|
Fragmente din volumul O carte care ar fi de dorit – dacă
ne putem exprima aşa…:) - să se reediteze. Trebuie să-l recreăm zilnic pe Dumnezeu (sau ceea ce exprimă realitatea cea mai profundă din noi) deoarece Dumnezeul de ieri este mort şi ar deveni un fetiş, un simplu concept. Aceasta este semnificaţia practicii meditative tantrice (sădhand) în care prezenţa divină este re-creată continuu în imagini luminoase şi simboluri arhetipale, până când mintea şi corpul adeptului sunt transformate într-o expresie vizibilă şi tangibilă a stării de Buddha. Intr-un poem, "Gândurile şi ne-gândurile lui Mu-Shîn", Christmas Humphreys dă expresie unei idei despre Dumnezeu foarte asemănătoare cu cea simbolizată în basmul nostru: Dumnezeul pe care-l ştiu nu este Mântuitor. 8 - EXPERIENŢA VENERAŢIEI ŞI SENTIMENTUL DE UIMIRE Sarcina noastră nu este să explicăm lumea, ci să dăm semnificaţie. Acelaşi lucru este valabil în ce priveşte misterele vieţii şi ale conştiinţei. Tot ce poate fi explicat îşi pierde odată cu aceasta infinitatea şi devine circumscris, limitat, finit -ajungând să fie un "lucru"! A fi lucru [thingness] este opusul lui a fi viu [aliveness], opusul a tot ce este conştient şi a cărui natură, în libertatea ei interioară şi mişcarea ei autonomă, constă tocmai din caracterul ei imprevizibil. "Realitatea nu este o condiţie fixă, ci o mărime capabilă de diferite grade de intensificare", după cum spunea Martin Buber. Prin urmare: "Este paradoxul glorios al existenţei noastre că întreaga comprehensibilitate a lumii nu este decât scăunelul pe care stă incomprehensibilitatea ei." Oamenii care încearcă să explice totul în lume ucid totul. Viaţa spirituală nu poate exista fără recunoaşterea şi veneraţia în faţa misterului ultim. Un mister poate fi trăit şi totuşi să rămână inexplicabil. Nu este un mister fiindcă ar fi ceva ascuns şi imposibil de cunoscut, ci fiindcă este prea măreţ pentru a fi exprimat în cuvinte. Nu găsim oare ceva similar în marile lucrări de artă, care şi ele pot fi trăite dar nu explicate, deşi stau în faţa ochilor noştri în toată claritatea şi distincţia lor? Atitudinea de veneraţie şi sentimentul de uimire apar din recunoaşterea misterului adânc care ne înconjoară pretutindeni şi acest sentiment se adânceşte pe măsură ce cunoaşterea noastră sporeşte. Cei mai mari savanţi se găsesc cel mai aproape de cei mai mari mistici. Einstein a fost cel care a spus: "Emoţia cea mai frumoasă şi mai profundă pe care o putem trăi este senzaţia mistică. Aceasta este sursa oricărei ştiinţe adevărate. Cel căruia această emoţie îi este străină, care nu se mai poate mira şi rămâne adâncit în veneraţie, este ca şi mort." Sentimentul de veneraţie şi de uimire care ne cuprinde în momentele de pătrundere intuitivă sporeşte în putere şi adâncime pe măsură ce cunoaşterea noastră se extinde. El ne face umili datorită realizării faptului că cunoaşterea noastră este doar "scăunelul pe care stă comprehensibilitatea lumii". Cu cât ştim mai puţin, cu atât suntem mai siguri de explicaţiile noastre; cu cât ştim mai mult, cu atât ne dăm mai bine seama de limitările noastre. Aceia care atribuie în mod arbitrar un "scop" universului îl privează prin aceasta de universalitatea sa în timp şi spaţiu. Acelaşi lucru se aplică tuturor conceptelor privitoare la divin ca putere absolută şi omnipotentă, în momentul în care îi atribuim "scopuri", adică motive şi acţiuni limitate, distrugem însăşi premisele pe care se bazează conceptul nostru. Din acest motiv Buddha s-a abţinut să facă vreo afirmaţie despre Dumnezeu. Cei care văd în Dumnezeu singurul actor, fără voia căruia nimic nu se poate întâmpla, nu încearcă decât să scape de propria lor responsabilitate şi să facă din Dumnezeu ţapul ispăşitor pentru toate eşecurile şi limitările lor. Atâta timp cât nu am realizat natura divina dinăuntrul nostru în universalitatea conştiinţei noastre profunde, nu ne putem abandona responsabilitatea individuală. Deşi toate calităţile untului sunt conţinute în lapte, nu putem vorbi de prezenţa untului înainte să fi bătut laptele, în mod similar nu putem vorbi despre conştiinţa noastră ca fiind divină - în pofida faptului că la baza ei se află totalitatea universului - atât timp cât nu am eliberat-o de obscurităţile şi ataşamentele ei individuale. Aceasta necesită un efort spiritual sincer, "o batere a minţii" - simbolizată în budism prin "punerea în mişcare a Roţii Legii (dharma-cakra-pravartana), adică activarea şi însufleţirea sau trezirea legii universale dinăuntrul nostru - până devenim conştienţi de ordinea spirituală care guvernează universul. În mod negativ, această lege poate fi rezumată ca nelimitaţie, non-ego; iar pozitiv ca înrudirea tuturor fiinţelor individuale, înrudirea aceasta generală nu este însă simpla relaţie dintre individual şi un întreg abstract (ca sumă totală a unui număr infinit de părţi), ci reprezintă legătura organică a fiecărei fiinţe individuale cu tot ce există şi este viu, căci fiecare formă individuală este o expresie unică a întregului. Unicitatea este focarul empiric al universalităţii; efemerul sau unicitatea în timp ("doar o singură dată" [onceness]) este vehiculul eternităţii; prin urmare, conştiinţa completă şi directă a momentului unic în infinitatea timpului şi spaţiului şi a eternităţii vieţii este realizarea supremă a meditaţiei, care în ultimă instanţă înseamnă realizarea solidarităţii cu toate fiinţele vii. O experienţă care nu este încă limitată de idei preconcepute are toate calităţile infinitului; similar, absenţa timpului dintr-o experienţă care este astfel liberă de asociaţii arbitrare are calitatea eternităţii. Cea mai mică unitate de timp este egală cu cea mai lungă durată imaginabilă. Ambele sunt în afara timpului măsurabil, în afara timpului empiric; riguros vorbind, ele sunt "non-timp", sunt atemporale. Meditaţia "deschide mintea omului către cel mai mare mister care are loc zilnic şi oră de oră; ea lărgeşte