Louis Pauwels şi Jacques
Bergier
Sunt cât se poate de neîndemânatic şi regret că sunt aşa. Aş fi mai bun dacă mâinile mele s-ar pricepe să muncească, să facă ceva folositor, să se cufunde în adâncurile fiinţei şi să reverse de acolo un izvor de bunătate şi pace. Tatăl meu vitreg (pe care-l voi numi aici tatăl meu, căci el m-a crescut) era croitor. Avea un suflet energic şi era un spirit care transmitea cu adevărat ceva. Spunea câteodată zâmbind că trădarea intelectualilor începuse în ziua când unul dintre ei a înfăţişat pentru prima oară un înger cu aripi: căci la cer te ridici cu mâinile. In ciuda acestei neîndemânări, am legat totuşi o carte. Aveam şaisprezece ani. Eram la orele de practică, la Juvisy, în periferia săracă a Parisului. Sâmbăta după-amiaza, aveam de ales între a lucra lemnul sau fierul şi a face modelaj sau legătorie. Citeam poezie pe vremea aceea şi mai ales pe Rimbaud. Cu toate astea, m-am ţinut din răsputeri să nu leg Une Saison en Enfer. Tata avea vreo treizeci de cărţi, rânduite în dulapul strâmt din atelier laolaltă cu mosoare de aţă, cretă, umeri şi şabloane. Se mai aflau în dulap mii de note scrise mărunt şi sârguincios pe un colţ de masă, de-a lungul nenumăratelor nopţi de trudă. Dintre acele cărţi, citisem Le Monde avânt la Creation de l'Homme de Flammarion şi eram pe cale să descopăr Ou va le Monde ? de Walther Rathenau. Tocmai lucrarea lui Rathenau am purces s-o leg, nu fără dificultate. Rathenau fusese cea dintâi victimă a naziştilor şi ne aflam în 1936. în fiecare sâmbătă, făceam în atelierul de practică lucru manual de dragul tatălui meu şi al lumii muncitoreşti. De 1 Mai, am făcut cadou volumul lui Rathenau cartonat, împreună cu un fir de lăcrămioare. În această carte, tata subliniase cu creion roşu un lung pasaj care mi-a rămas întipărit în memorie: Chiar şi o epocă vitregă este demnă de respect, căci ea este opera nu a oamenilor, ci a omenirii, deci a naturii creatoare, care poate fi împovărătoare, dar niciodată absurdă. Dacă epoca pe care o trăim este împovărătoare, avem cu atât mai mult datoria de-a o iubi, de-a o umple cu dragostea noastră, până când vom urni masele grele de materie disimulând lumina care străluceşte dincolo de ele. * „Chiar şi o epocă vitregă..." Tata a murit în 1948, fără să fi încetat vreodată să creadă în natura creatoare, să iubească şi să răspândească dragoste în lumea plină de durere în care trăise, fără să fi încetat vreodată să nădăjduiască a vedea strălucind lumina dindărătul maselor grele de materie. Aparţinea generaţiei de socialişti romantici ai căror idoli erau Victor Hugo, Romain Rolland, Jean Jaures, care purtau pălării mari şi păstrau o mică floare albastră între faldurile steagului roşu. La graniţa dintre mistica pură şi acţiunea socială, tata, prins de munca de croitor peste paisprezece ore pe zi — şi trăiam la limita mizeriei — împăca un sindicalism înfocat cu o căutare a eliberării interioare, în gesturile su- mare şi umile ale meseriei sale, introdusese o metodă de concentrare şi de purificare a spiritului despre care a lăsat sute de pagini scrise, în timp ce făcea butoniere sau călca pânzeturi, avea o prezenţă radioasă. Joia şi duminica, prietenii mei se adunau împrejurul mesei sale din atelier ca să-l asculte şi să-i simtă prezenţa puternică, iar celor mai mulţi dintre ei aceasta le-a schimbat viaţa. Plin de încredere în progres şi ştiinţă, crezând în venirea proletariatului, el îşi clădise o filozofie solidă. Avusese un soi de iluminare la lectura cărţii lui Flammarion despre preistorie. Apoi citise, dus de pasiune, cărţi de paleontologie, de astronomie, de fizică. Fără vreo pregătire, pătrunsese totuşi în miezul subiectelor. Vorbea cam ca Teilhard de Chardin, pe care-l ignoram pe atunci: „Ceea ce va trăi veacul nostru este mai important decât apariţia budismului! Nu mai e vorba de-acum încolo de aplicarea facultăţilor omeneşti la cutare sau cutare divinitate. Puterea religioasă însăşi a pământului suferă în noi o criză definitivă: aceea a propriei sale descoperiri, începem să înţelegem, şi asta pentru totdeauna, că singura religie acceptabilă pentru om este cea care-l va învăţa mai întâi să recunoască, să iubească şi să slujească cu pasiune universul în care el este cel mai important element"1. Credea că evoluţia nu se confundă cu transformismul, ci că e integrală şi ascendentă, sporind densitatea psihică a planetei noastre, pregătind-o să ia contact cu inteligenţele din alte lumi, să se apropie de chiar sufletul cosmosului. Pentru el, specia umană nu era desăvârşită. Ea progresa către o stare de superconştiinţă, trecând prin creşterea vieţii colective şi prin formarea lentă a unui psihism unanim. Spunea