Laurence Freeman (n. 1951) este călugăr benedictin şi preot catolic al Congregaţiei Benedictine de la Monte Oliveto Maggiore. Este Director al Comunităţii Mondiale a Creştinilor care Mediteazã.

”Meditaţia creştină”: această expresie paradoxală, care provoacă încă surpriză, suspiciune chiar pentru mulţi creştini, este astăzi o realitate împărtăşită de mii de practicanţi, din peste 60 de ţări. Reţea informală dar foarte fraternă, Comunitatea meditanţilor creştini, ecumenică, arată că, departe de a fi o închidere în sine, meditaţia este înainte de toate deschidere spre Celălalt şi spre ceilalţi. La mii de leghe distanţă de sincretismul New Age, această mişcare de origine monastică a ştiut să redea viaţă anticei tradiţii de contemplaţie silenţioasă şi iubitoare de divin care a format fondul creştinismului primar. Din 1982, Laurence Freeman răspunde de direcţia spirituală a acestei mişcări, consiliind pe fiecare prin intermediul unor scrisori însufleţite. Aceste scrisori în care se vorbeşte şi despre starea lumii, despre istoria universală, despre Vatican II şi despre Dalai Lama, care sunt reunite aici, formează, într-un fel, manualul şi manifestul acestei comunităţi.

De pe coperta a 4-a cărţii mai sus precizate.

Notă. Mi-am permis să „inventez” un cuvânt care ar trebui să existe şi în româneşte: meditant (persoanã care meditează, care practică meditaţia). V.J.

Laurence Freeman
Lettres sur la meditation.
Le christianisme face au silence,
Ed. Albin Michel (traducere din engleză în franceză, titlul original: THE WEB OF SILENCE)
Scrisori despre meditaţie. Creştinismul în faţa tăcerii.

Introducere

Am scris aceste scrisori unor prieteni care meditează din lumea întreagă în cadrul Comunităţii Meditanţilor Creştini, dar pe care, totuşi, în cea mai mare parte, nu i-am întâlnit niciodată. Meditaţia are puterea misterioasă de a favoriza prietenia la un nivel mai profund decât cel la care suntem obişnuiţi, într-un fel ca şi cum barierele sociale şi suspiciunea ar cădea foarte repede de îndată ce ne aşezăm în linişte împreună cu cineva. Curtoazia înlocuieşte politeţea formală şi încrederea înlocuieşte distanţele sociale. Această calitate „umanizatoare” a meditaţiei este şi mai puternică pentru cei care împărtăşesc o cale spirituală comună, o practică de linişte de două ori pe zi aşa cum recomandăm noi în Comunitatea noastră. Orice disciplină cere o susţinere, încurajări şi o inspiraţie constante. Chiar dacă credem puternic în ceva şi găsim plăcere în acel lucru, există momente de descurajare, de nerăbdare şi de îndoială. De aceea meditaţia creează comunitatea. Aceste scrisori au fost scrise pentru a contribui în acest sens.

Comunitatea mondială a meditanţilor creştini este o reţea constituită din persoane de toate vârstele, de toate condiţiile şi din multe tipuri de credinţă, care sunt prietene pentru că meditează. Cu ocazia întâlnirilor internaţionale, a retraite – urilor (iarăşi un cuvânt care nu există încă în româneşte, retraite – întâlnire spirituală pe bază de practică) sau cu ocazia seminariilor John Main care au loc în fiecare an, de exemplu, este o experienţă foarte agreabilă aceea de a întâlni oameni pentru prima dată şi de a simţi după câteva minute că eşti foarte aproape de ei la un nivel care contează cu adevărat. Aceste întâlniri sunt de neuitat.

Comunitatea este compusă dintr-o reţea mondială de meditanţi care urmează tradiţia creştină a tăcerii, meditaţia non discursivă aşa cum John Main a descoperit-o în înţelepciunea primilor călugări creştini şi cum a transmis-o Bisericii de la finele sec. al XX-lea. Bede Griffiths a evidenţiat într-o zi că cele două cele mai mari contribuţii ale lui John Main la Biserica sa au fost faptul de a fi redescoperit o metodă de rugăciune contemplativă care poate fi practicată de oameni de toate condiţiile şi de a fi înţeles că meditaţia creează comunitatea. Toţi aceşti meditanţi beneficiază de roadele pelerinajului spiritual al lui John Main şi ale curajului său profetic.

