincolo de gândire? Dacă acest ceva poate fi conceput, înseamnă că el se află în câmpul gândirii şi prin urmare nu poate fi permanent, fiindcă nimic nu este permanent în domeniul gândirii. A desco­peri că nimic nu este permanent are o importanţă imensă, căci numai atunci mintea devine liberă, numai atunci poată să vadă cu claritate, şi în aceasta se află o mare bucurie.

Nu putem fi înfricoşaţi de necunoscut, pentru simplul motiv că nu îl cunoaştem. Moartea nu este decât un simplu cuvânt. Cuvântul, imaginea, iată cine a creat frica. Puteţi privi la moarte fără a avea imaginea morţii, dat fiind că imaginea dă naştere gândirii?

Această gândire creează frica; când ne dăm seama de acest lucru încercăm să creăm o rezistenţă împotriva inevitabilului, sau să inventăm nenumărate credinţe care să ne pună la adăpost de frica de moarte. De aici provine spaţiul dintre noi şi lucrul de care suntem înfricoşaţi - spaţiul unei durate, spaţiu care presupune în mod necesar un conflict.

Gândirea care dă naştere la frica de moarte spune: "Să o amân, să o evit, să o ţin cât mai departe cu putinţă, să nu mă gândesc la ea", dar în tot acest timp, ea nu face decât să se gândească la moarte. Când ne propunem să nu ne gândim la ea, deja ne-am gândit la mijloacele prin care s-o evităm. Suntem înfricoşaţi de moarte, tocmai pentru că încercăm să o alungăm.

Omul a separat viaţa de moarte. Intervalul dintre a trăi şi a muri este frica; frica este cea care creează acest interval de timp. A trăi, înseamnă chinul nostru zilnic, blestemul nostru zilnic, suferin­ţa şi confuzia zilnică şi, din când în când, anumite deschideri către zări fermecătoare. Aceasta numim noi a trăi şi ne este teamă de moartea care pune capăt acestor nenorociri. Mai curând ne agăţăm de cunoscut, decât să facem faţă necunoscutului - cunoscutul însemnând casa noastră, mobila noastră, familia noastră, caracterul nostru, munca noastră, ştiinţa noastră, singurătatea noastră, zeii noştri. Pe scurt, cunoscutul este această entitate care se învârteşte neîncetat în jurul ei înşişi, în limitele existenţei sale amare.

Noi gândim că viaţa înseamnă a ne afla mereu în prezent şi că moartea este un eveniment care ne aşteaptă într-un viitor îndepărtat, însă nu ne-am întrebat niciodată dacă această bătălie de fiecare zi este cât de cât trăire.   Noi dorim  să cunoaştem adevărul  despre  reîncarnare,   dorim   o   dovadã a supravieţuirii,   ascultăm  vorbele  clarvăzătorilor, concluziile studiilor metapsihice, însă nu ne întrebăm  niciodată, niciodată, cum să trăim cu adevărat - cum să trăim cu încântare, cu frumuseţe, fiecare zi.

Noi am acceptat că viaţa înseamnă agonie şi suferinţă, ne-am obişnuit cu acest lucru şi ne gândim că moartea este ceva ce trebuie evitat cu grijă. Şi totuşi, când ştim să trăim cu adevărat, moartea este extraordinar de asemănătoare cu viaţa. Nu se poate să trăim fără ca, în acelaşi timp, să nu murim. Nu putem să trăim dacă nu murim psihologic în fiecare clipă. Acesta nu este un paradox intelectual. Ca să trăim complet, total, ca şi cum fiecare zi ar fi o nouă frumuseţe, trebuie să murim pentru ziua de ieri, altminteri trăim mecanic, iar o minte mecanică nu poate cunoaşte niciodată ce este iubirea, nu poate cunoaşte nicio­dată ce este libertatea.

Pe noi, în general, ne înfricoşează moartea pentru că nu ştim ce înseamnă cu adevărat viaţa. Nu ştim cum să trăim şi de aceea nu ştim cum să murim. Câtă vreme ne va fi frică de viaţă, ne va fi frică de moarte. Omul pe care viaţa nu îl înspăi­mântă, nu se teme că se va găsi intr-o nesiguranţă totală, căci el ştie că lăuntric, psihologic, nu există siguranţă.

