[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Marguerite Yourcenar

Marguerite Yourcenar (1903-1987) , scriitoare de nationalitate francezã si americanã, prima femeie aleasã în Academia Francezã (în 1980).

Un fragment din volumul CU OCHII DESCHISI, Editura CURTEA VECHE poate fi citit pe site aici



Izbãvirea lui Wang-Fo
(din volumul Povestiri orientale, Editura Humanitas)

Bătrīnul pictor Wang-Fo şi discipolul său Ling rătăceau pe drumurile nesfīrşite ale regatului Han.

Străbăteau ţara īncet, pentru că Wang-Fo se oprea noaptea să contemple stelele şi ziua să privească libelule. Povara celor doi era uşoară. Lui Wang-Fo nu lucrurile īi erau dragi, ci imaginile lor, şi nimic nu i se părea vrednic de a fi dobīndit īn afară de pensule, borcane cu lac şi cerneluri de China, suluri de mătase ori hīrtie de orez. Erau săraci, pentru că Wang-Fo īşi dădea picturile īn schimbul unei străchini de fiertură şi nici nu voia să audă de arginţi. Discipolul său Ling, du-cīnd īn spinare un sac ticsit de schiţe, mergea respectuos īncovoiat, ca şi cīnd ar fi dus īn spinare bolta cerului, īn mintea lui, sacul era plin de munţi acoperiţi cu zăpadă, de rīuri curgīnd primăvara şi de chipul lunii strălucind īn nopţile de vară.

Ling nu era, după obīrşia sa, dintre cei ce colindă drumurile alături de-un bătrīn care pune stăpīnire pe zori şi-şi īnsuşeşte amurgul. Tatăl său fusese, la vremea lui, zaraf de aur. Mama lui — singura odraslă a unui neguţător de jad care īi lăsase averea, bles-temīnd-o īnsă că nu i-a fost fecior. Ling crescuse īntr-o casă īn care bogăţia īl ferea de primejdii. Viaţa aceasta ocrotită cu grijă īl făcuse sperios: īi era frică de insecte, de tunet şi de chipul morţilor. Cīnd a īmplinit cincisprezece ani, tatăl lui i-a ales o soţie, o soţie frumoasă, pentru ca gīndul că īşi face fiul fericit să-i mīngīie tristeţea nopţilor, bune acuma numai pentru somn. Soţia lui Ling era gingaşă ca o trestie, neprihănită ca laptele, dulce ca apa gurii, sărată cum sīnt lacrimile. După nuntă, părinţii lui Ling, īn nesfīrşita lor discreţie, au murit. Fiul lor a rămas singur īn casa zugrăvită īntr-un roşu viu, īn tovărăşia soţiei lui, care veşnic zīmbea, şi a unui prun care, īn fiecare primăvară, era năpădit de flori trandafirii. Ling ajunse s-o iubească pe femeia aceea cu inima limpede, aşa cum īţi e dragă o oglindă care nu-şi pierde niciodată luciul, un talisman care te apără mereu. Se ducea prin ceainării doar din supunere fată de modă. Pentru acrobaţi si pentru dansatoare avea un gust moderat.

Īntr-o noapte de toamnă s-a nimerit la aceeaşi masă de tavernă cu Wang-Fo. Bătrīnul băuse, ca să poată picta mai bine un om beat; capul īi era īnclinat īntr-o parte si nu-i era de tot uşor să măsoare distanţa dintre mīna lui şi ceaşcă. Rachiul de orez īi dezlegase limba acestui meşter altminteri taciturn şi, īn seara aceea, Wang vorbea ca şi cīnd tăcerea ar fi fost un perete, iar vorbele nişte culori de aşternut pe albul lui. Datorită lui, Ling a izbutit să vadă frumuseţea chipurilor de oameni beţi, pierdute īn aburul băuturilor fierbinţi, splendoarea cafenie a cărnurilor nu deopotrivă atinse de flăcări, rozul minunat al petelor de vin risipite, ca nişte veştede petale, pe feţele de masă. O răbufnire de vīnt sfīşie fereastra, o pală de ploaie străbătu īn īncăpere. Wang-Fo se aplecă să-i arate lui Ling dīra palidă a fulgerului, iar Ling, uimit de frumuseţea ei, a īncetat să se mai teamă de furtună.