Indivizii formează grupuri în toate domeniile vieţii. În ce priveşte meditaţia, mici grupuri săptămânale se dezvoltă peste tot în lume. Este un fenomen silenţios, dar profund purtător de speranţă care ar merita mai multă atenţie din partea media. Reţele de meditaţie de tot felul şi de diverse credinţe, în special budistă şi creştină, explorează profunzimile spirituale ale tradiţiilor respective şi fac dovadă de deschidere, de toleranţă şi de cooperare reciprocă. Calitatea de viaţă şi de conştiinţă pe care aceste comunităţi o alimentează lasă să se anunţe o lume mai sănătoasă şi mai umană.

În Comunitatea noastră de meditaţie creştină, grupuri săptămânale se întâlnesc în parohii, case, închisori, birouri, şcoli şi spitale. Fiecare grup urmează un program simplu compus din trei părţi: o învăţătură (adesea o casetă de John Main), o perioadă de meditaţie în linişte timp de 30 de minute şi un timp de discuţii sau de întrebări. Aceste grupuri, adesea compuse dintr-un mic număr de meditanţi în mod regulat, devin o comunitate de credinţă vie, co comunitate contemplativă. Aceste şcoli de rugăciune profundă îi instruiesc pe noii veniţi şi îi încurajează pe cei mai experimentaţi să persevereze.

Grupurile de meditaţie de acest gen se nasc şi dispar. Ca orice lucru din lumea de azi în care totul merge atât de repede, aceste grupuri sunt supuse schimbării şi insecurităţii. Dar, adesea, tocmai grupurile cele mai fragile declanşează valurile de credinţă cele mai puternice şi ating oamenii de o manieră decisivă. Acest lucru m-a frapat mereu: să văd până la ce punct aceste grupuri sunt pentru noi toţi centre de stabilitate, puncte de lumină, mici şi constante mai degrabă decât strălucitoare şi efemere, într-o lume care nu este, prea de multe ori, conştientă decât de propriile-i tenebre.

Există un anumit paradox în faptul de a afirma că meditaţia creează comunitatea sau în cel de a  constitui o organizaţie internaţională pentru meditaţie. Într-un fel e ca şi cum ai vorbi despre o conferinţă de ermiţi. Desigur, meditaţia este o cale de solitudine. Dar solitudinea nu se rezumă numai la o retragere fizică şi nu are nici o legătură cu izolarea emoţională. Solitudinea reală este contrarul sentimentului de izolare şi de alienare: este posibilitatea de a întâlni şi a îmbrăţişa unicitatea noastră, şi aceasta este ceea ce ne sperie cel mai tare la început. Dar de îndată ce am gustat din solitudine, îi vedem roadele manifestându-se în mai multă empatie, compasiune, sinceritate şi devotament faţă de comunitate. Faptul că John Main a fost un călugăr benedictin nu este suficient pentru a explica de ce Comunitatea meditanţilor creştini poate fi descrisă în termeni „monastici”, sau de ce comunitatea care se dezvoltă în lumea întreagă află în Regula sfântului Benedict şi în învăţăturile primilor călugări creştini din deşert o inspiraţie pentru viaţa şi dezvoltarea ei. Este aşa pentru că experienţa meditaţiei permite contactarea şi devoalarea călugărului din fiecare dintre noi.

Prin călugăr înţeleg definiţia de bază a sfântului Benedict: cel care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu. Noi îl căutăm pe Dumnezeu nu din cauza locului nostru de viaţă, a ceea ce trăim sau din cauza muncii noastre. A-l căuta pe Dumnezeu înseamnă a căuta pacea, liniştea şi simplitatea în mijlocul unei vieţi făcute din zgomote, din activităţi şi din complexitate. Orice persoană care se lansează într-o bună zi în această căutare va descoperi foarte repede sensul şi valoarea preceptelor monastice ca disciplina, armonia de viaţă (corp, suflet şi spirit) şi supunerea ca semn de altruism, de compasiune şi de partaj reciproc al timpului şi al spaţiului.