inima în aşa fel încât poate simţi eternitatea timpului şi infinitatea spaţiului în fiecare pulsaţie; ne oferă o viaţă în lume ca şi cum ne-am mişca prin paradis; şi toate aceste împliniri spirituale au loc fără refugiul în vreo doctrină, ci pur şi simplu rămânând credincioşi adevărului care sălăşluieşte în fiinţa noastră lăuntrică." (D.T.Suzuki) Ceea ce deschide mintea în faţa marelui mister al vieţii, a infinitului dinăuntrul (nu din spatele) finitului, a eternului din lăuntrul efemerului, este "sentimentul de uimire" pe care Socrate îl numea simţul filozofului şi începutul filozofiei. Este schimbarea bruscă de direcţie a minţii de la vechile fagaşuri ale gândirii comune către o nouă modalitate nestânjenită de gândire şi simţire, nestânjenită de prejudecata egocentrismului sau de dualitatea unor concepte contradictorii precum fiinţă şi nefiinţă, sine şi non-sine, eternitate şi non-eternitate, identitate şi diversitate, existenţă şi non-existenţă. Acestea sunt fagaşurile în care mintea este prinsă şi ţinută captivă astfel că niciodată nu poate lua o nouă direcţie, sau întrevedea ceva din marele mister al nondualităţii, care în limbajul filozofic al budismului Mahâyăna este sunyată (vidul tuturor poziţiilor conceptuale) şi care, exact ca şi sentimentul de uimire al lui Socrate, deschide noi dimensiuni, încă necunoscute, ale conştiinţei şi explorării spirituale. Sentimentul de uimire este cel care dă profunzime experienţei sau viziunii noastre asupra lumii; este dimensiunea spirituală a profunzimii, spaţiul indispensabil pentru desfăşurarea şi creşterea minţii. Este fundalul în lipsa căruia experienţa libertăţii nu ar fi posibilă; este spaţiul de respiraţie psihică fără de care sufletul s-ar sufoca. Este punctul de pornire al tuturor activităţilor spirituale, "conditio sine qua non" a oricărei mişcări interioare şi emoţii creatoare, lichefiantul şi dizolvantul a tot ce este contractat, solidificat sau coagulat înăuntrul nostru. Avem nevoie de o renaştere spirituală pentru a vedea lumea cu noi ochi, fără prejudecăţile şi asocierile învechite care s-au acumulat asemeni unei cruste în jurul sursei experienţei vii. Ceea ce s-a solidificat într-o formă fixă ţine deja de domeniul morţii şi dacă ne identificăm cu aceasta ne predăm singuri morţii. In loc să realizăm elementele nemuritoare aflate în procesul devenirii, ne agăţăm de formele sale exterioare, de produsele sale materiale secundare şi blocăm astfel curentul viu care ne leagă de univers. Lao-tse exprimă o idee similară când compară omul cu o vale joasă, prin care curg râuri, sau cu un canal al forţelor universale. Un râu sau un canal are două funcţiuni: de a primi şi de a da, dar nu de a păstra. Cel care încearcă să păstreze viaţa sau oricare din darurile ei pentru sine le pierde prin aceasta pe amândouă. Ego-ul blochează canalul şi îl transformă într-o băltoacă urât mirositoare, un loc ce favorizează moartea şi descompunerea. Nu există prin urmare iluzie mai periculoasă, mai potrivnică vieţii, decât iluzia ego-ului; nici boală mai mortală decât boala lăcomiei şi a ataşamentului, înţelepciunea nu constă într-o acumulare de cunoştinţe abstracte sau într-o colecţie de fapte, ci deschiderea, în receptivitatea spiritului născută din senzaţia de uimire în timp ce ignoranţa - ignoranţa reală - este caracterizată prin absenţa ei. Charles Morgan, prin gura unuia din neuitatele sale personaje (din romanul Fântâna) discută această idee în următoarele cuvinte: "Presupunem că ignoranţa era principala separaţie dintre starea muritoare şi cea nemuritoare şi credeam că moartea ar fi o poartă către secrete - în spatele căreia totul s-ar limpezi. Nu sugerez acum că în starea nemuritoare nu s-ar dobândi o mai mare cunoaştere şi înţelegere; dar că ele ar fi esenţa distinctivă a Iui Dumnezeu, aceasta nu o mai cred. Ceea ce am numit mai înainte omniştiinţă poate fi mai bine conceput ca o infinită capacitate de uimire. Cunoaşterea este statică, o piatră în curent - la omul de rând un firicel înceţoşat de îndoieli, la poeţi şi sfinţi un pârâiaş sclipitor, la Dumnezeu un fluviu puternic, purtător al tuturor legăturilor minţii divine. Nu este oare adevărat, chiar şi pe pământ, că uimirea se adânceşte odată cu sporirea cunoaşterii?" Şi este la fel de adevărat, putem adăuga noi, că cunoaşterea descreşte, sau pierde în importanţă dacă sentimentul de uimire dispare. Oamenii care au pierdut această capacitate sunt goi şi superficiali, iar învăţăturile lor sunt platitudini în pofida vocabularului ştiinţific şi a detaşării lor pseudo-filozofice care navighează sub drapelul logicii şi al obiectivitătii. O filozofie sau o religie care încearcă să-1 priveze pe om de sentimentul său înnăscut de uimire încercând să explice tot ce nu poate fi explicat, nu este decât o construcţie artificială a intelectului şi ca atare nu va fi niciodată în stare să influenţeze sau să direc-ţioneze viaţa, ci doar o va obstrucţiona. Este o fundătură, un râu care se pierde în nisipuri. Căci nu este sarcina filozofiei, nici a religiei, să explice lumea, ci să-i confere profunzime şi semnificaţie şi - cel mai important - să clarifice poziţia omului în ea. Se înţelege de la sine că sentimentul uimirii nu trebuie confundat cu credinţa în miracole sau cu un misticism obscur -un amestec de senzaţionalism şi emotivitate - ci el se bazează pe recunoaşterea unei realităţi care depăşeşte domeniul logicii şi nu are nimic în comun cu speculaţia metafizică. De fapt, tocmai veneraţia în faţa inexprimabilului îi împiedică pe cei care 1-au trăit să-1 redea în cuvinte şi să se complacă în speculaţii. Ei se mulţumesc să-1 indice şi o fac cu ajutorul similitudinilor, simbolurilor şi a paradoxurilor, acestea fiind singurele forme care desfid cuţitul de disecţie al intelectului şi efectul pietrificam: al gândirii dogmatice. Sentimentul uimirii se bazează pe admiterea faptului că intelectul constituie un instrument de informare şi