Ling plăti băutura bătrīnului pictor. Şi, cum Wang-Fo nu avea nici bani, nici adăpost, 1-a poftit, cu smerenie, să locuiască la el. Au plecat īmpreună. Ling avea cu el un felinar, a cărui lumină aprindea īn băltoace neaşteptate focuri, īn seara aceea tīrzie Ling a aflat cu mirare că pereţii casei sale nu sīnt roşii, cum credea el, ci că au culoarea unei portocale īncă nu tocmai putrede, īn curte, Wang-Fo remar-că forma delicată a unui arbust de nimeni luat īn seamă pīnă atunci şi īl compară cu o tīnără ce īşi răsfira părul ca să se usuce. Īn coridor urmări fermecat mersul şovăielnic al unei furnici de-a lungul crăpăturilor din zid, iar groaza lui Ling pentru aceste mărunte făpturi se risipi. Şi atunci, īnţelegīnd că Wang-Fo īi dăruise un suflet nou şi o nouă putere de a vedea lucrurile, Ling 1-a poftit respectuos pe bătrīn să se culce īn odaia īn care muriseră părinţii lui.

De ani şi ani Wang-Fo visa să facă portretul unei prinţese de odinioară, cīntīnd din luth sub o salcie. Nici o femeie nu era īndeajuns de ireală ca să-i slujească drept model, Ling īnsă, nefiind femeie, a putut s-o facă. După aceea Wang-Fo a hotărīt că vrea să picteze un tīnăr prinţ trăgīnd cu arcul la poalele unui cedru uriaş. Nici un bărbat de pe atunci nu era īndeajuns de ireal ca să-i slujească de model. Ling īnsă a pus-o să pozeze pe soţia lui, sub prunul din grădină. Apoi Wang-Fo a pictat-o īn costum de zīnă printre norii asfinţitului şi ea a plīns, pentru că simţea īn asta o prevestire a morţii. De cīnd lui Ling īi plăcea mai puţin de ea decīt de portretele pe care le făcea Wang-Fo, chipul ei a īnceput să se veştejească, ca floarea bătută de un vīnt cald sau de ploile verii. Intr-o dimineaţă au găsit-o spīnzurată de ramurile prunului roz: capetele eşarfei care o sugruma pluteau īn vīnt amestecate cu părul ei; părea şi mai firavă ca de obicei, şi pură ca femeile frumoase slăvite de poeţii de odinioară. Wang-Fo a mai pictat-o īncă o ultimă oară, pentru că īi plăcea tenta aceea verzuie care se īntinde pe chipurile morţilor. Discipolul său īi pregătea culorile, iar īndeletnicirea asta īi cerea atīta sīrg īncīt uită să verse lacrimi.

Ling şi-a vīndut rīnd pe rīnd sclavii, obiectele de jad şi peştii din iaz pentru a putea cumpăra maestrului borcane cu cerneală venite din Apus. Cīnd n-a mai fost nimic īn casă, au părăsit-o, iar Ling a lăsat īn urmă, īnchisă, poarta trecutului său. Wang-Fo se săturase de-un oraş īn care chipurile nu-i mai puteau destăinui nici un secret de urīţenie si nici de frumuseţe, astfel că maestrul şi discipolul au īnceput să pribegească īmpreună pe drumurile fără capăt ale īmpărăţiei Han.

Faima lor ajungea mai grabnic decīt ei īn sate, la poarta castelelor, īn pridvorul templelor, unde pelerinii temători veneau să se adăpostească de umbrele serii. Se spunea că Wang-Fo era īn stare să dea viaţă picturilor sale printr-o singură tuşă de culoare pe care o adăuga ochilor lor. Ţăranii veneau să-l roage să le picteze vreun cīine de pază, iar seniorii cereau de la el imagini de soldaţi. Preoţii īl onorau pe Wang-Fo ca pe un īnţelept; oamenii din popor se temeau de el ca de un vrăjitor. Wang se bucura de mulţimea aceasta de păreri diferite, care īi dădeau prilejul să studieze expresiile de recunoştinţă, de teamă sau de veneraţie care īl īnconjurau.