A nu căuta siguranţa, înseamnă a participa la o mişcare nesfârşită în care viaţa şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru.   Omul  care  trăieşte  fără conflicte, care trăieşte cu frumuseţe şi iubire, nu se teme de moarte, fiindcă a iubi înseamnă a muri. Dacă  muriţi   pentru   tot   ceea   ce   cunoaşteţi, inclusiv pentru memoria dumneavoastră şi pentru tot ceea ce aţi trăit, atunci moartea devine o purificare un proces de întinerire; atunci moartea conferă inocenţă şi numai cei inocenţi sunt pasionaţi,  şi nicidecum oamenii credincioşi sau cei care caută să afle ce se întâmplă după moarte.

Pentru a descoperi cu adevărat ce se întâmplă atunci când murim, trebuie să murim... aceasta nu este o glumă. Trebuie să murim nu fizic ci psiho­logic, lăuntric, să murim pentru tot ceea ce ne-a produs plăcere şi pentru tot ceea ce ne-a produs amărăciune. Dacă ştim să murim pentru unul din lucrurile care ne-au încântat, fie acesta deosebit de însemnat sau complet lipsit de importanţă dar să murim în mod firesc, fără vreo constrângere sau argumentare, înseamnă că ştim ce înseamnă a muri.

A muri înseamnă a ne goli mintea, a ne goli de aspiraţiile, de chinurile şi de plăcerile zilnice. Moartea este o reînnoire, o mutaţie în care gândirea nu mai intervine deloc, fiindcă gândirea înseamnă vechiul. Când există moarte, ia fiinţă ceva cu totul nou.

Eliberarea de cunoscut înseamnă să murim pentru ceea ce este vechi şi abia atunci începem să trăim cu adevărat.

Iubirea

A năzui la siguranţă în raporturile noastre înseamnă, în mod inevitabil, a trăi în suferinţă şi frică. Această căutare a siguranţei cheamă nesiguranţa. Am găsit oare vreodată siguranţă în vreuna din relaţiile noastre? Am găsit? Cei mai mulţi oa­meni doresc siguranţă în iubire şi în a fi iubit, însă există oare iubire când fiecare îşi caută propria sa securitate, propriul său drum? Noi nu suntem iubiţi fiindcă nu ştim să iubim.

Ce este iubirea? Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică. "Eu îmi iubesc ţara, îl iubesc pe rege, iubesc o carte, iubesc muntele, iubesc plăcerea, îmi iubesc soţia, iubesc pe Dumnezeu."

Este oare iubirea o idee? Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată, propovăduită, deformată în fel şi chip. Când spunem că iubim pe Dumnezeu, ce vor să însemne vorbele noastre? înseamnă că iubim o proiecţie a propriei noastre imaginaţii, îmbrăcată într-un fel de respectabilitate conformă cu ceea ce credem că este mai nobil şi mai sfânt. A spune "Îl iubesc pe Dumnezeu" este o absurditate. Când îl adorăm pe Dumnezeu, noi ne adorăm pe noi înşine - şi aceasta nu este iubire.

Fiindcă nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni,   ne-am   refugiat   în   abstracţiuni.   Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la necazurile lui.  Prin urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea? încercând să o definim? Biserica   o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva - sunt oare toate acestea ceea ce numim iubire? Desigur, aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare  existenţa unei iubiri transcendentale,  în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd decât plăcerea, dorinţa de a poseda,  concu­renţa, gelozia, dorinţa de a păstra, de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea acestor lucruri,   religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire - divină, sublimă, neprihănită.

Pretutindeni în lume oamenii aşa-zis sfinţi susţin că a privi la o femeie este ceva cu totul greşit; că nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă ai raporturi sexuale; procedând în felul acesta ei caută să-şi înăbuşe   dorinţele   care  îi  mistuie.   Dar  negând sexualitatea, ei nu fac decât să-şi astupe privirea, căci neagă întreaga frumuseţe a pământului. Ei şi-au înfometat inima şi mintea,  au devenit nişte fiinţe   uscate,   au   izgonit   frumuseţea,   pentru   ca frumuseţea este întotdeauna asociată femeii.

Poate fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea este indivizibilă?

Este iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi? Când o persoană spune altei persoane:”Te iubesc", exclude prin asta iubirea pentru cei­lalţi? Este iubirea personală sau impersonală? Este iubirea morală sau imorală? Este iubirea rezervată familiei? Şi dacă iubim întreaga omenire, putem să iubim şi o anumită persoană? Este iubirea un sentiment? O emoţie? O plăcere? O dorinţă?

Toate aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod elaborat de cultura căreia îi aparţinem. Pentru a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi ideo­logiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea. A crea o separaţie între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui să fie" constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.