expresie limitat şi finit, rezervat unor utilizări practice precise, dar inadecvat pentru a reprezenta plenitudinea fiinţei noastre. Este respectul profund pentru un mister care poate fi cunoscut dar niciodată dezvăluit, fiind prea mare pentru a fi arătat în plenitudinea sa, prea strâns întreţesut pentru a fi separat. Respectul pentru misterul şi miracolul lucrurilor ultime i-a făcut pe sădhaka tibetani să se abţină să vorbească neiniţiaţilor despre experienţele şi practicile lor cele mai profunde, nu fiindcă ar fi fost ceva secret în această practică, ci fiindcă încercarea de a o transpune în cuvinte distrugea sau interpreta greşit calitatea subtilă a experienţei reale. Prin obiectivarea conceptuală a unei experienţe subiective intime creăm o barieră între experimentator şi experienţă şi distrugem astfel unitatea inseparabilă creată de punctul de inspiraţie culminant al procesului meditativ. De aceea până şi textele sădhanei tantrice se limitează la o simplă osatură de prescripţii şi instrucţiuni concise care pot fi înţelese numai după o pregătire şi iniţiere adecvată de către Guru. Traducând şi publicând fără discernământ asemenea texte pentru satisfacerea curiozităţii unui public nu doar nefamiliarizat cu fundalul lor religios, dar şi complet lipsit de experienţă religioasă şi respect pentru o tradiţie străveche, nu facem decât să creăm mai multe neînţelegeri şi să-i îndrumăm greşit pe cei care cred că pot urma pe cont propriu asemenea instrucţiuni sau folosi orbeşte mantrele în care nu au fost iniţiaţi. Unele vise se detaşează mai clar decât orice experienţă a minţii în stare de veghe, dar se dizolvă în amănunte nesemnificative în momentul în care încercăm să le relatăm sau să le descriem obiectiv. Ca şi cum tot ce este descriptibil este neesenţial. Obiectivarea şi obiectivitatea separă obiectul de subiectul experimentator. Dar în toate cazurile de cunoaştere reală, de percepţie nemijlocită sau spontană, unitatea dintre subiect şi obiect este atât de completă încât orice separaţie echivalează cu distrugerea esenţei sale vitale. Cu cât avem o relaţie mai strânsă cu ceva, cu atât ne este mai greu să demonstrăm sau să vorbim despre acel lucru. De aceea putea Goethe să spună: "Lucrările de artă cele mai elevate sunt cele care conţin adevărul cel mai elevat, dar nici o urmă de realitate [obiectivă]." Numai cei care înţeleg profunzimea acestor cuvinte pot aprecia semnificaţia reală a artei religioase care - în special în tradiţia tibetană - reflectă o realitate a experienţei spirituale dezvăluind minţii sensibile cu mult mai mult decât toate tratatele savante şi scrierile scolastice. Aici venim în contact direct cu o realitate care poate să deruteze intelectul, dar ne umple de acel sentiment al mirării care deschide calea către sanctuarul lăuntric al minţii, către inima marelui mister al vieţii şi al morţii şi dincolo, în Vidul Plin al Spaţiului Lăuntric din care derivăm concepţia unui univers exterior considerat în mod eronat a fi singura realitate autentică. Cu alte cuvinte, realitatea noastră este propria noastră creaţie, creaţia simţurilor la fel ca şi a minţii (adică activitatea mentală, interpretându-ne impresiile senzoriale şi sentimentele); şi amândouă depind de nivelul şi dimensiunea stării prezente a conştiinţei. 9 - MEDITAŢIA ZEN CONTEMPLATIVĂ ŞI ATITUDINEA INTELECTUALĂ A TIMPULUI NOSTRU Deşi Zen, budismul contemplativ al Orientului îndepărtat, este o cale pentru depăşirea atitudinilor noastre intelectuale limitate, trebuie să ne fi dezvoltat mai întâi capacitatea de gândire şi facultatea de diferenţiere înainte s-o putem aprecia şi practica cu adevărat. Nu putem trece dincolo de un intelect pe care nu 1-am dezvoltat şi stăpânit niciodată cu adevărat, sau, cu alte cuvinte, nu 1-am dobândit sau păstrat niciodată în acest sens. Este un fenomen comun pe care cei lipsiţi de calităţi intelectuale sunt şi cei mai gălăgioşi în a-1 condamna. Intelectul, însă, este la fel de necesar pentru depăşirea confuziei emoţionale şi spirituale pe cât este de necesară intuiţia pentru depăşirea limitărilor intelectuale şi abstracţiilor conceptuale. Intelectul care se opreşte la jumătatea drumului este cea mai mare piedică în calea progresului spiritual. Intelectul care merge până la limita capacităţilor sale în înţelegerea deplină a naturii şi a limitărilor sale este un ajutor preţios în viaţa spirituală. El acţionează precum cârma unei corăbii. Dar aşa cum cârma funcţionează doar atât timp cât corabia se mişcă şi este neputincioasă în lipsa forţei propulsoare, şi intelectul funcţionează adecvat numai dacă este pus în mişcare de forţa experienţei lăuntrice - cu alte cuvinte, atât timp cât individul progresează mental sau spiritual trecând dincolo de condiţia sa prezentă sau străduindu-se să se auto-depăşească. Numai acolo unde există asemenea mişcări intelectul are posibilitatea să-şi îndeplinească funcţiile legitime, anume să creeze ordine, să diferenţieze, să aleagă în mod critic şi să menţină cu consecvenţă direcţia în vederea soluţionării unei probleme practice sau mentale, ori a atingerii unui scop dorit. Cei care trăiesc numai cu emoţiile lor sunt asemenea unei corăbii fără cârmă; individul exclusiv intelectual - dar care nu are nici un ţel - este precum o corabie lipsită de forţă motrice, a cărei cârmă nu întâmpină rezistenţa necesară asupra căreia să acţioneze şi, prin urmare, se epuizează în mişcări inutile şi fără nici un efect. Aplicat condiţiei umane, aceasta duce la activităţi fără sens şi la stagnare spirituală. Pe de altă parte, un om al cărui intelect se opreşte la jumătatea drumului, incapabil să urmărească un subiect sau o problemă până la ultima concluzie posibilă, sau care priveşte problema doar într-un mod parţial sau unilateral, se aseamănă unui cârmaci care roteşte timona într-un singur sens şi a cărui corabie se învârte de aceea în cerc. Remediul pentru aceasta nu este, însă, aruncarea peste bord a