Ling cerşea de mīncare, īşi veghea maestrul cīnd dormea si profita de extazele lui pentru a-i masa picioarele. Cīnd se lumina de ziuă, īn timp ce bătrīnul era cufundat īncă īn somn, pleca la vīnătoare de peisaje sfioase, pitite după trestii. Seara, cīnd maestrul, istovit, īşi azvīrlea pensulele la pămīnt, Ling le aduna. Cīnd Wang era trist şi vorbea despre povara anilor săi, Lin'g īi arăta, zīmbind, trunchiul vīnjos al vreunui stejar bătrīn; cīnd Wang era vesel şi spunea glume după glume, Ling se prefăcea, umil, că īl ascultă.

Intr-o zi, la apusul soarelui, au ajuns īn cartierele mărginaşe ale oraşului imperial, iar Ling a pornit să caute pentru Wang-Fo un han unde să petreacă noaptea. Bătrīnul s-a īnfăşurat īn nişte zdrenţe şi Ling s-a culcat līngă el, să-l īncălzească, pentru că primăvara abia dacă mijise, iar pămīntul bătătorit pe care se culcaseră era īncă īngheţat, īn zori, s-au auzit paşi grei răsunīnd pe coridoarele hanului, şoaptele īnfricoşate ale hangiului şi porunci răstite īntr-o limbă barbară. Pe Ling 1-au cuprins fiori de spaimă, amintindu-şi că īn ajun furase o turtă de orez pentru maestrul său. īncredinţat că veneau să-l aresteze, se īntreba cine o să-l ajute a doua zi pe Wang-Fo să' treacă vadul peste rīul următor.

Soldaţii au intrat, ducīnd felinare. Flacăra lor, străbătīnd prin hīrtia pestriţă, arunca luciri roşii sau albastre pe căştile de piele. Coarda cīte unui arc vibra pe umerii lor, şi cei mai fioroşi scoteau brusc mugete fără noimă. Au pus o mīnă grea pe ceafa lui Wang-Fo, care nu s-a putut īmpiedica să nu observe că mīnecile nu se asortau la culoare cu mantalele lor.

Sprijinit de discipolul său, Wang-Fo īi urmă pe soldaţi, poticnindu-se prin hīrtoapele u-liţelor. Gloata trecătorilor opriţi să-i privească īşi bătea joc de aceşti doi criminali, duşi fără īndoială să li se taie capul. La īntrebările lui Wang soldaţii răspundeau cu un rīnjet sălbatic. Mīinile bătrīnului strīnse cu o funie pătimeau, iar Ling, deznădăjduit, īşi privea maestrul zīmbind. Era felul lui, mai tandru, de a plīnge.

Au ajuns la intrarea īn palatul imperial, ale cărui ziduri violete se īnălţau, īn puterea zilei, ca o mare pīnză īn amurg. Soldaţii 1-au perindat pe Wang-Fo prin nenumărate īncăperi pătrate sau rotunde, a căror formă simboliza a-notimpurile, punctele cardinale, principiul masculin şi pe cel feminin, longevitatea, prerogativele puterii. Uşile se īnvīrteau īn jurul osiei scoţīnd un sunet muzical, şi erau astfel īnchipuite īncīt, traversīnd palatul de la răsărit la apus, parcurgeai toată gama muzicală. Gīndul care alcătuise īntregul urmărise să dea ideea unei atotputernicii şi a unei subtilităţi mai mult decīt omeneşti, şi simţeai că cele mai mici porunci rostite aici aveau a fi definitive şi cumplite ca īnţelepciunea străbunilor. De la o vreme aerul a īnceput să se rărească; se aşternu o atīt de adīncă tăcere īncīt nici măcar un om supus la cazne n-ar fi cutezat să ţipe. Un eunuc ridică o perdea; soldaţii porniră să tremure ca nişte femei şi mica ceată intră īn sala unde şedea pe tron Fiul Cerului.

Era o mare īncăpere fără pereţi, susţinută de coloane groase din piatră albastră. Dincolo de trunchiurile de marmură se īntindea o grădină, şi fiecare floare de acolo era dintr-o specie rară, adusă aici de dincolo de oceane. Dar nici una dintre ele nu avea parfum, pentru ca nu cumva plăcutele miresme să tulbure meditaţia Dragonului Celest. Din respect pentru tăcerea īn care erau cufundate gīndurile sale, nici o pasăre nu era īngăduită īnlăuntrul incintei şi fuseseră alungate pīnă şi albinele. Un zid uriaş despărţea grădina de restul lumii, pentru ca vīntul, care trece peste hoituri de cīini şi peste leşurile care zac pe cīmpurile de bătaie, să nu cumva să-şi ia īngăduinţa să adie peste mīneca īmpăratului.