că omul nu e încă isprăvit şi mântuit, dar legile condensării energiei creatoare ne permit să nutrim, la scară cosmică, o formidabilă speranţă. Şi nu scăpa nici o clipă din vedere această speranţă. De aceea judeca treburile acestei lumi cu seninătate şi dinamism religios, trăgân-du-şi de foarte departe, de foarte sus, un optimism şi un curaj în mod real şi nemijlocit utilizabile, în 1948, războiul de-abia trecuse şi ameninţarea unor conflicte atomice, de astă dată, renăştea. Cu toate astea, considera neliniştile şi durerile prezente ca pe nişte negative ale unei imagini magnifice. Exista un fir care-l lega de destinul spiritual al Pământului şi, în pofida unor enorme necazuri intime, proiecta asupra epocii vitrege în care-şi sfârşea viaţa de muncitor multă încredere şi multă dragoste. A murit în braţele mele, în noaptea de 31 decembrie şi, înainte de a închide ochii, mi-a spus: Nu trebuie să ne bizuim prea mult pe Dumnezeu, dar poate că Dumnezeu se bizuie pe noi... * Ce se întâmpla cu mine pe-atunci ? Aveam douăzeci şi opt de ani. împlinisem douăzeci în 1940, în timpul dezastrului. Făceam parte dintr-o generaţie aflată la răscruce, care văzuse o lume prăbuşindu-se, era ruptă de trecut şi se îndoia de viitor. Eram departe de a crede că epoca vitregă ar fi fost demnă de respect şi că ar fi trebuit s-o covârşim cu dragostea noastră. Mi se părea mai curând că luciditatea dicta refuzul de a intra într-un joc în care toată lumea trişa. In timpul războiului, mă refugiasem în hinduism. Era felul meu de a lupta ca partizan. Trăiam în el într-o rezistenţă absolută. N-avem a căuta punct de sprijin în istorie şi printre oameni: el se sustrage neîncetat. Să-l căutăm în noi înşine. Să fim pe lume ca şi când n-am fi. Nimic nu mi se părea mai frumos ca pasărea scufundătoare din Bhagavad-Gîta, „care se scufundă şi iese la suprafaţă fără să-şi fi udat penele". La evenimentele faţă de care suntem neputincioşi, îmi spuneam, să facem în aşa fel încât nici ele să nu poată nimic împotriva noastră. Eram aerian, aşezat în lotus pe un nor venit din Orient. Noaptea, tata citea pe ascuns cărţile mele de căpătâi ca să încerce să înţeleagă boala ciudată ce mă îndepărta într-atâta de el. Mai târziu, imediat după Eliberare, mi-am găsit un maestru întru a trăi şi a gândi. Am devenit discipolul lui Gurdjieff. M-am ostenit să mă separ de emoţii, sentimente, elanuri, ca să găsesc, dincolo, ceva imobil şi permanent, o prezenţă mută, anonimă, transcendentă, cem-ar fi consolat de puţina-mi realitate şi de absurditatea lumii, îl priveam pe tata cu compătimire. Credeam că posed taina de-a fi stăpân pe spirit şi pe orice cunoaştere. De fapt, nu posedam nimic altceva decât iluzia de a poseda şi un intens dispreţ pentru cei care nu împărtăşeau această iluzie. îl exasperam pe tata. Mă exasperam pe mine însumi. Mă uscam până la os într-o poziţie de refuz, îl citeam pe Rene Guénon. Gândeam că aveam nenorocul de a trăit într-o lume radical pervertită şi destinată pe bună dreptate apocalipsei. îmi însuşeam discursul lui Cort6s din Camera deputaţilor de la Madrid, din 1849 : „Cauza tuturor erorilor Dvs., domnilor, este că ignoraţi mersul civilizaţiei şi al lumii. Dvs. credeţi că civilizaţia şi lumea progresează, dar ele dau înapoi!" Pentru mine, evul modern era evul negru. Mă îndeletniceam să socotesc crimele spiritului modern împotriva spiritului, începând din secolul al XII-lea, Occidentul, desprins de Principii, mergea către pierzanie. A fi nutrit vreo speranţă însemna să te coalizezi cu răul. Denunţam în orice semn de încredere o complicitate. Toată înfocarea o puneam în refuz, în ruptură, în lumea aceasta deja pe trei sferturi scufundată, în care preoţii, savanţii, politicienii, sociologii şi tot felul de organizaţii îmi apăreau cu toţii coprofagi, numai învăţătura tradiţională şi o rezistenţă necondiţionată la veac erau demne de stimă. În această stare, ajungeam să-l socotesc pe tata drept un mare naiv. Puterea-i de adeziune, de iubire, de viziune îndepărtată, mă irita prin ridicolul ei. îl acuzam că rămăsese la entuziasmele Expoziţiei de la 1900. Speranţa pe care şi-o punea într-o colectivizare crescândă şi pe care o îndrepta infinit mai sus decât planul politic îmi stârnea dispreţul. Eu nu juram decât pe teocraţiile antice. Einstein întemeia un comitet al deznădejdii savanţilor atomişti, ameninţarea unui război total plutea deasupra omenirii împărţite în două blocuri. Tata murea fără să-şi fi pierdut nici un dram din credinţa în viitor, iar eu nu-l mai pricepeam. Nu voi evoca, în această lucrare, problemele de clasă. Nu-şi au locul aici. Dar ştiu bine că aceste probleme există: ele 1-au sfâşiat pe omul care ţinea