intelectului, ci folosirea lui într-un mod mai deplin, mai puţin limitativ, eliberându-1 din făgaşele obişnuinţei şi permiţându-i să înainteze către limitele capacităţii sale, acolo unde cuvintele şi gândurile încetează iar intuiţia înlocuieşte raţionamentul conceptual. Eliberându-ne de tiparele obişnuite în gândire, sfărâmăm monotonia unui ciclu mort şi ne punem în legătură cu tot ce există; după care vom găsi curajul să sărim peste prăpastia care ne separă de plenitudinea şi universalitatea adevăratei noastre naturi. Acesta este principalul scop al Zen-ului şi în acest punct intră în joc aparenta sa iraţionalitate. Este un paradox straniu că Zen-ul, în pofida {raţionalităţii sale, îi atrage mai mult pe intelectuali decât pe neintelectuali, în Japonia, Zen a fost mai mult sau mai puţin privilegiul samurailor, clasa conducătoare, al căror standard înalt de educaţie şi disciplină a jucat un rol de seamă în dezvoltarea istorică şi "practica Zen-ului. Pe de altă parte, trebuie admis că sub aparenta iraţional itate a Zen-ului există o solidă bază de raţionalitate; Zen-ul nu depinde de nici o credinţă în dogme, ritualuri sau gândire tradiţională, ci se sprijină pe experienţă directă şi observaţie imparţială. Experienţa, pe de altă parte, este solul comun din care răsar atât ştiinţa cât şi mistica. Singura deosebire dintre aceste două domenii ale experienţei este că adevărul ştiinţei poate fi verificat obiectiv, în timp ce adevărul experienţei mistice este verificabil doar subiectiv. Faptul că Zen-ul nu acceptă idei, opinii, dogme şi articole de credinţă preconcepute, ţinându-se la distanţă de tot ce este desemnat îndeobşte cu numele de religie, a impresionat în mod deosebit atitudinea ştiinţifică şi antireligioasă a occidentalilor moderni. Metoda de un individualism extrem a Zen-ului îl impresionează pe intelectual, în timp ce aprecierea frumuseţii şi a naturii atrage mintea artistică. Dar tocmai fiindcă Zen-ul întâlneşte gustul şi mentalitatea modernă la jumătatea drumului, există un anume pericol de superficialitate; oamenii preiau din Zen formele exterioare, fără să acorde atenţie semnificaţiei lor interioare. Atât timp cât paradoxurile ne ajută să ne eliberăm mintea de modalităţile uzuale de gândire şi ne scot din făgaşurile convenţionale şi dogmele solidificate, ele îndeplinesc un scop util şi salutar. Dar dacă jocul cu paradoxurile devine un gen de divertisment intelectual, aceasta nu duce nicăieri, cu excepţia unei distrugeri cinice a tuturor valorilor. Ceea ce nu a fost niciodată intenţia Zen-ului autentic, în această privinţă el se deosebeşte complet de atitudinea intelectuală modernă care se consideră superioară pe temeiul independenţei sale de credinţele religioase şi valorile tradiţionale. Valoarea intrinsecă a omului şi a tuturor fiinţelor vii, oricât de umile, este implicită în Zen; fiecare formă de viaţă este privită ca exponent unic al unei conştiinţe care pătrunde şi îmbrăţişează întregul univers. Atitudinea Zen-ului nu este, aşadar, nici agnostică şi nici liber cugetătoare, precum a omului modern care şi-a pierdut încrederea în sine şi în lume. Dimpotrivă, atitudinea Zen-ului se bazează pe credinţa profundă într-o lege universală (dharmd) şi în caracterul semnificativ a tot ceea ce există (a nu se confunda cu "scopul" unui sistem teologic), în care experienţa individuală este la fel de importantă ca legea abstractă, efemerul la fel de semnificativ ca şi eternul. Eternul poate fi trăit doar în momentul prezent, infinitul numai în finit, universalul numai în individual. "Prin existenţa individuală conştientă", afirmă Sri Aurobindo, "conştiinţa în dezvoltare se organizează şi devine capabilă să se trezească la propria realitate. Enorma însemnătate a fiinţei individuale care creşte pe măsură ce avansează în ierarhia lumii, este faptul cel mai remarcabil şi mai important din univers, care începe în lipsa individualităţii, într-o stare nediferenţiată de ignoranţă. Această însemnătate se justifică numai dacă şinele ca individ nu este mai puţin real decât şinele ca fiinţă sau spirit cosmic şi dacă ambii sunt forţe ale eternităţii... Numai în acest mod putem explica necesitatea apariţiei a ceva individual... şi descoperirea propriului sine ca o precondiţie a sinelui şi a conştiinţei cosmice precum şi a realităţii supreme." Neconvenţionalismul budismului Zen există pe fundalul unei tradiţii metafizice profunde, atât de vie încât poate renunţa la conceptele convenţionale. Respingerea de către Zen a dogmelor religioase şi a credinţelor formulate nu provine dintr-o atitudine sceptică, ci dintr-o certitudine indescriptibilă, născută din experienţa interioară a realităţii. "Credem" în lucruri atunci când suntem siguri de ele. Nu "credem" în existenţa soarelui; îl vedem, îl simţim, trăim în lumina şi căldura lui. în mod similar, Zen-ul nu se îndoieşte de valorile religiei şi ale tradiţiei, ci numai de metodele prin care ele au fost convenţionalizate. Zen-ul vrea să deschidă o cale directă către acele valori şi forţe care sunt sursa vie a oricărei culturi, religii şi tradiţii. Dacă nişte oameni care au pierdut legătura cu aceste forţe şi valori încearcă să folosească metodele Zen într-un vid spiritual, ei cu greu vor putea trece dincolo de scamatoria intelectuală şi de esteticism superficial. Zen va ajunge atunci o scuză pentru a trăi la fel ca întotdeauna, dând doar alte denumiri aceloraşi acţiuni: încăpăţânarea va deveni spontaneitate, slăbiciunea principiu al nonviolenţei, lenea ideal al nonacţiunii, lipsa logicii profunzime spirituală, iar emotivitatea inspiraţie. Practica Zen poate fi încununată de succes numai dacă - şi aceasta se aplică fiecărei discipline spirituale sau metode de meditaţie - ea provine dintr-o atitudine religioasă sinceră sau o tradiţie vie care recunoaşte acele valori fundamentale ce conferă profunzime şi semnificaţie existenţei umane. 