Cum voi descoperi ce este această flacără numită iubire - nu cum s-o exprim, ci să înţeleg ce înseamnă ea de fapt? Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.

Aceasta este o problemă uriaşă, care priveşte întreaga omenire. Au existat mii de moduri de a defini iubirea şi eu însumi sunt prins într-un astfel de tipar, într-o reţea de lucruri care îmi fac plăcere. Prin urmare, pentru a înţelege limpede problema iubirii, n-ar trebui să încep prin a mă elibera de înclinaţiile şi de prejudecăţile mele? Ilată-mă într-o stare de confuzie, sfâşiat de propriile mele dorinţe, încât îmi spun: "Mai întâi scapă de această confuzie; atunci vei descoperi, poate, ce este iubirea prin intermediul a ceea ce nu este iubire."

Guvernul ne spune să mergem să ucidem pentru ţară. Să fie aceasta iubire? Religia ne cere să renunţăm la sexualitate din iubire pentru Dumnezeu. Să fie aceasta iubire? Să fie iubirea dorinţă?... Nu spuneţi nu! Pentru cei mai mulţi oameni iubirea înseamnă dorinţă: este dorinţa şi plăcerea sa, plăcerea care izvorăşte din simţuri, din ataşament sexual, din starea de deplină satisfacţie.

Eu nu sunt împotriva practicilor sexuale, dar luaţi seama la implicaţiile lor: ele vă dau pentru moment senzaţia unui abandon total şi, când vă întoarceţi din nou în dezordinea obişnuită, doriţi să se repete această stare în care nu există nici necazuri, nici probleme, nici "eu".

Pretindeţi că vă iubiţi soţia. Această iubire cuprinde plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva acasă care să îngrijească de copii, care să gătească. Aveţi nevoie de această femeie care v-a dat trupul ei, emoţiile ei, încurajarea ei, un anumit sentiment de siguranţă şi de bunăstare. Apoi, deo­dată, ea se îndepărtează de voi, se plictiseşte sau vă părăseşte pentru un altul şi întregul echilibru emotiv vă este distrus. Această situaţie nefericită vă tulbură adânc, o numiţi gelozie; ea presupune suferinţă, nelinişte, ură şi violenţă. Ceea ce îi spuneţi în realitate soţiei dumneavoastră este: "Atâta vreme cât îmi aparţii, te iubesc, dar de îndată ce mă vei părăsi, te voi uri. Atâta vreme cât mă pot bizui pe tine că îmi vei satisface cerinţele sexuale şi de al gen, te voi iubi; de îndată ce nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi scoate din inima mea."

Iată cum între două persoane apare un antagonism şi un sentiment de separaţie în care iubirea nu mai are loc. Dacă totuşi puteţi trăi cu soţia fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradic­torii, fără să vă întreţină aceste nesfârşite sfâşieri, atunci poate... poate... că veţi şti ce înseamnă iubirea, şi veţi fi liberi, în general, noi suntem sclavii persoanei de care depind plăcerile noastre; dar când iubim trebuie să fim cu desăvârşire liberi, nu numai faţă de cealaltă persoană, ci şi faţă de noi înşine.

Această situaţie de a aparţine cuiva, de a fi psihologic hrănit de cineva, de a depinde de cineva, presupune întotdeauna nelinişte, frică, gelozie, vinovăţie - şi câtă vreme există frică, nu există iubire; o minte copleşită de suferinţă nu va şti niciodată ce este iubirea. O stare de suferinţă, sentimentală sau emoţională, plăcerea şi dorinţa n-au nimic de-a face cu iubirea.

Iubirea nu este produsul gândirii. Gândirea fiind trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este prezentul viu. Cuvintele "voi iubi", "iubesc" sunt lipsite de sens. Când ştiţi cu adevărat ce înseamnă a iubi, nu depindeţi de nimeni. Iubirea nu se su-pune. Ea este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.

Ştiţi oare ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva - a iubi fără ură, fără gelozie, fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte,   fără   a   compara   sau  judeca?   Când iubeşti, mai există comparaţie? Când iubeşti pe cineva cu toată inima ta,  cu tot trupul tău,  cu întreaga. ta fiinţă, mai există oare comparaţie? Când te abandonezi total acestei iubiri, "celălalt" nu mai există.