Stăpīnul Celest era aşezat pe un tron de jad şi, deşi nu avea nici douăzeci de ani, mīinile sale erau zbīrcite ca ale unui bătrīn. Haina lui era albastră pentru a īnchipui iarna, şi verde pentru a aminti de primăvară. Chipul īi era frumos, dar impasibil ca o oglindă aşezată prea sus ca să reflecte altceva decīt astrele şi cerul implacabil. La dreapta lui şedea Ministrul Plăcerilor Perfecte, la stīnga Sfetnicul Chinurilor Legiuite. Deoarece curtenii, īnşiraţi la picioarele coloanelor, īşi aţinteau urechile ca să audă cel mai mic cuvīnt rostit de buzele lui, īmpăratul luase deprinderea să vorbească aproape īn şoaptă.

- Dragon Celest, spuse, prosternat, Wang-Fo, sīnt bătrīn, sīnt sărac, sīnt slab de puteri. Tu eşti ca vara, iar eu semăn cu iarna. Tu ai Zece Mii de Vieţi iar eu am doar una, şi aceea pe sfīrşite. Cu ce te-am supărat? Iată, mi-au legat mīinile, dar mīinile mele nu ţi-au adus vreodată umbra unei vătămări.

— Mă īntrebi cu ce m-ai supărat, bătrīne Wang-Fo? zise īmpăratul.

Glasul lui era atīt de melodios īncīt stīrnea plīnsul. Ridică mīna dreaptă, pe care răsfrīn-gerile pardoselii de jad o făceau să pară verde-albastră ca o plantă din adīncul mării, iar Wang-Fo, uimit de lungimea degetelor sale zvelte, īncerca să-şi amintească dacă nu cumva īi făcuse īmpăratului, sau unuia din tre īnaintaşii lui, vreun portret mediocru, vred nic de pedeapsa cea mai grea. Lucru greu de crezut, de vreme ce pīnă atunci Wang-Fo nu prea călcase pe la curtea īmpăraţilor, preferind cocioabele ţăranilor sau, īn oraşe, maha lalele prostituatelor şi, de-a lungul cheiurilor, cīrciumile unde se īncaieră hamalii.