Comunitatea de meditanţi, de grupuri şi de centre, care n-a încetat să crească din 1975 încoace când John Main a început munca lui de pionierat, s-a dezvoltat sub o formă şi o structură piramidală. Centrul internaţional din Londra şi editura lui, Medio Media, sunt în slujba acestei Comunităţi formată din 27 de centre locale şi numeroase grupuri de meditaţie. Organizarea de retrait-uri şi de seminarii, publicarea de cărţi, casete şi video, organizarea de vizite şi de conferinţe fac parte din activităţile Comunităţii, la fel ca şi „buletinul de informare” care este trimis în fiecare trimestru meditanţilor din toată lumea. În măsura în care fondurile o permit, toţi cei care face cerere primesc câte un exemplar. O donaţie este sugerată, dar nu există abonament formal. […]

Cu prilejul călătoriilor mele nu încetez să întâlnesc oameni care îmi spun că buletinul de informare – cât şi scrisoarea spirituală şi noutăţile de la Comunitate – a ajuns la un moment crucial în viaţa lor.  […]

Pentru a scrie aceste scrisori în fiecare trimestru, eu mă inspir din Comunitatea meditanţilor, cât şi din lumina pe care mi-o aduce meditaţia în activităţile obişnuite ale vieţii zilnice. Sper ca aceste scrisori vor permite noilor cititori să reflecteze la minunile vieţii trăite în credinţa creştină. Printre aceste minuni, şi nu din cele mai mici, această practică a trezit în mine un  sentiment de unitate profundă cu credincioşii din alte tradiţii, cât şi cu sufletele viteze care fac călătoria de unul singur fără nici o etichetă. […]

“Legea spaţiilor albe” face parte din marile legi universale pe care le ignorăm, pe riscul nostru, atât pe plan personal cât şi pe plan colectiv. Potrivit acestei legi, tocmai spaţiile libere situate între cuvintele de pe o pagină fac ca această pagină să fie lizibilă. La fel este şi tăcerea dintre două note muzicale, odihna dintre două perioade de activitate… În absenţa tăcerii sau a non-acţiunii, cuvintele şi faptele noastre se pierd într-o spirală de stres lipsit de sens. Avem nevoie de o reţea de linişte care să acopere lumea întreagă, după modelul reţelei noilor tehnologii.

Această reţea de linişte există deja, aşa cum o demonstrează reţelele de grupuri spirituale din ce în ce mai numeroase în lume. Această reţea de linişte, care va deveni din ce în ce mai personală, profund personală, trebuie să se constituie în comunitate. Ca şi comunitate, ea va fi un simbol activ de unitate subiacentă umanităţii, într-o lume în care coabitează credinţe şi culturi diferite. Meditaţia, această tradiţie spirituală umană universală, este în acelaşi timp cale de linişte şi cale de comunitate profundă, de comuniune cu noi înşine şi cu celălalt, cu mediul înconjurător terestru, cu universul şi cu Dumnezeu. […]

Laurence Freeman, OSB
Centre international
La Communauté mondiale des méditants chrétiens
Londra, ianuarie 1996

Scrisoarea a 5-a

Dragi prieteni,

Părintele Bede Griffiths s-a stins în pace în ashramul său din Shantivanam, la orele 4:15 dimineaţa, la 13 mai. […]

În martie, i-am făcut o vizită timp de o săptămână la Kerala în centrul medical şi spiritual unde urma, timp de o lună, o terapie indiană tradiţională. Pentru una din aceste proceduri, numită dhara, el trebuia să se întindă pe o scândură din lemn unde i se făcea un masaj. Pe timpul masajului, un parfum de lapte amestecat cu plante vindecătoare plutea deasupra capului său, provenind dintr-un bol suspendat la câţiva centimetri deasupra lui pe care un servitor venea să-l umple din când în când.

Pentru ochii occidentalilor, acest tratament putea să pară la prima vedere mai degrabă straniu şi nepotrivit pentru un bătrân atât de plăpând. Dar calmul profund şi maniera în care era administrat, cât şi modul în care Părintele Bede însuşi îl acceptase ca făcând parte din integrarea totală a fiinţei lui, m-au ajutat să vad acest fapt mai târziu în cursul săptămânii ca pe formă de extremă-oncţiune (ungere, sacrament acordat unui muribund, nt). S-ar fi zis că lunga şi misterioasa lui relaţie cu Christos în India era consumată în acest ritual. Faptul acesta se asemăna unui ritual de extremă-oncţiune, dar şi unui fel de botez. India îl boteza cu ea însăşi, India unde el sosise cu 40 de ani în urmă pentru a, spunea el, „găsi cealaltă jumătate a sufletului meu”.