Oare există în iubire responsabilităţi şi datorii? Se foloseşte iubirea de astfel de cuvinte? Dacă faceţi ceva din datorie, există oare iubire în ceea ce faceţi? In datorie nu există iubire. Structura datoriei îl ţine pe om încătuşat şi îl distruge. Atâta vreme cât suntem siliţi să facem ceva din datorie, nu vom iubi ceea ce facem. Când este iubire, nu mai există nici datorie şi nici răspundere.

Din nefericire cei mai mulţi părinţi gândesc că sunt răspunzători pentru copiii lor şi sentimentul răspunderii îi determină să le spună ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce trebuie să devină. Părinţii doresc pentru copiii lor o situaţie sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte din acea respectabilitate la care ei se închină; şi mi se pare că unde se află această respectabilitate nu există iubire. Părinţii nu sunt preocupaţi decât ca odraslele lor să devină nişte burghezi perfecţi. Când îşi educă copiii ca să se adapteze societăţii, ei nu fac altceva decât să perpe­tueze conflictele, războaiele, brutalitatea. Această grijă poate fi numită iubire?

A creşte cu dragoste un copil, înseamnă a te comporta asemenea grădinarului care îşi îngrijeşte florile, le udă, le urmăreşte cu delicateţe şi gingăşie nevoile, le pune pământul cel mai bun. Dar când vă pregătiţi copiii să se încadreze în societate, îi pregătiţi ca să fie ucişi. Dacă v-aţi iubi copiii cu adevărat, n-ar mai exista războaie.

Dacă pierdeţi pe cineva pe care-l iubiţi, vărsaţi lacrimi amare. Le vărsaţi pentru voi înşivă sau pentru cel care a murit? Vă plângeţi pe voi înşivă sau îl plângeţi pe celălalt? Aţi plâns vreodată pe altcineva? V-aţi plâns vreodată fiul ucis pe câmpul de luptă?... Aţi plâns, bineînţeles, dar acele lacrimi au curs pentru că vă înduioşa propria voastră soartă şi nicidecum pentru că a fost ucisă o fiinţa omenească.

Dacă plângeţi pentru că vă este milă de voi înşivă, aceste lacrimi nu au nici un rost. Dacă plângeţi pentru că aţi fost lipsit de o persoană în care aţi investit multă afecţiune, înseamnă că în realitate n-a existat afecţiune. Dacă spuneţi că vă plângeţi fratele mort, atunci plângeţi pentru el. Este foarte uşor să plângeţi pentru voi gândindu-vă că el s-a dus. In aparenţă plângeţi pentru că inima vă este rănită, dar nu pentru fratele vostru suferiţi, ci pentru voi înşivă, căci sunteţi înduioşaţi de voi înşivă şi această înduioşare de sine vă împietreşte, vă determină să vă aplecaţi asupra voastră înşivă, vă face şterşi şi stupizi.

A vă plânge de milă, înseamnă oare iubire? A plânge pentru că aţi rămas singuri, pentru că aţi fost părăsiţi, pentru că nu vă mai simţiţi puternici sau pentru că soarta vă este potrivnică - întot­deauna lacrimile pe care le vărsaţi sunt pentru voi înşivă.

Intr-o clip,ă puteţi vedea întreaga structură şi natură a acestui biet şi mărunt lucru care este "eul", cu lacrimile lui, cu familia lui, cu naţiunea lui, cu credinţele lui, cu religia lui, cu toată urâţenia lui; toate acestea se află în noi, şi când le vedem cu toată inima noastră şi nu doar cu mintea noastră, atunci avem cheia care pune capăt suferinţei. Suferinţa şi iubirea nu pot merge împreună, dar în lumea creştină a fost idealizată suferinţa, a fost pusă pe cruce şi adorată, dându-se astfel de înţeles că nu este cu putinţă omului să se elibereze de ea decât pe această cale. Aceasta este întreaga structură a unei societăţi bazată pe exploatare religioasă.

Atunci când vă întrebaţi ce este iubirea, s-ar putea să fiţi prea înfricoşaţi de răspuns pentru a-1 putea accepta, căci el ar putea să provoace o răsturnare totală, ar putea sfărâma legăturile familiale. Aţi putea descoperi că nu vă iubiţi soţia, soţul sau copiii... (Dar oare îi iubiţi?)., s-ar putea ajunge până acolo încât să se prăbuşească întregul edificiu pe care vi 1-aţi construit în jur, s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată la templu.