10 - RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ Întrucât semnificaţia şi importanţa "faptelor" ştiinţifice depinde de contextul în care sunt văzute, de premisele de la care pornesc savanţii şi de atitudinea intelectuală şi cultura generală a epocii respective, "faptele" se pot transforma în opusul a ce se presupunea la început că ar fi. Prin urmare ştiinţa poate fi la fel de bine privită din punctul de vedere al psihologiei. Atât religia cât şi ştiinţa se străduiesc să afle adevărul şi pot deci coexista fără a se contrazice sau a se împiedica reciproc. Dar aceasta nu înseamnă că pot fi amalgamate, întrucât deosebirea esenţială dintre ele stă nu atât în scopurile şi obiectele lor, cât în metode. Metoda cercetării ştiinţifice este orientată spre exterior; cea a religiei, spre interior; şi fiecare dintre aceste metode poate obţine rezultate optime dacă îşi urmează propriile legi inerente. Natura ştiinţei constă în observaţii şi deducţii pe baza datelor senzoriale, adică percepţia şi observaţia proceselor fizice. Natura religiei - la fel ca şi a artei - se bazează pe intuiţie dedusă din experienţă psihică. La fel cum arta nu are nevoie sâ-şi dovedească valoarea creaţiilor prin acordul lor cu observaţiile ştiinţifice (deşi uneori se poate întâmpla ca un asemenea acord să existe), nici adevărul religios nu depinde de ştiinţă (deşi nu este necesar să-1 contrazică). Ştiinţa, deoarece se sprijină pe fapte exterioare, rămâne întotdeauna incompletă, fragmentară (deşi filozofia încearcă să umple golurile), în timp ce religia, asemeni oricărei lucrări de artă adevărată şi spontană, reprezintă întotdeauna ceva complet în sine, datorita caracterului ei intuitiv, născut din experienţa unităţii omului cu lumea sa, sau altfel spus, din universalitatea esenţială a fiinţei sale. Ştiinţa este strădania omenească de a depăşi natura. Religia este năzuinţa omului de a se depăşi pe sine. Atitudinea mentală din care se iveşte ştiinţa este reflecţia. Atitudinea religiei este devoţiunea. Aceasta nu înseamnă că religia exclude reflecţia, sau că ştiinţa exclude devoţiunea. Dar reflecţia nu este suficientă pentru a crea o religie, iar devoţiunea nu e suficientă pentru a crea ştiinţa: contrariul însă este posibil. Faptul că toate religiile sunt de acord în a denunţa egoismul nu se datorează revelaţiei supranaturale, sau reflecţiei profunde, sau efortului mental, ci se află în însăşi natura religiei. Devoţiunea este contrariul egoismului. Cu aceasta ajungem la definiţia omului religios. Indivizi religioşi nu sunt aceia care cred într-o anumită dogmă, sau în adevărul anumitor învăţături, sau cei care urmează anumite reguli morale, ci aceia plini de o devoţiune autentică şi care acţionează în mod corespunzător. Funcţia religiei nu este să producă anumite credinţe, idei şi o moralitate convenţională; ea este o tendinţă psihică spontană, înnăscută în om, o forţă spirituală centrifugă care acţionează ca o contrapondere şi echilibrează forţa centripetă naturală a egoismului. La animal predomină tendinţa centripetă; la sfânt, tendinţa centrifugă; el se dăruieşte fără rezerve şi se simte una cu totul. Omul obişnuit ocupă poziţia de mijloc. Religia, prin urmare, nu este un simplu mijloc în vederea atingerii unei finalităţi, ci este ceva care-şi poartă semnificaţia în sine, la fel ca şi viaţa, într-adevăr, religia este o formă spirituală de viaţă, o intensificare individuală a conştiinţei pe o bază general umană, dacă nu cosmică. Este natura religiei să elibereze individul de senzaţia de separare, să-1 transforme într-o fiinţă socială şi să-1 înalţe la o stare de conştiinţă universală. Judecăţi morale precum "bine" şi "rău" nu au nimic de-a face cu religia ca atare. Moralitatea este doar un produs secundar al religiei, nu scopul ei. Oamenii morali sunt adesea complet nereligioşi, iar oamenii imorali pot fi uneori uimitor de religioşi. A identifica religia cu moralitatea este una din cele mai tragice erori ale omenirii. Ea degradează religia la nivelul unui puritanism mărginit, până când şi cei mai buni oameni îşi pierd credinţa în el. Opoziţia occidentală faţă de religie se datorează în principal acestei erori, înrăutăţită prin confuzia dintre moralitate şi sex. Din cauza acestei atitudini puritane, religiile primitive erau privite de sus, deşi din punctul de vedere al intensităţii religioase, al experienţei directe şi al devoţiunii sincere, chiar şamanismul celor mai primitivi insulari din Mările Sudului, sau tradiţiile tribale similare din regiuni îndepărtate ale Asiei sau Africii, pot fi considerate superioare multor forme moderne de religie secularizată. Putem considera obiceiurile şi ideile popoarelor primitive ca naive; cu toate acestea, un adevăr profund se ascunde în atitudinea care nu permite nici unui eveniment al vieţii să treacă fără a fi invocate spiritele pământului şi ale cerului, ale apei şi ale vânturilor, ale arborilor şi ale munţilor. Am neglijat atâta timp aceste lucruri în exploatarea necontrolată a naturii încât acum elementele se răzbună pe noi. Cât de diferită este o atitudine în care "întregii naturi i se cere binecuvântarea la ivirea unei noi vieţi sau la plecarea unui suflet", cum spune Lawrence Bingon în lucrarea sa Spirit of Mân in Asian An. "Întreaga natură este implorată să fie prielnică... fiecărei acţiuni ce-şi propune să lucreze pământul rodnic sau să ajute la elaborarea structurii sociale centrată pe viaţa familiei. Aspectul popular, naiv, a ceea ce în minţile poeţilor, artiştilor şi filozofilor devine o plenitudine unică a viziunii, o înţelegere mai corectă a locului omului în univers şi a relaţiei dintre viaţa omului şi vieţile din afara ei, decât a domnit vreodată în Apus." Este într-adevăr ciudat că ceea ce poeţii, gânditorii şi artiştii - adevăraţii creatori ai culturii apusene - au exprimat în cele mai mari lucrări ale lor, este privit ca superstiţie primitivă dacă este practicat şi transformat în expresie vie a credinţei religioase de oameni aflaţi