la mine. Nu 1-am cunoscut pe tatăl meu de sânge. Aparţinea vechii burghezii din Gând. Mama şi tatăl meu de-al doilea erau muncitori, se trăgeau din muncitori. Strămoşii mei flamanzi, iubind plăcerile vieţii, artişti, leneşi şi orgolioşi, m-au îndepărtat de gândirea generoasă, dinamică, m-au făcut să mă preocup mai mult de mine însumi şi să nesocotesc virtutea participării. De multă vreme deja, între tata şi mine se interpuneau zăbrele grele. El, care nu voise să aibă alt copil în afara acestui fiu de alt sânge, de teamă să nu mă rănească, se sacrificase ca eu să devin un intelectual. Dându-mi totul, visase să am un suflet asemănător cu al său. în ochii lui, trebuia să devin un far, un om capabil de a-i lumina pe ceilalţi oameni, de a le da curaj şi speranţă, de a le arăta, cum spunea el, lumina ce străluceşte la capătul destinului nostru. Eu însă nu vedeam nici un fel de lumină în afară de una neagră în mine şi la capătul destinului omenirii. Nu eram decât un intelectual asemenea multor altora, împingeam până la ultimele consecinţe sentimentul de exil şi nevoia de revoltă radicală exprimate în revistele literare de prin 1947, unde se vorbea de „nelinişte metafizică", reviste care au fost moştenirea dificilă a generaţiei mele. în aceste condiţii, cum să fii un far ? Această idee, această vorbă hugoliană mă făceau să surâd răutăcios. Tata îmi reproşa că merg către descompunere, că trecusem, cum zicea el, de partea privilegiaţilor culturii, a mandarinilor, a orgolioşilor din neputinţă. Bomba atomică, în timp ce pentru mine marca începutul sfârşitului timpurilor, era pentru el semnul unor zori noi. Materia se spiritualiza treptat şi omul avea să descopere în jurul lui şi în el însuşi puteri până atunci nebănuite. Spiritul burghez, pentru care Pământul este un loc de şedere confortabil de care trebuie cât mai mult profitat, avea să fie măturat de spiritul nou, spiritul muncitorilor Pământului, pentru care lumea este o maşină în mers, un organism în devenire, o unitate de alcătuit, un Adevăr de scos la iveală. Omenirea se afla doar la începutul evoluţiei. Abia primea cele dintâi informaţii despre misiunea cu care o investise Inteligenţa Universului. Abia începusem să aflăm ce-i aia dragoste faţă de lume. Pentru tata, aventura umană avea o direcţie. El judeca evenimentele după cum se situau sau nu pe această direcţie. Istoria avea un sens: ea deriva către o formă de ultra-uman, ea purta în sine promisiunea unei superconştiinţe. Filozofia-i cosmică nu-l separa de veac. în imediat, adeziunile sale erau „progresiste". Lucrul mă irita, fără să văd că el punea infinit mai multă spiritualitate în progresismul lui decât progresam eu în spiritualitatea mea. Cu toate astea, mă sufocam în gândirea-mi închisă, în faţa acestui om, mă simţeam câteodată ca un mic intelectual arid şi zgribulit şi mi se întâmpla să doresc a gândi ca el, a respira la fel de adânc ca el. Seara, în atelier, îl provocam, avansam cât mai mult în contradicţii, dorindu-mi în secret să fiu înfundat şi schimbat. Dar, din pricina oboselii, se înfuria pe mine, pe destinul care-i dăduse o gândire vastă fără să-i acorde mijloacele de a i-o transmite acestui fiu cu sânge rebel, şi ne despărţeam furioşi şi neputincioşi. Mă duceam la meditaţiile şi la cărţile mele disperate. El îşi relua acul şi-şi vedea de stofele lui, sub lumina crudă a lămpii care-i îngălbenea părul. Din pat, îl auzeam multă vreme gâfâind, mormăind. Apoi, deodată, începea să fluiere printre dinţi, uşor, primele măsuri din Oda Bucuriei de Beethoven, ca să-mi spună de la distanţă că iubirea ajunge întotdeauna unde trebuie. Mă gândesc la el aproape în fiecare seară, la ora fostelor noastre dispute. Aud acel gâfâit, acel mormăit termi-nându-se în cânt, acea furtună sublimă stingându-se. * Au trecut doisprezece ani de când a murit! Iar eu voi face curând patruzeci. Dacă 1-aş fi înţeles pe când trăia, mi-aş fi condus inteligenţa şi inima cu mai multă pricepere. N-am încetat să-l caut. Acum, trec de partea lui, după multe căutări adesea sterilizante şi după rătăciri primejdioase. Aş fi putut, mult mai devreme, să-mi împac gustul pentru viaţa interioară cu dragostea faţă de lumea în mişcare. Aş fi putut arunca o punte, mai devreme şi poate mai eficace, când forţele-mi erau intacte, între mistică şi spiritul modern. Aş fi putut să mă simt în acelaşi timp religios şi solidar cu marele elan al istoriei. Aş fi putut avea mai devreme credinţa, mila şi speranţa. Cartea de faţă rezumă cinci ani de cercetări în toate sectoarele cunoaşterii, la graniţa dintre ştiinţă şi tradiţie. M-am lansat în această întreprindere aflată cu mult deasupra mijloacelor mele fiindcă nu mai puteam