— Mă īntrebi cu ce m-ai supărat, bătrīne Wang-Fo? mai īntrebă o dată īmpăratul, aplecīndu-şi gītul firav spre moşneagul care-l asculta, īţi voi spune. Numai că veninul alto ra nu poate pătrunde īn noi decīt prin cele nouă deschizături ale fiinţei noastre si de aceea, pentru ca să ştii cu ce mi-ai greşit, tre buie să te preumblu pe drumurile amintirii şi să-ţi povestesc viaţa mea īntreagă. Tatăl meu adunase o colecţie de picturi ale tale şi le aşezase īn sala cea mai secretă a palatului, convins că personajele din tablouri, īn prezen ţa cărora profanii nu īşi pot pleca ochii, tre buie ferite de privirile lor. Iar eu, bătrīne Wang-Fo, am crescut īn sălile acelea, īn jurul meu fusese orīnduită singurătatea, ca să pot creşte īn adīncul ei. Pentru ca sufletele ome neşti să nu īmproaşte cu tina lor candoarea mea, frămīntarea nepotolită a viitorilor mei supuşi a fost ţinută departe de mine, şi nimănuia nu-i era īngăduit să treacă prin faţa pragului meu, ca nu cumva umbra aceluia, bărbat ori femeie, să ajungă pīnă la mine. Cei cīţiva slujitori care īmi fuseseră hărăziţi se iveau cīt mai rar cu putinţă; orele se perindau īn cerc; culorile picturilor tale se īnviorau cu zorii şi păleau cu amurgul. Noaptea, cīnd nu izbuteam sa dorm, le priveam şi, vreme de zece ani, le-am privit noapte de noapte. Ziua, aşezat pe un covor al cărui desen īl ştiam pe de rost, visam la bucuriile pe care avea să mi le aducă viitorul, īmi reprezentam lumea, cu tara Han īn mijlocul ei, ca pe cīmpia monotonă şi concavă a mīinii, pe care o brăzdează liniile de ursită ale celor Cinci Fluvii, īn preaj mă, departe, marea unde se nasc monştri, iar, si mai departe, munţii pe care se sprijină ce rul. Şi, ca să īmi pot reprezenta toate acestea, mă slujeam de picturile tale. M-ai făcut să cred că marea seamănă cu īntinderea nemăr ginită de apă aşternută pe pīnzele tale, atīt de albastră īncīt o piatră, căzīnd īn ea, n-ar putea să se prefacă decīt īntr-un safir; că femeile se deschid şi se īnchid ca nişte flori, aidoma făp turilor care plutesc, minate de vīnt, pe aleile grădinilor tale; că tinerii războinici cu mijloc subţire care păzesc fortăreţele de pe hotare sīnt ei īnşişi nişte săgeţi care īţi pot străpunge inima. Cīnd am īmplinit şaisprezece ani, am văzut deschizīndu-se uşile care mă despărţeau de lume: am urcat pe terasa palatului ca să privesc norii, dar nu erau aşa frumoşi ca norii asfinţiturilor tale. Am cerut să mi se aducă litiera; zdruncinat pe nişte drumuri cu al căror noroi şi cu ai căror bolovani nu eram deprins, am străbătut provinciile Imperiului, dar fără să găsesc undeva grădinile tale pline de femei ce seamănă cu licuricii, femeile tale, al căror trup este el īnsuşi o grădină. Prundişul ţărmurilor m-a īnstrăinat de oceane; sīn gele osīndiţilor este mai puţin roşu decīt rodiile īnfăţişate īn pīnzele tale; păducherniţa satelor mă īmpiedică să văd frumuseţea ore-zăriilor; carnea femeilor vii īmi repugnă ca aceea ce atīrnă de cīrligele măcelarilor şi mi se face silă auzind rīsul grosolan al soldaţilor mei. M-ai minţit, Wang-Fo, bătrīne impostor: lumea nu este altceva decīt o īngrămădire de pete confuze, mīnjite pe vid de un pictor ză natic, şterse mereu de lacrimile noastre, īmpărăţia Han nu este īmpărăţia cea mai frumoasă, iar eu nu-i sīnt īmpăratul. Singurul imperiu īn care merită să domneşti este acela īn care pătrunzi tu, bătrīne Wang, pe calea celor O Mie de Conture şi a celor Zece Mii de Culori. Doar tu domneşti netulburat peste munţi acoperiţi de o zăpadă care nu se topeşte niciodată, peste cīmpii de narcise fără de moarte. Iată, Wang-Fo, de ce m-am tot gīndit ce supliciu ţi se cuvine ţie, ale cărui vrăji m-au dezgustat de tot ce am şi m-au făcut să tīnjesc după ceva de neavut. Aşadar, ca să te īnchid īn singura temniţă din care să nu ai cum să scapi vreodată, am hotărīt să ţi se ardă ochii, pentru că ochii tăi, Wang-Fo, sīnt cele două porţi magice prin care intri īn īmpărăţia ta Şi, pentru că mīinile tale sīnt cele două căi cu zece ramuri care te călăuzesc īn centrul ei, am hotărīt să ţi se taie. M-ai īnţeles tu oare, bătrīne Wang-Fo?

Auzind sentinţa aceasta, discipolul Ling scoase din brīu un cuţit ştirbit si se năpusti asupra īmpăratului. Doi soldaţi din gardă l-au oprit. Fiul Cerului surīse şi adăugă īntr-un suspin:

— Şi te mai urăsc, bătrīne Wang-Fo, şi pentru că ai ştiut să te faci iubit. Iar pe cīinele acesta să-l ucideţi.

Ling sări un pas īnainte, pentru ca sīngele lui să nu-i īmproaşte bătrīnului maestru hai na. Unul dintre soldaţi īnălţă sabia, şi capul lui Ling se desprinse din ceafă ca o floare rete zată. Slujitorii īl luară de-acolo şi Wang-Fo, deznădăjduit, admiră frumuseţea petei stacojii pe care sīngele discipolului său o făcea pe luciul verde al pardoselii de piatră.

Īmpăratul făcu un semn şi doi eunuci sterseră ochii lui Wang-Fo.

