Marguerite Yourcenar

Marguerite Yourcenar (1903-1987) , scriitoare de nationalitate francezã si americanã, prima femeie aleasã în Academia Francezã (în 1980).

Un fragment din volumul CU OCHII DESCHISI, Editura CURTEA VECHE poate fi citit pe site aici

Izbãvirea lui Wang-Fo
(din volumul Povestiri orientale, Editura Humanitas)

Bătrînul pictor Wang-Fo şi discipolul său Ling rătăceau pe drumurile nesfîrşite ale regatului Han.

Străbăteau ţara încet, pentru că Wang-Fo se oprea noaptea să contemple stelele şi ziua să privească libelule. Povara celor doi era uşoară. Lui Wang-Fo nu lucrurile îi erau dragi, ci imaginile lor, şi nimic nu i se părea vrednic de a fi dobîndit în afară de pensule, borcane cu lac şi cerneluri de China, suluri de mătase ori hîrtie de orez. Erau săraci, pentru că Wang-Fo îşi dădea picturile în schimbul unei străchini de fiertură şi nici nu voia să audă de arginţi. Discipolul său Ling, du-cînd în spinare un sac ticsit de schiţe, mergea respectuos încovoiat, ca şi cînd ar fi dus în spinare bolta cerului, în mintea lui, sacul era plin de munţi acoperiţi cu zăpadă, de rîuri curgînd primăvara şi de chipul lunii strălucind în nopţile de vară.

Ling nu era, după obîrşia sa, dintre cei ce colindă drumurile alături de-un bătrîn care pune stăpînire pe zori şi-şi însuşeşte amurgul. Tatăl său fusese, la vremea lui, zaraf de aur. Mama lui — singura odraslă a unui neguţător de jad care îi lăsase averea, bles-temînd-o însă că nu i-a fost fecior. Ling crescuse într-o casă în care bogăţia îl ferea de primejdii. Viaţa aceasta ocrotită cu grijă îl făcuse sperios: îi era frică de insecte, de tunet şi de chipul morţilor. Cînd a împlinit cincisprezece ani, tatăl lui i-a ales o soţie, o soţie frumoasă, pentru ca gîndul că îşi face fiul fericit să-i mîngîie tristeţea nopţilor, bune acuma numai pentru somn. Soţia lui Ling era gingaşă ca o trestie, neprihănită ca laptele, dulce ca apa gurii, sărată cum sînt lacrimile. După nuntă, părinţii lui Ling, în nesfîrşita lor discreţie, au murit. Fiul lor a rămas singur în casa zugrăvită într-un roşu viu, în tovărăşia soţiei lui, care veşnic zîmbea, şi a unui prun care, în fiecare primăvară, era năpădit de flori trandafirii. Ling ajunse s-o iubească pe femeia aceea cu inima limpede, aşa cum îţi e dragă o oglindă care nu-şi pierde niciodată luciul, un talisman care te apără mereu. Se ducea prin ceainării doar din supunere fată de modă. Pentru acrobaţi si pentru dansatoare avea un gust moderat.

Într-o noapte de toamnă s-a nimerit la aceeaşi masă de tavernă cu Wang-Fo. Bătrînul băuse, ca să poată picta mai bine un om beat; capul îi era înclinat într-o parte si nu-i era de tot uşor să măsoare distanţa dintre mîna lui şi ceaşcă. Rachiul de orez îi dezlegase limba acestui meşter altminteri taciturn şi, în seara aceea, Wang vorbea ca şi cînd tăcerea ar fi fost un perete, iar vorbele nişte culori de aşternut pe albul lui. Datorită lui, Ling a izbutit să vadă frumuseţea chipurilor de oameni beţi, pierdute în aburul băuturilor fierbinţi, splendoarea cafenie a cărnurilor nu deopotrivă atinse de flăcări, rozul minunat al petelor de vin risipite, ca nişte veştede petale, pe feţele de masă. O răbufnire de vînt sfîşie fereastra, o pală de ploaie străbătu în încăpere. Wang-Fo se aplecă să-i arate lui Ling dîra palidă a fulgerului, iar Ling, uimit de frumuseţea ei, a încetat să se mai teamă de furtună.