încă în strânsă legătură cu natura. Are valoare şi dreptul de a exista numai o religie capabilă să confere semnificaţie vieţii noastre şi lumii care înconjoară. A conferi semnificaţie nu înseamnă, însă, o justificare superficială a tot ce există, ci întotdeauna se ţinteşte dincolo de limitările individuale şi impresiile senzoriale, creându-se astfel elementul dinamic necesar oricărei vieţi şi oricărui efort autentic din partea noastră. în orice caz, atitudinea etică derivată dintr-o asemenea înţelegere semnificativă a vieţii diferă de o moralitate a comandamentelor şi interdicţiilor, fiind conformă convingerilor noastre lăuntrice. Ea nu ne este impusă; este ceva ce izvorăşte spontan din adâncul fiinţei noastre, în armonie cu noi înşine şi cu lumea în care trăim. Astfel, cu cât este mai elevată religia şi mai pură devoţiunea, cu atât va fi mai elevat şi standardul nostru etic. 11 - PUTEREA CREATOARE A MINŢII Ne plângem de vremelnicia lumii şi de corporalitatea noastră atât timp cât ştim că noi înşine le-am creat. Dar cel care ştie că de-a lungul eternităţii ne-am creat nenumărate corpuri şi lumile experimentate prin mijlocirea lor, va deplânge efemerul acestor creaţii la fel de puţin cât se va întrista cântăreţul din cauza notelor pieritoare ale cântecului său, întrucât ştie că le poate recrea oricând doreşte. Aici se află secretul nemuririi: suntem nemuritori nu încercând să reţinem, ci lăsând să treacă. Dacă stăpânim un lucru, nu avem nevoie să ne agăţăm de el; îl putem recrea întotdeauna, mulţumită puterii creatoare a spiritului suveran din noi. Nu se trezesc florile în fiecare primăvară? Natura este risipitoare datorită puterii ei creatoare. Numai mintea necreatoare se agaţă de sedimentele solidificate ale vieţii. Simpla credinţă într-un suflet nemuritor, sau convingerea că ceva din noi supravieţuieşte morţii, nu ne face nemuritori dacă nu ştim ce anume supravieţuieşte şi că suntem în stare să ne identificăm cu acesta, majoritatea fiinţelor omeneşti aleg moartea în locul nemuririi, identificându-se cu ceea ce este pieritor şi vremelnic, agăţându-se cu încăpăţânare de corp sau de elementele momentane ale personalităţii prezente, pe care le confundă cu sufletul sau cu forma esenţială a vieţii. Altfel spus: nemurirea se află la îndemâna noastră, dar asemeni unui sărac care nu ştie că în casa sa este ascunsă o comoară, nu suntem în stare să ne folosim de ea. Dacă nu ştim în ce constă nemurirea, ea este la fel de inutilă ca o comoară îngropată - şi cu atât mai mult dacă ştim că ea există, dar nu ştim unde să o căutăm. Dacă un om moare şi renaşte fără să recunoască identitatea (sau, mai exact, legătura) cu viaţa sa anterioară, el a murit cu adevărat şi va muri iar şi iar, cu toată nemurirea sa. Atât timp cât nu putem restabili legătura dintre o viaţă şi alta, nemurirea rămâne un simplu concept şi nu devine niciodată realitate. Dar de ce trebuie să stabilim legătura dintre o viaţă şi alta, în loc să le lăsăm de sine stătătoare? La fel de justificat putem întreba: de ce să nu lăsăm fiecare zi de sine stătătoare şi să nu facem din fiecare dimineaţă un nou început? Răspunsul este simplu: am decădea la nivelul unei vieţi animalice, satisfacându-ne doar nevoile fizice sau dând curs dispoziţiilor şi impulsurilor de moment, fără o legătură conştientă cu activităţile şi experienţele din trecut şi fără o direcţie premeditată a existenţei noastre individuale. Viaţa şi moartea ar depinde în întregime de condiţii exterioare. Poate că am fi astfel mai fericiţi - atât timp cât nevoile fizice ne-ar fi satisfăcute - dar aceasta ar presupune să renunţăm la tot ce preţuim mai mult: natura şi realizările noastre omeneşti, viaţa culturală, aspiraţiile spirituale - pe scurt, la orice fel de activitate semnificativă sau efort creator, sau la orice strădanie de a depăşi starea de cunoaştere şi imperfecţiunea noastră din prezent. A trăi momentul prezent "atemporal" poate fi o experienţă valoroasă, dar ea nu rezolvă ghicitoarea experienţei noastre.-Este ca şi cum ai vrea să reţii pauza dintre două respiraţii declarând că este unica stare reală (starea ultimă a "vidului") şi negând în acelaşi timp valoarea sau necesitatea celorlalte două funcţii ale respiraţiei, anume inspiraţia şi expiraţia. Vidul are semnificaţie numai în asociaţie cu plinul sau plenitudinea. Importanţa momentului prezent nu justifică negarea trecutului şi a viitorului. Fără trecut, prezentul n-ar avea nici o semnificaţie. Nu poate exista minte fără memorie sau cultură fără istorie şi tradiţie. Dar unii dintre profeţii auto-intitulaţi ai vremii noastre resping aceste lucruri desemnându-le ca lipsite de valoare deoarece sunt "condiţionate". Dar de ce faptul că ceva este condiţionat ar trebui privit ca negativ sau lipsit de valoare? De ce să nu recunoaştem că nu există nimic în univers care să nu fie condiţionat, că de fapt lumea (şi aceasta se referă la lumea spiritului ca şi la cea fenomenală) este un sistem de relaţii infinite, un întreg organic, în care fiecare parte individuală este legată şi condiţionată de toate celelalte. In planul cel mai de jos, această condiţionare apare la legea cauzei şi a efectului, unde cauzalitatea este identică cu determinismul şi cu necesitatea [mecanică]. Dar pe nivelurile imediat superioare ale vieţii organice (adică ale organismelor auto-reproducătoare) apare un element de individualitate şi acesta provoacă prima breşă în principiul determinismului şi al predictibilităţii pure. Un element de şansă (cum îl putem numi) sau de opţiune şi, prin urmare, liber arbitru, pare a fi posibil. Dar atât timp cât un organism nu este conştient de sine, el nu poate profita de şansele care i se oferă. Conştiinţa (şi nu doar conştiinţa pur şi simplu, ci conştiinţa reflexivă, conştientă nu numai de mediul înconjurător ci şi de propria ei existenţă, altfel spus, conştiinţa în sine) este aşadar precondiţia libertăţii de opţiune, fundamentul tuturor