să refuz lumea prezentă şi viitoare care este totuşi lumea mea. Dar orice atitudine extremă este revelatoare. Aş fi putut găsi mai repede o cale de comunicare cu epoca mea. Se poate să nu-mi fi pierdut timpul degeaba mergând până la capătul propriului meu demers. Nu ceea ce merită li se întâmplă oamenilor, ci ceea ce li se aseamănă. Multă vreme am căutat, cum dorea Rimbaud pe când îl citeam în adolescenţă, „Adevărul într-un suflet şi un trup". N-am izbutit să-l aflu. Pe când urmăream acel Adevăr, am pierdut contactul cu nişte mici adevăruri ce ar fi făcut din mine nu, fireşte, supraomul pe care-l doream, ci un om mai bun şi mai unificat decât sunt. Totuşi am aflat lucruri preţioase despre comportamentul profund al spiritului, despre diferitele stări posibile ale conştiinţei, despre memorie şi intuiţie, lucruri pe care nu le-aş fi aflat altminteri şi care aveau să-mi permită mai târziu să înţeleg ceea ce este grandios, esenţial-mente revoluţionar în avangarda spiritului modern : interogaţia asupra naturii cunoaşterii şi nevoia presantă a unui soi de transmutaţie a inteligenţei. Când am ieşit din bârlogul meu de yoghin ca să arunc o ochire asupra lumii acesteia moderne pe care-o cunoşteam fără a o cunoaşte, i-am perceput dintr-o dată minunăţia. Studiile mele reacţionare, adesea pline de orgoliu şi de ură, fuseseră folositoare într-o privinţă: mă împiedicaseră să ader la lumea aceasta luând-o dinspre partea-i proastă — vechiul raţionalism al secolului al XlX-lea, progresismul demagogic. Tot ele m-au împiedicat să accept această lume ca pe ceva natural şi doar fiindcă era a mea, s-o accept într-o stare de conştiinţă somnolentă, aşa cum face cea mai mare parte a oamenilor. Cu ochii răcoriţi de această lungă şedere în afara timpului meu, am văzut lumea la fel de bogată în fantastic real pe cât era de bogată pentru mine lumea tradiţiei în fantastic presupus. Mai mult: ceea ce aflam despre veac îmi modifica aprofundând-o cunoaşterea spiritului din vechime. Am văzut lucrurile antice cu ochi proaspeţi, iar privirile-mi erau împrospătate ca să vadă şi lucrurile noi. * L-am întâlnit pe Jacques Bergier (voi spune îndată cum) pe când terminam de scris lucrarea despre familia de spirite reunite în jurul lui Gurdjieff. Această întâlnire, pe care n-o atribui hazardului, a fost determinantă, îmi consacrasem ultimii doi ani descrierii unei şcoli esoterice şi a propriei mele aventuri. Dar o altă aventură începea în acel moment pentru mine. Este ceea ce am crezut de cuviinţă să spun, luându-mi rămas bun de la cititorii mei. Sper că mi se va trece cu vederea faptul că mă citez pe mine însumi, ştiindu-se că nu sunt deloc dornic să atrag atenţia asupra literaturii mele : altele mă preocupă. Am născocit fabula cu maimuţa şi dovleacul. Indigenii, ca să prindă animalul viu, pun într-un cocotier un dovleac găurit cu alune înăuntru, fixându-l bine. Maimuţa dă fuga, îşi strecoară mâna înăuntru, ia alunele, strânge pumnul. Şi-atunci nu-şi mai poate scoate mâna. E prizonieră a lucrului pe care a pus mâna. Ieşind din şcoala lui Gurdjieff, scriam:
Este exact subiectul ce va fi dezvoltat în această carte groasă. Trebuie aşadar, îmi spuneam eu înainte de a-l ataca, să-ţi proiectezi inteligenţa foarte departe în urmă şi foarte departe înainte ca să înţelegi prezentul. Mi-am dat seama că cei ce sunt doar „moderni" şi care odinioară nu-mi plăceau, aveam dreptate să nu-mi placă. Numai că îi condamnam pe nedrept, în realitate, sunt condamnabili fiindcă spiritul lor nu ocupă decât o fracţiune de timp prea mică. Abia există, că şi devin anacronici. Pentru a fi prezent, trebuie să fii contemporan cu viitorul. Iar îndepărtatul trecut poate fi perceput el însuşi ca un resac al viitorului. De atunci înainte, când am pornit să interoghez prezentul, am primit răspunsuri pline de ciudăţenii şi de promisiuni. * James Blish, scriitor american, spune spre gloria lui Einstein că acesta „l-a înghiţit pe Newton de viu". Admirabilă formulă ! Dacă gândirea ni se înalţă către o viziune mai cuprinzătoare a vieţii, ea trebuie să absoarbă adevărurile din planul inferior vii. Aceasta este certitudinea pe care am dobândit-o în cursul cercetărilor mele. Faptul poate părea banal, dar când cineva a trăit în sisteme de gândire ce pretindeau să se afle pe culmi înalte, precum înţelepciunea lui Gu6non şi sistemul lui Gurdjieff, şi care ignorau sau dispreţuiau cea mai mare parte a realităţilor sociale şi ştiinţifice, acest nou mod de a judeca îi schimbă direcţia şi dorinţele spiritului. „Lucrurile inferioare, spunea deja Platon, trebuie să se regăsească în cele superioare, deşi într-o altă stare." Am acum convingerea că orice filozofie superioară