Ling plăti băutura bătrînului pictor. Şi, cum Wang-Fo nu avea nici bani, nici adăpost, 1-a poftit, cu smerenie, să locuiască la el. Au plecat împreună. Ling avea cu el un felinar, a cărui lumină aprindea în băltoace neaşteptate focuri, în seara aceea tîrzie Ling a aflat cu mirare că pereţii casei sale nu sînt roşii, cum credea el, ci că au culoarea unei portocale încă nu tocmai putrede, în curte, Wang-Fo remar-că forma delicată a unui arbust de nimeni luat în seamă pînă atunci şi îl compară cu o tînără ce îşi răsfira părul ca să se usuce. În coridor urmări fermecat mersul şovăielnic al unei furnici de-a lungul crăpăturilor din zid, iar groaza lui Ling pentru aceste mărunte făpturi se risipi. Şi atunci, înţelegînd că Wang-Fo îi dăruise un suflet nou şi o nouă putere de a vedea lucrurile, Ling 1-a poftit respectuos pe bătrîn să se culce în odaia în care muriseră părinţii lui.

De ani şi ani Wang-Fo visa să facă portretul unei prinţese de odinioară, cîntînd din luth sub o salcie. Nici o femeie nu era îndeajuns de ireală ca să-i slujească drept model, Ling însă, nefiind femeie, a putut s-o facă. După aceea Wang-Fo a hotărît că vrea să picteze un tînăr prinţ trăgînd cu arcul la poalele unui cedru uriaş. Nici un bărbat de pe atunci nu era îndeajuns de ireal ca să-i slujească de model. Ling însă a pus-o să pozeze pe soţia lui, sub prunul din grădină. Apoi Wang-Fo a pictat-o în costum de zînă printre norii asfinţitului şi ea a plîns, pentru că simţea în asta o prevestire a morţii. De cînd lui Ling îi plăcea mai puţin de ea decît de portretele pe care le făcea Wang-Fo, chipul ei a început să se veştejească, ca floarea bătută de un vînt cald sau de ploile verii. Intr-o dimineaţă au găsit-o spînzurată de ramurile prunului roz: capetele eşarfei care o sugruma pluteau în vînt amestecate cu părul ei; părea şi mai firavă ca de obicei, şi pură ca femeile frumoase slăvite de poeţii de odinioară. Wang-Fo a mai pictat-o încă o ultimă oară, pentru că îi plăcea tenta aceea verzuie care se întinde pe chipurile morţilor. Discipolul său îi pregătea culorile, iar îndeletnicirea asta îi cerea atîta sîrg încît uită să verse lacrimi.

Ling şi-a vîndut rînd pe rînd sclavii, obiectele de jad şi peştii din iaz pentru a putea cumpăra maestrului borcane cu cerneală venite din Apus. Cînd n-a mai fost nimic în casă, au părăsit-o, iar Ling a lăsat în urmă, închisă, poarta trecutului său. Wang-Fo se săturase de-un oraş în care chipurile nu-i mai puteau destăinui nici un secret de urîţenie si nici de frumuseţe, astfel că maestrul şi discipolul au început să pribegească împreună pe drumurile fără capăt ale împărăţiei Han.

Faima lor ajungea mai grabnic decît ei în sate, la poarta castelelor, în pridvorul templelor, unde pelerinii temători veneau să se adăpostească de umbrele serii. Se spunea că Wang-Fo era în stare să dea viaţă picturilor sale printr-o singură tuşă de culoare pe care o adăuga ochilor lor. Ţăranii veneau să-l roage să le picteze vreun cîine de pază, iar seniorii cereau de la el imagini de soldaţi. Preoţii îl onorau pe Wang-Fo ca pe un înţelept; oamenii din popor se temeau de el ca de un vrăjitor. Wang se bucura de mulţimea aceasta de păreri diferite, care îi dădeau prilejul să studieze expresiile de recunoştinţă, de teamă sau de veneraţie care îl înconjurau.