- Ascultă, bătrīne Wang-Fo, zise īmpăratul, şi lasă-ţi lacrimile să se zvīnte, clipa aceasta nu e pentru plīns. Rămīie-ţi ochii limpezi şi neīnceţosată să fie īncă scurta lumină ce le-a mai rămas. Nu doar din răzbunare īţi vreau moartea; nu numai din cruzime vreau să te văd pătimind. Am alte planuri, bătrīne Wang-Fo. Am īn colecţia operelor tale o pictură minunată, īn care se oglindesc munţii, limanurile rīurilor, marea. E drept că sīnt nespus de micşorate, au īnsă o putere de a fi prezente mai mare decīt chiar a obiectelor, asemenea imaginilor ce se reflectă pe suprafaţa unei sfere. Numai că pictura aceasta īncă n-ai terminat-o, Wang-Fo, iar capodopera ta este abia un īnceput. De bună seamă, īn timp ce pictai, aşezat undeva īntr-o vale singuratică, ti-a luat ochii vreo pasăre trecīnd īn zbor ori vreun copil care alerga după ea. Iar ciocul păsării, sau obrajii copilului, te-au făcut să uiţi pleoapele albastre ale undelor. N-ai terminat de zugrăvit dantela veşmīntului mării, nici părul de alge al stīncilor. Wang-Fo, voiesc să īţi consacri ceasurile de lumină care ţi-au rămas ca să termini pictura aceasta, care va cuprinde astfel ultimele secrete ale anilor tăi lungi. Sīnt sigur că mīinile tale, care vor cădea curīnd, nu or să tremure pe pīnza de mătase şi că infinitul va pătrunde īn lucrarea ta prin aceste haşuri ale durerii. Şi nu īncape īndoială că ochii tai, īn pragul stingerii, vor descoperi lucruri de dincolo de hotarul cel mai depărtat al simţurilor omeneşti. Acesta este planul meu, bătrīne Wang-Fo, şi pot să te silesc să-l duci la capăt. Dacă refuzi, īnainte de a te orbi, voi pune să se ardă toate operele tale, iar atunci ai să fii ca un părinte ai cărui fii au fost măcelăriţi, răpindu-i-se astfel nădejdea oricăror urmaşi. Ar fi īnsă mai bine să poţi īnţelege că această ultimă poruncă nu este decīt rodul bunătăţii mele. Pentru că bine ştiu că pīnza este singura iubită pe care o vei fi mīngīiat vreodată. Iar a-ţi pune la īndemīnă pensule, culori şi cerneală cu care să te īndeletniceşti īn ultimele tale ceasuri e cum ai face unui osīndit la moarte pomana unei tinere tīrfe.

La un semn, cu degetul mic, al īmpăratului, doi eunuci au adus, cu respect, pictura neterminată īn care Wang-Fo īncepuse să aştearnă imaginea cerului şi a mării. Wang-Fo īşi şterse lacrimile şi surīse, pentru că schiţa īi aducea aminte de tinereţea sa. Era mărturia unei prospeţimi a sufletului de care Wang-Fo nu mai era acuma īn stare şi totuşi picturii īi lipsea ceva. La vremea cīnd o zugrăvise, Wang-Fo nu contemplase īncă destui munţi, nici īndeajuns de multe stīnci scăldīndu-şi īn apele mării feţele goale şi nu se lăsase īncă pe deplin pătruns de tristeţea amurgului. Wang-Fo alese una dintre pensulele pe care i le ţinea la īndemīnă un sclav şi īncepu să aştearnă pe marea neterminată o năvală de albastru. Un eunuc ghemuit la picioarele sale īi pregătea culorile; nu era prea priceput la treaba asta şi, mai mult decīt oricīnd, lui Wang-Fo īi păru rău după Ling, discipolul său.

Wang a īnceput prin a pune o tentă roz pe aripa unui nor oprit deasupra unui munte, a īnchipuit, pe faţa mării, uşoare, nesfīrsite unduiri care deşteptau sentimentul unei seninătăţi infinite. Pardoseala de jad devenea īn chip ciudat tot mai fluidă, īnsă Wang-Fo, absorbit de ce făcea, nu-şi dădea seama că lucrează aşezat īn apă.