valorilor spirituale şi a tot ce conferă semnificaţie vieţii şi justificare existenţei noastre. Aşa cum fiecare instrument dintr-o orchestră îşi interpretează propria partitură în ansamblul general, dar îşi află desăvârşirea şi împlinirea cea mai înaltă în coordonarea perfectă şi relaţia semnificativă dintre toate instrumentele orchestrei, fiecare conştiinţă individuală îşi află desăvârşirea într-o relaţie perfectă cu universul în toată varietatea acestuia de forme de viaţă şi forţe individuale care nu admit nici oprire nici stagnare. Dar numai acela care cunoaşte partitura completă îşi poate interpreta aria la perfecţie. Aceasta înseamnă că dacă nu atingem starea de iluminare sau conştiinţă universală (în care universul se prezintă ca totalitatea trecutului nostru din care provenim), dacă nu atingem această stare ultimă, nu ne putem găsi împlinirea supremă. Aceia care refuză să-şi interpreteze partitura deoarece nu pot sau nu vor să se "condiţioneze" faţă de întreg prin practică şi experienţă până când vor fi atins acel "acord" perfect, vor dispare din orchestră într-o izolare orgolioasă şi vor cădea pradă morţii spirituale. Ei nu sunt eroi, ci doar nişte rataţi, din cauza incapacităţii de a-şi coordona mişcările individuale cu ritmurile mai mari ale vieţii. Deoarece urăsc schimbarea şi încearcă să oprească prezentul, aceştia neagă existenţa timpului. Ei' nu înţeleg că melodia înseamnă o desfăşurare a mişcării în timp şi chiar momentele de tăcere, de aparentă atemporalitate - pauzele din cadrul melodiei - devin semnificative prin mişcarea ce se desfăşoară în curentul etern al timpului. A separa atemporalitatea (sau experienţa eternităţii) de timp, este ca şi cum ai încerca să interpretezi numai pauzele unei simfonii! Semnificaţia clipei prezente, experienţa completă a prezentului, fără referire la trecut şi viitor, nu invalidează existenţa memoriei sau a trecutului şi a viitorului. Nici nu este adevărat că o asemenea experienţă nu lasă amintiri. Dimpotrivă, de astfel de momente îţi poţi aduce aminte toată viaţa ca de iluminări ale experienţei. A dispreţul gândirea creatoare şi imaginaţia deoarece sunt condiţionate, este ca şi cum ai desconsidera muzica pe motiv că se desfăşoară în timp - cu atât mai mult cu cât sincronizarea şi ritmul sunt elemente esenţiale ale muzicii. Şi totuşi, în muzică mai mult decât în oricare altă formă de artă trăim atemporalitatea - sentimentul de a fi fost smulşi din timp, din noi înşine, din toate limitările conştiinţei noastre închisă în sine - în modul cel mai remarcabil cu putinţă. A trăi numai în prezent poate fi o realizare deosebită pentru cineva care stăpâneşte trecutul, dar nu şi pentru cei care doresc doar să uite trecutul întrucât sunt incapabili să-l înfrunte şi să-1 transforme. Numai cel care a transformat trecutul acceptându-1 în întregime ca fundamentul său universal şi înălţându-1 în conştiinţa sa prezentă ca parte integrantă a individualităţii şi vieţii sale, poate trăi plenitudinea clipei prezente în care eternitatea timpului sau atemporalitatea eternităţii pot fi realizate, aşa cum le-a realizat Buddha în momentul iluminării. Dar pentru a înfăptui acest lucru trebuie să urmăm calea lungă de ere întregi a lui Buddha, calea creşterii spirituale care, asemeni creşterii tuturor lucrurilor vii, se desfăşoară în timp. Putem accelera acest proces dacă facem uz de experienţele noastre anterioare sau prezente: acesta este scopul şi semnificaţia facultăţii memoriei - nu a ne agăţa de amintirile din trecut, ci a le folosi în prezent, în felul acesta memoria este transformată într-un sentiment al responsabilităţii şi o dimensiune conştientă care ne oferă libertatea de mişcare şi posibilitatea de a ne alege direcţia. Aceia, în schimb, care trăiesc numai în prezent - şi pentru prezent - fără să-şi fi înfruntat, dominat şi acceptat trecutul, îşi ocolesc doar responsabilităţile în bucuria momentului, pentru a descoperi că nu sunt capabili să rămână în această stare binecuvântată. Ei vor recădea cu atât mai mult într-o viaţă fără sens, guvernată de activităţi programate şi scopuri egoiste. Spontaneitatea momentului nu este un dar al cerurilor, ci rezultatul practicii şi al strădaniei de o viaţă în cultivarea intuiţiei şi absorbirii în meditaţia creatoare. Aici devine posibilă legătura dintre o viaţă şi alta, în realizarea faptului că aspectele esenţiale ale trecutului şi forţele lor creatoare sunt încă vii în adâncul conştiinţei noastre. Recunoscând aceste aspecte esenţiale suntem în măsură să continuăm şi să ne intensificăm eforturile către realizarea de sine într-un mod conştient direcţional şi semnificativ. Vorbind despre aspectele esenţiale ale trecutului şi forţele lor creatoare, trebuie să se înţeleagă că nu ne ocupăm de accidente sub forma unor amintiri personale şi relatate emoţional despre vieţile anterioare, ci cu descoperirea acelor legi care guvernează continuitatea conştiinţei, adică moştenirea noastră spirituală de la o încarnare la alta. Odată ce am realizat acest lucru, nu trebuie să ne risipim timpul şi eforturile în explorarea sau reînvierea detaliilor trecutului, ci să ne direcţionăm energiile către crearea unui, nou corp spiritual care să ne determine în continuare viaţa şi viitoarea renaştere. Acest corp lăuntric care se formează în urma unei practici meditative intense şi neîntrerupte este cunoscut în terminologia budistă sub numele de "Corpul de Diamant" (vajra-kăya), datorită naturii sale indestructibile şi transparente, el fiind realizarea naturii noastre de Buddha care mai devreme sau mai târziu se desăvârşeşte în starea de iluminare perfectă. 