Ling cerşea de mîncare, îşi veghea maestrul cînd dormea si profita de extazele lui pentru a-i masa picioarele. Cînd se lumina de ziuă, în timp ce bătrînul era cufundat încă în somn, pleca la vînătoare de peisaje sfioase, pitite după trestii. Seara, cînd maestrul, istovit, îşi azvîrlea pensulele la pămînt, Ling le aduna. Cînd Wang era trist şi vorbea despre povara anilor săi, Lin'g îi arăta, zîmbind, trunchiul vînjos al vreunui stejar bătrîn; cînd Wang era vesel şi spunea glume după glume, Ling se prefăcea, umil, că îl ascultă.

Intr-o zi, la apusul soarelui, au ajuns în cartierele mărginaşe ale oraşului imperial, iar Ling a pornit să caute pentru Wang-Fo un han unde să petreacă noaptea. Bătrînul s-a înfăşurat în nişte zdrenţe şi Ling s-a culcat lîngă el, să-l încălzească, pentru că primăvara abia dacă mijise, iar pămîntul bătătorit pe care se culcaseră era încă îngheţat, în zori, s-au auzit paşi grei răsunînd pe coridoarele hanului, şoaptele înfricoşate ale hangiului şi porunci răstite într-o limbă barbară. Pe Ling 1-au cuprins fiori de spaimă, amintindu-şi că în ajun furase o turtă de orez pentru maestrul său. încredinţat că veneau să-l aresteze, se întreba cine o să-l ajute a doua zi pe Wang-Fo să' treacă vadul peste rîul următor.

Soldaţii au intrat, ducînd felinare. Flacăra lor, străbătînd prin hîrtia pestriţă, arunca luciri roşii sau albastre pe căştile de piele. Coarda cîte unui arc vibra pe umerii lor, şi cei mai fioroşi scoteau brusc mugete fără noimă. Au pus o mînă grea pe ceafa lui Wang-Fo, care nu s-a putut împiedica să nu observe că mînecile nu se asortau la culoare cu mantalele lor.

Sprijinit de discipolul său, Wang-Fo îi urmă pe soldaţi, poticnindu-se prin hîrtoapele u-liţelor. Gloata trecătorilor opriţi să-i privească îşi bătea joc de aceşti doi criminali, duşi fără îndoială să li se taie capul. La întrebările lui Wang soldaţii răspundeau cu un rînjet sălbatic. Mîinile bătrînului strînse cu o funie pătimeau, iar Ling, deznădăjduit, îşi privea maestrul zîmbind. Era felul lui, mai tandru, de a plînge.

Au ajuns la intrarea în palatul imperial, ale cărui ziduri violete se înălţau, în puterea zilei, ca o mare pînză în amurg. Soldaţii 1-au perindat pe Wang-Fo prin nenumărate încăperi pătrate sau rotunde, a căror formă simboliza a-notimpurile, punctele cardinale, principiul masculin şi pe cel feminin, longevitatea, prerogativele puterii. Uşile se învîrteau în jurul osiei scoţînd un sunet muzical, şi erau astfel închipuite încît, traversînd palatul de la răsărit la apus, parcurgeai toată gama muzicală. Gîndul care alcătuise întregul urmărise să dea ideea unei atotputernicii şi a unei subtilităţi mai mult decît omeneşti, şi simţeai că cele mai mici porunci rostite aici aveau a fi definitive şi cumplite ca înţelepciunea străbunilor. De la o vreme aerul a început să se rărească; se aşternu o atît de adîncă tăcere încît nici măcar un om supus la cazne n-ar fi cutezat să ţipe. Un eunuc ridică o perdea; soldaţii porniră să tremure ca nişte femei şi mica ceată intră în sala unde şedea pe tron Fiul Cerului.

Era o mare încăpere fără pereţi, susţinută de coloane groase din piatră albastră. Dincolo de trunchiurile de marmură se întindea o grădină, şi fiecare floare de acolo era dintr-o specie rară, adusă aici de dincolo de oceane. Dar nici una dintre ele nu avea parfum, pentru ca nu cumva plăcutele miresme să tulbure meditaţia Dragonului Celest. Din respect pentru tăcerea în care erau cufundate gîndurile sale, nici o pasăre nu era îngăduită înlăuntrul incintei şi fuseseră alungate pînă şi albinele. Un zid uriaş despărţea grădina de restul lumii, pentru ca vîntul, care trece peste hoituri de cîini şi peste leşurile care zac pe cîmpurile de bătaie, să nu cumva să-şi ia îngăduinţa să adie peste mîneca împăratului.