Barca pīnă atunci plăpīndă, īngroşată de trăsăturile de pensulă ale pictorului, umplea acum īntregul prim plan al sulului de mătase. Deodată se auzi īn depărtare zgomotul cadenţat al unor vīsle, iute si sprinten ca o bătaie de aripi. Zgomotul se apropie, umplu īncet īntreaga īncăpere, apoi īncetă, şi stropii tremurau, atīrnīnd nemişcaţi, de vīslele luntraşului. Trecuse mult de cīnd fierul īncins hărăzit ochilor lui Wang se stinsese pe cărbunii călăului. Cufundaţi īn apă pīnă la umeri, curtenii, siliţi de etichetă să rămīnă nemişcaţi, se īnălţau pe vīrful picioarelor. Apa ajunse īn sfīrsit la īnălţimea inimii īmpărăteşti, īn tăcerea adīncă ce se lăsase ai fi putut să auzi căderea unei lacrimi.

Vīslaşul era Ling. Avea pe el haina lui de toate zilele, iar mīneca ei dreaptă, care se agăţase de ceva īn ajun, era puţin sfīşiată, pentru că nu avusese īncă timp să o cīrpească īnainte să dea buzna ostaşii. Doar că īn jurul gītului avea o stranie eşarfă roşie.

Wang-Fo īi spuse, molcom, neoprindu-se din pictat:

- Credeam că ai murit.

- Cāt timp mai sīnteţi īn viaţă, spuse respectuos Ling, cum mi-aş fi putut oare īngădui să mor?

Şi īşi ajută maestrul să urce īn barcă. Tavanul de jad se reflecta īn apă, astfel că Ling părea să navigheze īnlăuntrul unei peşteri. Coadele curtenelor cufundate īn apă unduiau pe suprafaţa ei ca nişte şerpi, iar capul palid al īmpăratului plutea ca un lotus.

- Priveşte, Ling, spuse cu tristeţe Wang-Fo. Nefericiţii aceştia or să moară dacă nu cumva au si murit. Nu-mi īnchipuiam că marea are destulă apă ca să poată īneca un īmpărat. Şi acum ce să facem?

Fii fără teamă, Maestre, murmură īnvăţăcelul, īntr-o clipă se vor trezi pe uscat, fără să-si amintească nici măcar că mīnecile lor s-ar fi udat vreodată. Doar īn inima īmpăratului o să mai rămīnă ceva din amărăciunea mării. Oamenii de aici nu sīnt făcuţi să se piardă īnlăuntrul unui tablou.

Şi adăugă:

— Marea este lină; vīntul prielnic, păsările mării īşi fac cuibul. E vremea să plecăm, Maestre al meu, spre ţara de dincolo de valuri.

- Bine, să plecăm, spuse bătrīnul pictor. Wang-Fo puse mīna pe cīrmă şi Ling se aplecă pe vīsle. Incăperea se umplu din nou de cadenţa vīslelor, fermă şi regulată ca bătaia unei inimi. Nivelul apei scădea pe nesimţite īn jurul marilor stīnci verticale care deveneau iarăşi coloane. Nu peste multă vreme au mai rămas doar cīteva ochiuri de apă strălucind īn adīnciturile pardoselii de jad. Veşmintele curtenilor erau uscate, īmpăratului singur īi mai rămăseseră, īn cutele mantiei sale, cīţiva fulgi de spumă.

Sulul cu pictura acum terminată a lui Wang-Fo se afla aşezat pe o masă joasă, īntregul ei prim plan era ocupat de o barcă. Se īndepărta īncet, lăsīnd īn urma ei o dīră īngustă care se īnchidea pe marea neclintită. Chipurile celor doi oameni aşezaţi īn barcă īncepeau să fie de nedesluşit. Totuşi se mai vedea eşarfa roşie a lui Ling şi barba, fluturīnd īn vīnt, a lui Wang-Fo.

Zvonul vīslelor īncepu să se stingă, apoi, pierzīndu-se īn depărtare, a īncetat de tot. Impăratul, aplecat īnainte, cu mīna pusă la ochi, privea cum se īndepărtează barca lui Wang, care nu mai era acum decīt o pată nedesluşită īn paloarea amurgului. O boare de aur se īnălţa din mare, răspīndindu-se asupra ei. În sfīrşit, barca īncepu să dea ocol unei stīnci din pragul largului şi umbra unei faleze căzu asupra ei; dīra se şterse de pe marea pustie, iar Wang-Fo şi discipolul său dispărură pentru totdeauna, pierduţi īn marea aceea de jad albastru pe care, cu puţină vreme īnainte, o scosese din nefiinţă pictorul Wang-Fo.

(din volumul:
Marguerite Yourcenar – Povestiri orientale,
Editura Humanitas, 2000,
trad. Petru Creţia)