în care realităţile din planul pe care ea pretinde că-l depăşeşte nu continuă să trăiască este o impostură. De aceea am întreprins o călătorie destul de îndelungată pe tărâmul fizicii, al antropologiei, al matematicii, al biologiei, înainte de a încerca din nou să-mi fac o idee despre om, despre natura lui, despre puterile şi destinul său. Odinioară, căutam să cunosc şi să înţeleg întregul omului şi dispreţuiam ştiinţa. Bănuiam spiritul de-a fi capabil să atingă culmi sublime. Dar ce ştiam eu despre demersul lui în domeniul ştiinţific ? Oare nu-şi revelase acolo vreunele din puterile în care înclinam eu să cred ? îmi spuneam : contradicţia aparentă dintre materialism şi spiritualism trebuie depăşită. Dar oare demersul ştiinţific nu ducea la asta ? Şi, în acest caz, nu era de datoria mea să mă informez ? La urma urmei, nu era o acţiune mai rezonabilă, pentru un occidental din secolul XX, decât să apuce un toiag de pelerin şi să se ducă desculţ în India ? Oare nu exista în jurul meu o mulţime de oameni şi de cărţi care să mă lămurească ? Nu trebuia, mai întâi, să prospectez temeinic propriul meu teren ? Dacă reflecţia ştiinţifică, în partea-i cea mai avansată, ajungea la a revizui ideile admise despre om, atunci trebuia s-o ştiu şi eu. Şi-apoi,mai era şi o altă necesitate. Orice idee pe care mi-aş fi putut-o face după aceea despre soarta inteligenţei, despre sensul aventurii umane, ar fi putut fi reţinută ca valabilă doar în măsura în care n-ar fi mers în răspărul mişcării urmate de cunoaşterea modernă. Am găsit ecoul acestei meditaţii în cuvintele lui Oppenheimer: Trăim astăzi într-o lume în care poeţi, istorici, filozofi sunt mândri să spună că n-ar vrea nici măcar să înceapă a concepe posibilitatea de a învăţa ceva cu privire la ştiinţe : ei văd ştiinţa la capătul unui lung tunel, prea lung ca vreun om cu minte să-şi strecoare capul în el. Filozofia noastră — în măsura în care avem una — este deci de-a dreptul anacronică şi, sunt convins, total neadaptată la epoca noastră. Or, pentru un intelectual bine antrenat, nu e mai dificil, dacă vrea cu adevărat, să intre în sistemul de gândire care regizează fizica nucleară decât să pătrundă în economia marxistă sau în tomism. Nu e mai greu să pricepi teoria ciberneticii decât să analizezi cauzele revoluţiei chineze sau experienţa poetică a lui Mallarmé. în realitate, refuzăm acest efort nu de teama efortului, ci fiindcă presimţim că el ar produce o schimbare a modurilor de gândire şi de expresie, o revizuire a valorilor admise până acum. Şi totuşi, de multă vreme deja, continuă Oppenheimer, ar fi trebuit impusă o înţelegere mai subtilă a naturii cunoaşterii umane, a relaţiilor omului cu universul. M-am pus deci pe scotocit în comoara ştiinţelor şi tehnicilor de astăzi, într-un fel neexperimentat, desigur, cu o ingenuitate şi o uimire poate primejdioase, însă propice ecloziunii comparaţiilor, a corespondenţelor, a apropierilor lămuritoare. Atunci am regăsit, în esoterism, în mistică, unele convingeri ale mele de mai înainte privitoare la măreţia infinită a omului. Dar le-am regăsit într-o altă stare. Erau acum convingeri ce absorbiseră de vii formele şi faptele inteligenţei umane a timpului meu, aplicate la studierea realităţilor. Nu mai erau „reacţionare", reduceau antagonismele în loc să le provoace. Conflicte foarte grele, precum acelea dintre materialism şi spiritualism, viaţă individuală şi viaţă colectivă, se resorbeau în ele sub efectul unei mari călduri, în sensul acesta, ele nu mai erau expresia unei alegeri şi deci a unei rupturi, ci a unei deveniri, a unei depăşiri, a unei reînnoiri, adică a existenţei. * Dansul atât de rapid şi incoerent al albinelor desenează în spaţiu, se pare, figuri matematice precise şi constituie un limbaj. Visez să scriu un roman în care toate întâlnirile avute de un om în existenţa sa, fugare sau marcante, suscitate de ceea ce numim hazard sau de necesitate, ar desena şi ele figuri, ar exprima ritmuri, ar fi ceea ce şi sunt, poate : un discurs construit savant, adresat unui suflet întru desăvârşirea sa şi din care acesta nu ^sesizează, de-a lungul unei vieţi, decât câteva cuvinte disparate. Îmi pare uneori că sesizez înţelesul acestui balet uman din jurul meu, că ghicesc ce mi se spune prin mişcarea fiinţelor care se apropie, rămân pe loc sau se îndepărtează. Apoi pierd firul, ca toată lumea, până la următoarea mare şi totuşi fragmentară evidenţă. Ieşeam din Gurdjieff. O prietenie foarte vie mă legă de André Breton. Prin el 1-am cunoscut pe René Alleau, istoric al Alchimiei, într-o zi când căutam, pentru o colecţie de lucrări de actualitate, un vulgarizator ştiinţific, Alleau mi-l prezentă pe Bergier. Era