Dar dacă, în ciuda acestor lucruri, veţi dori totuşi să descoperiţi ce este iubirea, veţi vedea că frica nu este iubire, dependenţa nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesiunea şi dominarea nu sunt iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire. Iubirea nu este contrariul urii, după cum umilinţa nu este contrariul înfumurării. Dacă puteţi înlătura toate aceste lucruri, nu prin constrângere, ci îndepărtându-le, aşa cum ploaia îndepărtează praful depus de multe zile pe o frunză, atunci poate veţi reuşi să găsiţi acea minunată floare după care omul a tânjit întotdeauna.

Atâta timp cât n-aţi obţinut iubirea - nu doar în mici fărâme ci din belşug - atâta timp cât nu sunteţi plini de ea, lumea va fi condamnata la dezastru.  Cunoaşteţi din punct de vedere intelectual că unitatea omului este esenţială. Şi iubirea este singura cale, însă cine vă va învăţa să iubiţi? Există vreo autoritate, vreo metodă, vreun sistem care să vă poată spune cum să iubiţi? Ceea ce încearcă unii să vă spună, fiţi siguri că nu este iubire.

Aţi putea spune: 'Voi încerca să practic iubirea; mă voi gândi zilnic la ea, mă voi strădui să fiu blând şi milos, mă voi sili să fiu atent cu ceilalţi". Credeţi că v-aţi putea disciplina, că v-aţi putea exersa voinţa pentru a iubi? Dacă o veţi face, iubirea va zbura pe fereastră. Practicând o anumită metoda sau un anumit sistem cu scopul de a dobândi iubirea, aţi putea deveni extrem de iscusiţi sau ceva mai binevoitori, sau veţi putea ajunge la o anumită stare de non-violenţă, însă toate acestea n-au nimic în comun cu iubirea.

In această lume pustie şi sfâşiată nu există iubire, fiindcă plăcerea şi dorinţa joacă rolurile cele mai importante. Şi totuşi fără iubire viaţa de fiecare zi n-are nici un înţeles, fără iubire nu există frumuseţe. Frumuseţea nu se află în ceea ce poate fi văzut; nu despre frumuseţe este vorba atunci când se spune: "Iată un copac frumos, un tablou frumos, o clădire frumoasă, o femeie frumoasă." Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima stiu ce este iubirea.

Fără iubire şi fără frumuseţe nu există virtute. Ştiţi foarte bine că   încercând   să   amelioraţi societatea sau să daţi de pomană la cei săraci nu veţi face altceva decât să adânciţi mizeria, căci în absenţa iubirii inima este plină de urâţenie şi de uscăciune. Dar când există iubire şi frumuseţe orice veţi face va fi drept,  orice veţi face va fi desăvârşit. Dacă ştiţi cum să iubiţi, atunci puteţi orice, căci cu iubire totul este cu putinţă.

Atingem acum un punct esenţial: putem să ajungem la iubire fără vreo disciplină, constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi chiar fără intervenţia gândirii? Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori întâlnim un frumos apus de soare?

Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură., lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală. Un om care nu  ştie ce  este pasiunea,  nu  va  cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută iubirea sau adevărul nu este   o   minte   cu   adevărat   pasionată.   A   întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.  O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de   iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.

Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.

Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află din­colo de tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit. Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.

Vă întrebaţi poate: "Dacă găsesc o astfel de iubire, ce se va întâmpla cu soţia mea, cu copiii mei, cu familia mea? Ei au nevoie de o anumită siguranţă." Dacă vă frământaţi în felul acesta, este pentru că nu v-aţi aflat niciodată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de câmpul conştiinţei. Dacă v-aţi fi aflat acolo măcar o singură dată, n-aţi mai fi ridicat o astfel de problemă, căci aţi fi ştiut prea bine ce înseamnă acea iubire în care nu există gândire, în care nu există timp.

Poate că ceea ce vă spun vă încântă şi, într-o anumită măsură, vă produce o stare de hipnoză, dar a merge dincolo de gândire şi de timp - ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă - înseamnă a fi conştient că există o dimensiune diferită numită iubire.

Neştiind cum să ajungeţi la această sursă extraordinară, ce vă rămâne de făcut? Nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci, lăuntric, sunteţi cu desăvârşire tăcuţi, înţelegeţi oare ce înseamnă asta? înseamnă că nu mai căutaţi, că nu mai doriţi, că nu mai urmăriţi nimic - pe scurt, că nu mai există centru. Atunci există iubire.

(Fragmente selectate din cartea:
J.Krishnamurti- Eliberarea de cunoscut,
Editura Herald
Detalii si achizitionare carte:(aici))

Salt la inceputul paginii