12 - RELATIVITATEA PERFECŢIUNII Lumina se mişcă fără încetare prin univers, dar devine vizibilă numai atunci când întâmpină rezistenţă, în acelaşi mod, conştiinţa ia cunoştinţă de sine numai când există rezistenţă, dacă aceasta este impenetrabilă sau insurmontabilă, ea este resimţită ca suferinţă; dacă poate fi dominată, este resimţită ca bucurie. Bucuria înseamnă depăşirea rezistenţei. De aceea oamenii escaladează munţii, îndură privaţiuni auto-impuse şi se angajează în tot felul de aventuri şi de sporturi. Viaţa devine lipsită de sens şi insuportabilă dacă nu există nici o rezistenţă sau dacă obstacolele pe care le întâlnim nu pot fi învinse. Dar cum rămâne cu plăcerea estetică - fericirea singurătăţii sau cea a samadhi-ului în care aparent nu există nici o rezistenţă? Totuşi, aceste stări nu pot fi atinse fără depăşirea unor obstacole sau fără a ne stăpâni instrumentele de percepţie şi cunoaştere. De aceea nu putem rămâne în mod indefinit în beatitudinea samadhi-ului sau în desfătarea frumuseţii. De îndată ce efortul încetează şi ajungem să ne obişnuim cu o anumită condiţie, bucuria încetează. Perfecţiunea poate fi trăită numai în mişcarea către perfecţiune. Infinitul este trăit numai în mişcarea către infinit. Infinitul atins nu mai este infinit. Pentru a ne bucura de beatitudinea stării de samadhi, trebuie să o producem tot mereu. Pentru a ne bucura de frumuseţe, trebuie să o creăm în noi înşine. Prin urmare, fără efort creator, nu poate să existe nici măcar plăcere estetică; şi întrucât există mai mult efort creator în artist decât în persoana care priveşte o lucrare de artă, bucuria primului este cu atât mai intensă. Calea către samadhi este un proces continuu de renunţare spirituală, o continuă abandonare. A renunţa la un lucru înseamnă a fi eliberat de el, a fi stăpân pe tine şi pe deciziile tale. Libertatea există în actul renunţării. Cu alte cuvinte, facultatea renunţării este cea care ne conferă putere asupra noastră înşine şi a lucrurilor din lumea înconjurătoare. Nu lucrurile la care renunţăm, ci actul renunţării contează, în consecinţă, trebuie să renunţăm temporar şi la samadhi dacă vrem să pierdem acea facultate, căci o facultate care nu este constant redobândită îşi pierde puterea. Dacă renunţarea este autentică, lucrurile nu ne mai pot subjuga, ci noi am devenit stăpânii lor şi le putem folosi fără nici un pericol. Ne putem întoarce apoi fără teamă din unitatea samadhi-ului în diversitatea lumii. După ce ne-am convins că ne putem lipsi de lucruri, trebuie acum să dovedim că nu mai avem nici un motiv să ne temem de ele - că suntem capabili să le acceptăm şi chiar să le creăm fără a ne pierde independenţa şi libertatea interioară. Aceasta este calea lui Buddha: ea începe cu renunţarea la lume, culminează cu realizarea iluminării şi duce înapoi în lume prin compasiune. Este precum întreitul proces al respiraţiei: mişcarea către interior a inspiraţiei, momentul opririi sau al nemişcării şi mişcarea către exterior a inspiraţiei. Ambele părţi ale acestui proces sunt repetate în meditaţia tantrică aşa cum este ea practicată în Tibet, numai aici obiectele sunt mai întâi produse din starea de "vid perfect" după care sunt reduse din nou la "vid". Starea de Buddha sau Iluminare care se află între cele două mişcări a fost aleasă aici ca punct de pornire. Dar cum poate fi ales un asemenea punct de pornire dacă în realitate starea de Buddha nu a fost încă atinsă? Răspunsul este următorul: fiindcă perfecţiunea poate fi trăită numai în mişcarea către perfecţiune (care, după un complicat proces de purificare spirituală, este produsă aici temporar ca o imagine sau simbol mental). Perfecţiunea nu este o valoare absolută sau o condiţie statică, ci armonia forţelor care poate fi stabilită în fiecare moment în care mişcarea lor este coordonată prin direcţionarea către un ţel comun, într-un asemenea moment aceste forţe formează un grup "universal" (cuvântul "universal" este luat aici în sensul său literal: îndreptat către un punct), un univers în miniatură. Dar punctul către care se mişcă aceste forţe trebuie să se afle în infinit şi nu poate fi niciodată atins de ele; altminteri ele s-ar ciocni şi ar fi absorbite una în cealaltă, adică diferenţierea lor ideală echilibrată de direcţia comună ar fi distrusă, iar mişcarea lor, fără de care viaţa este imposibilă, s-ar opri. Armonia are nevoie de diferenţiere la fel de mult pe cât are nevoie de unitate. Un singur ton nu poate face muzica. Putem deci spune că perfecţiunea este posibilă în fiecare etapă de dezvoltare, în fiecare formă de viaţă. O fiinţă omenească care şi-a dezvoltat în mod adecvat toate calităţile umane poate fi numită perfectă, deşi pot să existe alte fiinţe care-i depăşesc pe oameni în multe privinţe. Şi în acelaşi mod putem spune că uri animal care posedă toate calităţile speciei sale este perfect; şi similar o plantă sau un cristal care exprimă în mod armonios caracteristicile naturii sale. Prin urmare, perfecţiunea nu există nici ca o finalitate în vârful unei scări, nici ca o măsură absolută sau fixă, ci ca un moment infinitezimal de armonie în mişcare. În fiinţele conştiente această armonie este în general perturbată printr-un egocentrism şi un gen de intelectualism distructiv. Numai cineva care a depăşit complet iluzia ego-ului şi neajunsurile care o însoţesc, adică cineva care a atins iluminarea, este capabil să rămână permanent într-o stare de armonie pe care de regulă suntem în stare să o trăim doar pentru scurte momente. Armonia se stabileşte mai mult sau mai puţin permanent printr-un proces organic sau inconştient de reajustare continuă în acele forme de viaţă în care echilibrul nu a fost încă răsturnat prin creşterea hipertrofiată a conştiinţei ego-ului. O reajustare continuă similară are loc în acei indivizi care au cucerit ego-ul redobândindu-şi echilibrul spiritual. Diferenţa dintre perfecţiunea unei flori sau a unui animal şi perfecţiunea unui Iluminat constă în faptul că primul este inconştient, pe când cel din urmă este conştient de armonia pe care a stabilit-o prin efort creator şi în care continuă să se afle în virtutea înţelepciunii sale, care face imposibilă recăderea în starea de dezechilibru. Sursa :Fragmente selectate din volumul:
|