vorba de o muncă elementară şi nu ţineam foarte tare la ştiinţă, vulgarizată sau nu. Or, această întâlnire cu totul fortuită avea să-mi rânduiască viaţa pentru multă vreme, să adune şi să orienteze toate marile influenţe intelectuale sau spirituale care se exercitaseră asupra mea, de la Vivekananda la Guénon, de la Guénon la Gurdjieff, de la Gurdjieff la Breton, şi să mă readucă, la vârsta maturităţii, în punctul de plecare: la tatăl meu. În cinci ani de studii şi de reflecţii, în cursul cărora cele două spirite ale noastre, destul de neasemănătoare, fură tot timpul fericite împreună, mi se pare că am descoperit un punct de vedere nou şi bogat în posibilităţi. Aşa procedau, în felul lor, suprarealiştii, cu treizeci de ani în urmă. Dar noi n-am cercetat, ca ei, în zona somnului şi a infraconştiinţei, ci la cealaltă extremitate: în zona ultraconştiinţei şi a stării de veghe superioare. Am botezat şcoala născocită de noi şcoala realismului fantastic. Ea nu decurge în nici un fel din gustul pentru insolit, exotism intelectual, baroc, pitoresc. „Călătorul căzu mort, izbit de pitoresc", spune Max Jacob. Nu căutăm efectele înstrăinării. Nu prospectăm îndepărtatele margini ale realităţii; încercăm, dimpotrivă, să ne instalăm în centrul ei. Credem că inteligenţa, cu condiţia de a fi activată la maximum, descoperă fantasticul în chiar inima realităţii. Un fantastic care nu îndeamnă la evadare, ci mai curând la o adeziune mai adâncă. Numai din lipsă de imaginaţie scriitorii, artiştii, caută fantasticul în afara realităţii, în nori. Nu obţin decât un subprodus. Fantasticul, precum toate materiile preţioase, trebuie smuls din măruntaiele pământului, din real. Iar adevărata imaginaţie este cu totul altceva decât o fugă spre ireal. „Nici o facultate a spiritului nu se scufundă şi nu scormoneşte mai mult decât imaginaţia: ea este marele scafandru." Fantasticul este în general definit ca o violare a legilor naturale, ca apariţie a imposibilului. Pentru noi nu e deloc aşa ceva. Fantasticul este o manifestare a legilor naturale, un efect al contactului cu realitatea când aceasta este percepută direct şi nu filtrată prin vălul somnului intelectual, prin obiceiuri, prejudecăţi, conformisme. Ştiinţa modernă ne învaţă că îndărătul vizibilului simplu se află un invizibil complicat. O masă, un scaun, cerul înstelat sunt în realitate radical diferite de ideea pe care ne-o facem noi despre ele: sisteme în rotaţie, energii în suspensie etc. în acest sens spunea Val6ry că, în cunoaşterea modernă, „miraculosul şi pozitivul au contractat o uimitoare alianţă". Ceea ce ne-a apărut cu claritate, după cum se va vedea, sper, în cartea de faţă, este că acest contract dintre miraculos şi pozitiv nu e valabil doar în domeniul ştiinţelor fizice şi matematice. Ce-i adevărat pentru aceste ştiinţe este fără îndoială adevărat şi pentru celelalte aspecte ale existenţei : antropologia, de pildă, sau istoria contemporană, sau psihologia individuală, sau sociologia. Ceea ce funcţionează în ştiinţele fizice funcţionează probabil şi în ştiinţele umane. Dar este foarte greu să-ţi dai seama de asta. Este din pricină că în ştiinţele umane s-au refugiat toate prejudecăţile, inclusiv cele astăzi evacuate din ştiinţele exacte, şi că, în-tr-un domeniu atât de apropiat de ei şi atât de mişcător, cercetătorii, ca să vadă limpede lucrurile în cele din urmă, au încercat tot timpul să aducă totul la un sistem: Freud explică totul, Capitalul explică totul etc. Când spunem prejudecăţi, ar trebui să spunem: superstiţii. Unele sunt vechi, altele moderne. Pentru unii, nici un fenomen de civilizaţie nu este comprehensibil dacă nu se admite, la origini, existenţa Atlantidei. Pentru alţii, marxismul ajunge ca să-l explice pe Hitler. Unii îl văd pe Dumnezeu în orice geniu, alţii nu văd decât sexul, întreaga istorie este templieră, în cazul când nu e hegeliană. Problema noastră este deci de a face sensibilă, în stare brută, alianţa dintre miraculos şi pozitiv în omul singur sau în omul din societate, aşa cum este ea în biologie, în fizică sau în matematica modernă, unde se vorbeşte foarte deschis şi, în cele din urmă, foarte simplu, de un „Altundeva Absolut", de „Lumină Interzisă" şi de „Numărul Cuantic al Stranieiăţii". „La scara cosmică (toată fizica modernă ne învaţă) numai fantasticul are şanse de a fi adevărat", spune Teilhard de Chardin. Pentru noi însă şi fenomenul uman trebuie măsurat la scara cosmică. E ceea ce spun cele mai vechi texte de înţelepciune. E ceea ce spune şi civilizaţia noastră, care începe să lanseze rachete înspre planete şi caută contactul cu alte inteligenţe. Poziţia noastră este deci aceea de martori ai realităţilor