Contrar misionarilor precedenţi care veniseră să boteze India, Părintele Bede era impregnat de India. Cel mai minunat este faptul cum marea expansiune a spiritului şi a inimii pe care India  şi celelalte religii orientale le operaseră în el, au servit în cele din urmă, la sfârşitul vieţii sale, la aprofundarea şi clarificarea propriei lui vieţi centrate în Christos. Iubirea pentru Isus şi minunarea în faţa Christosului cosmic, care este dimensiunea personală şi universală a creştinismului, au atins un pisc rar şi o reală integrare în el în decursul ultimelor lui zile. Aceasta îmi aminteşte din nou că credinţa este înainte de toate o transmitere personală. Instituţia există în mod esenţial pentru a pregăti terenul şi condiţiile sfinţeniei.

La două zile după ce Părintele Bede ne-a părăsit pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, l-am întâlnit pe Sfinţia Sa Dalai Lama într-o mănăstire tibetană din Scoţia. El îl întâlnise deja pe John Main în 1980 în prima noastră căsuţă de pe Vendome Avenue din Montreal. După ce a meditat cu noi, a rămas la masă la noi şi apoi a discutat cu fratele John. Pentru mine, circumstanţele stranii ale întâlnirii actuale erau ca un comentariu pe marginea „mariajului dintre Orient şi Occident”, ghidat de Duhul în toată diversitatea şi unitatea lui împrejurul planetei. Dezvoltarea comunităţii monastice budiste din Scoţia, proiectul de a crea o universitate şi de a obţine insula sfântă în largul coastelor din Arran (? nt…) pentru a face din ea un centru de reculegere (retrait), toate acestea indicau o nouă eră, o nouă intensitate de conştiinţă religioasă şi poate chiar de experienţă spirituală. Ne aflăm pe pragul a ceva pentru care Thomas Merton, John Main, Bede Griffiths şi Dalai Lama sunt fiecare un profet în felul lui. A-i descoperi toată semnificaţia este cea mai mare aventură a timpului nostru.

Cu Dalai Lama am vorbit aproape o oră şi aş vrea să profit de această scrisoare pentru a împărtăşi cu Comunitatea de meditaţie creştină câteva impresii pentru a exprima înţelepciunea sa şi lărgimea de vedere, compasiunea şi toleranţa sa. L-am rugat să ne vorbească despre modul cum abordează meditaţia, despre cum vede întâlnirea religiilor şi despre sentimentele sale cu privire la viitorul Tibetului. Răspunsurile scrise nu pot să redea totuşi umorul şi râsul lui profund, şi nici sentimentul de echilibru  subtil între seriozitate şi lejeritate.

Ceea ce cuvintele ar putea eventual să redea este raţiunea pentru care occidentalii îl consideră astăzi pe Dalai Lama ca fiind un simbol al leadership-ului spiritual cu cea mai mare autoritate şi cel mai accesibil. Aceasta ţine în special, fără nici o îndoială, la  fel ca şi autoritatea lui Bede, de absenţa lui de judecată dogmatică. El nu utilizează binele şi răul pentru a alimenta culpabilitatea, el utilizează trezirea. Budismul este mai mult existenţial decât teologic, chiar dacă se poate presimţi toată complexitatea filosofică. Dar, în general, abordarea budistă este pragmatică. „Util” este un cuvânt pe care Dalai Lama îi place să-l folosească. O cale spirituală este compusă din „mijloace abile”. Părintele Bede l-a găsit pe Christos în cealaltă parte a sufletului său indian. Trebuie să fii un creştin adormit ca să nu simţi credinţa lui înteţită şi vivifiată de budhismul lui Dalai Lama, care este una dintre cele mai mari tradiţii de înţelepciune ale familiei umane.

Conversaţie cu Dalai Lama
la Mănăstirea Samye Ling, Eskdale Muir, Dumfriesshire