timpului nostru. Privită mai îndeaproape, atitudinea noastră de a introduce realismul fantastic din ştiinţele înalte în ştiinţele umane n-are nimic original. De altfel, nici nu pretindem a fi nişte spirite originale. Ideea de a aplica matematica la ştiinţe nu era chiar extraordinară : şi totuşi a dat rezultate foarte noi şi importante. Ideea că universul nu e poate ceea ce ştim că este nu-i originală: dar vedeţi cum Einstein a răsturnat lucrurile aplicând-o. În sfârşit, este evident că, plecând de la metoda noastră, o lucrare precum aceasta,, făcută cu maximum de onestitate şi minimum de naivitate, trebuie să suscite mai multe întrebări decât soluţii. O metodă de lucru nu e un sistem de gândire. Noi nu credem că un sistem, oricât de ingenios, ar putea lumina complet totalitatea lumii vii ce ne preocupă. Marxismul poate fi zbătut la infinit fără a se ajunge la integrarea faptului că Hitler a avut de mai multe ori, cu teroare, conştiinţa că Superiorul Necunoscut venise să-l viziteze. Iar medicina dinainte de Pasteur putea fi oricum răsucită că tot nu reieşea din ea ideea că bolile sunt pricinuite de nişte animale prea mici pentru a fi văzute. Cu toate astea, e posibil să existe un răspuns global şi definitiv la toate întrebările pe care le ridicăm, iar noi să nu-l fi nimerit. Nimic nu este exclus, nici da, nici nu. N-am descoperit nici un „guru" ; n-am devenit discipoli ai unui nou Mesia ; nu propunem nici o doctrină. Ne-am străduit pur şi simplu să-i deschidem cititorului cel mai mare număr posibil de uşi şi, cum cele mai multe dintre ele se deschid din interior, ne-am dat la o parte ca să-l lăsăm pe el să treacă. * Repet: fantasticul pentru noi nu este imaginarul, însă o imaginaţie extrem de aplicată la studiul realităţii descoperă că frontiera este foarte subţire între miraculos şi pozitiv sau, dacă preferaţi, între universul vizibil şi universul invizibil. Există poate unul sau mai multe universuri paralele cu al nostru. Cred că n-am fi întreprins această muncă dacă, în cursul vieţii, nu ni s-ar fi întâmplat să ne simţim în mod real, fizic, în contact cu o altă lume. Lucrul s-a produs, în ce-l priveşte pe Bergier, la Mauthausen. Mie mi s-a întâmplat, într-un grad diferit, la Gurdjieff. împrejurările sunt foarte deosebite, dar faptul esenţial este acelaşi. Antropologul american Loren Eiseley, a cărui gândire este apropiată de a noastră, povesteşte o astfel de întâmplare care exprimă foarte bine ceea ce vreau să spun. A întâlni o altă lume, spune el, nu
e doar un fapt imaginar. Li se poate întâmpla şi oamenilor şi
animalelor. Câteodată, graniţele alunecă sau se întrepătrund
: e suficient să te afli acolo în clipa aceea. Am văzut cum
i s-a întâmplat unui corb. Corbul cu pricina mi-e vecin. Nu i-am făcut
niciodată nici cel mai mic rău, dar el are grijă să
stea în vârful pomilor, să zboare sus şi să evite omul.
Lumea lui începe acolo unde slaba-mi vedere se opreşte. Or, într-o
dimineaţă, se lăsase la noi la ţară o ceaţă
extraordinar de deasă, iar eu mă îndreptam pe dibuite către
gară. Brusc, la înălţimea ochilor, mi-au apărut două
aripi negre imense, precedate de un cioc uriaş şi întreaga arătare
trecu ca fulgerul scoţând un strigăt de teroare cum nu mai vreau
niciodată să aud vreunul. Acest strigăt m-a bântuit toată
după-amiaza. Mi se întâmplă să cercetez oglinda, întrebân-du-mă
ce aveam atât de revoltător... * Această carte nu este un roman, deşi intenţia ei este romanescă. Nu aparţine s.f.-ului, deşi în ea sunt atinse mituri ce alimentează acest gen. Nu este o colecţie de bizarerii, deşi îngerul Bizarului se află în ea la el acasă. Nu este nici o contribuţie ştiinţifică, nici vehicolul unei învăţături necunoscute, nici o mărturie, un documentar sau o fabulaţie. Este povestirea, uneori legendară, alteori exactă, a unei prime călătorii în domenii ale cunoaşterii abia explorate. Precum în jurnalele navigatorilor din Renaştere, feeria şi adevărul, extrapolarea riscată şi viziunea exactă se amestecă. Este din pricină că n-am avut nici timpul şi nici mijloacele de a duce până la capăt explorarea. Putem doar sugera nişte ipoteze şi schiţa căile de comunicare dintre aceste diverse domenii care sunt încă, pentru moment, tărâmuri interzise, în aceste tărâmuri interzise n-am zăbovit decât puţin. Când vor fi mai bine explorate, se va descoperi fără îndoială că multe din lucrurile spuse de noi erau delirante, precum rapoartele lui Marco Polo. Este oi eventualitate pe care o acceptăm cu dragă inimă. „Erau o mulţime de prostii în cartea lui Pauwels şi Bergier." Iată ce se va spune. Dar dacă această carte va trezi dorinţa cuiva de a cerceta lucrurile mai îndeaproape, ne vom fi atins scopul. Am putea scrie ca Fulcanelli, pe când încerca să descifreze şi să descrie misterul catedralelor : „Lăsăm cititorului grija de a stabili toate apropierile utile, de a coordona versiunile, de a izola adevărul pozitiv amestecat cu alegoria legendară în aceste fragmente enigmatice." Cu toate astea, documentaţia noastră nu datorează nimic vreunor maeştri ascunşi, cărţi îngropate sau arhive secrete. Este întinsă, dar accesibilă tuturor. Ca să nu îngreunăm excesiv lectura, am evitat să înmulţim referinţele, notele de subsol, indicaţiile bibliografice etc. Am recurs uneori la imagini şi alegorii dintr-un scrupul de eficacitate şi nu datorită acelui gust pentru mister atât de viu la esoterişti încât ne face să ne gândim la un dialog al fraţilor Marx: „Ia spune, în casa de alături e o comoară ? * Cum am spus, cartea de faţă îi datorează mult lui Jacques Bergier. Nu numai în privinţa teoriei generale, care este rodul colaborării minţilor noastre, ci şi a documentaţiei. Toţi cei care l-au cunoscut pe acest om cu o memorie supraomenească, cu o curiozitate devoratoare şi — ceea ce este şi mai rar — cu o prezenţă de spirit constantă, mă vor crede cu uşurinţă dacă voi spune că în cinci ani Bergier m-a făcut să câştig douăzeci de ani de lectură activă, în acest creier viguros, o formidabilă bibliotecă era în serviciu ; alegerea, clasarea, conexiunile cele mai complexe se stabileau cu viteză electronică. Spectacolul inteligenţei sale în mişcare mi-a produs întotdeauna o exaltare a facultăţilor fără de care conceperea şi redactarea lucrării mi-ar fi fost imposibile. Într-un birou de pe rue de Berri pus cu generozitate la dispoziţia noastră de un mare tipograf, am adunat mari cantităţi de cărţi, reviste, rapoarte, ziare în toate limbile, iar o secretară scria după dictare mii de pagini de note, citate, traduceri, reflecţii. Acasă la mine, la Mesnil-le-Roi, ne continuam conversaţia în fiecare duminică, întrerupând-o cu lecturi, iar eu aşterneam în scris, în aceeaşi noapte, esenţialul din ce spusesem, ideile care se iviseră, noile direcţii de cercetare pe care le sugeraseră, în fiecare zi, vreme de cinci ani, m-am aşezat la masa de lucru dis-de-dimineaţă, căci pe urmă mă aşteptau ceasuri lungi de muncă în alte părţi. Lucrurile fiind ceea ce sunt pe această lume din care nu voiam să ne sustra-gem, problema timpului este o problemă de energie. Dar ne-ar mai fi trebuit încă zece ani, multe mijloace materiale şi o echipă numeroasă ca să purcedem a duce la bun sfârşit întreprinderea noastră. Ceea ce am vrea, dacă într-o zi am dispune de ceva bani, ciupiţi de ici-de colo, ar fi să creem şi să dăm viaţă unui soi de institut unde studiile abia schiţate în cartea noastră ar fi continuate. Poate că aceste pagini ne vor ajuta, dacă au vreo valoare. Cum spune Chesterton, „ideea care nu caută să devină cuvânt este o idee proastă, iar cuvântul care nu caută să devină acţiune este un cuvânt prost". Din diferite motive, activităţile exterioare ale lui Bergier au fost numeroase. Ale mele la fel, şi de o anume amploare. Am văzut însă în copilărie oameni morţi de muncă. „Cum izbuteşti să faci tot ceea ce faci ?" Nu ştiu, dar aş putea răspunde cu o zicală Zen: „Merg pe jos şi totuşi stau călare pe spinarea unui bou." Multe dificultăţi, solicitări şi obstacole de tot felul s-au ivit, punându-ni-se de-a curmezişul şi făcându-mă să-mi pierd nădejdea. Nu-mi place defel figura creatorului cumplit de indiferent la tot ce nu-i priveşte opera. O iubire mai generoasă mă străbate, iar îngustimea în iubire, chiar de-ar fi preţul unei opere frumoase, mi se pare o contorsiune nedemnă. Dar, se-nţelege, în astfel de condiţii, în torentul unei vieţi de largă participare, se întâmplă să rişti să te îneci. O cugetare a lui Vincent de Paul m-a ajutat: „Marile proiecte sunt întotdeauna străbătute de diferite păţanii şi dificultăţi. Carnea şi sângele vor spune că misiunea trebuie abandonată, dar să ne ferim a le da ascultare. Dumnezeu nu schimbă niciodată ceea ce a hotărât o dată în ceva contrariu care ni se pare nouă că se întâmplă." * În orele de la Juvisy pe care le evocam la începutul acestei prefeţe, ni s-a dat într-o zi de comentat fraza lui Vigny: „O viaţă izbutită este un vis de adolescent realizat la o vârstă matură." Visam atunci să aprofundez şi să slujesc filozofia tatălui meu, care era o filozofie a progresului. După multe ezitări, opoziţii şi ocolişuri, este chiar ceea ce încerc să fac. Fie ca lupta mea să-i odihnească cenuşa în pace! Acea cenuşă astăzi împrăştiată, aşa cum a dorit-o el, gândindu-se, la fel ca mine, că „materia nu e decât o mască, poate, dintre toate măştile purtate de Marele Chip". Sursa: Prefata volumului: |