Stăpînul Celest era aşezat pe un tron de jad şi, deşi nu avea nici douăzeci de ani, mîinile sale erau zbîrcite ca ale unui bătrîn. Haina lui era albastră pentru a închipui iarna, şi verde pentru a aminti de primăvară. Chipul îi era frumos, dar impasibil ca o oglindă aşezată prea sus ca să reflecte altceva decît astrele şi cerul implacabil. La dreapta lui şedea Ministrul Plăcerilor Perfecte, la stînga Sfetnicul Chinurilor Legiuite. Deoarece curtenii, înşiraţi la picioarele coloanelor, îşi aţinteau urechile ca să audă cel mai mic cuvînt rostit de buzele lui, împăratul luase deprinderea să vorbească aproape în şoaptă.

- Dragon Celest, spuse, prosternat, Wang-Fo, sînt bătrîn, sînt sărac, sînt slab de puteri. Tu eşti ca vara, iar eu semăn cu iarna. Tu ai Zece Mii de Vieţi iar eu am doar una, şi aceea pe sfîrşite. Cu ce te-am supărat? Iată, mi-au legat mîinile, dar mîinile mele nu ţi-au adus vreodată umbra unei vătămări.

— Mă întrebi cu ce m-ai supărat, bătrîne Wang-Fo? zise împăratul.

Glasul lui era atît de melodios încît stîrnea plînsul. Ridică mîna dreaptă, pe care răsfrîn-gerile pardoselii de jad o făceau să pară verde-albastră ca o plantă din adîncul mării, iar Wang-Fo, uimit de lungimea degetelor sale zvelte, încerca să-şi amintească dacă nu cumva îi făcuse împăratului, sau unuia din tre înaintaşii lui, vreun portret mediocru, vred nic de pedeapsa cea mai grea. Lucru greu de crezut, de vreme ce pînă atunci Wang-Fo nu prea călcase pe la curtea împăraţilor, preferind cocioabele ţăranilor sau, în oraşe, maha lalele prostituatelor şi, de-a lungul cheiurilor, cîrciumile unde se încaieră hamalii.

— Mă întrebi cu ce m-ai supărat, bătrîne Wang-Fo? mai întrebă o dată împăratul, aplecîndu-şi gîtul firav spre moşneagul care-l asculta, îţi voi spune. Numai că veninul alto ra nu poate pătrunde în noi decît prin cele nouă deschizături ale fiinţei noastre si de aceea, pentru ca să ştii cu ce mi-ai greşit, tre buie să te preumblu pe drumurile amintirii şi să-ţi povestesc viaţa mea întreagă. Tatăl meu adunase o colecţie de picturi ale tale şi le aşezase în sala cea mai secretă a palatului, convins că personajele din tablouri, în prezen ţa cărora profanii nu îşi pot pleca ochii, tre buie ferite de privirile lor. Iar eu, bătrîne Wang-Fo, am crescut în sălile acelea, în jurul meu fusese orînduită singurătatea, ca să pot creşte în adîncul ei. Pentru ca sufletele ome neşti să nu împroaşte cu tina lor candoarea mea, frămîntarea nepotolită a viitorilor mei supuşi a fost ţinută departe de mine, şi nimănuia nu-i era îngăduit să treacă prin faţa pragului meu, ca nu cumva umbra aceluia, bărbat ori femeie, să ajungă pînă la mine. Cei cîţiva slujitori care îmi fuseseră hărăziţi se iveau cît mai rar cu putinţă; orele se perindau în cerc; culorile picturilor tale se înviorau cu zorii şi păleau cu amurgul. Noaptea, cînd nu izbuteam sa dorm, le priveam şi, vreme de zece ani, le-am privit noapte de noapte. Ziua, aşezat pe un covor al cărui desen îl ştiam pe de rost, visam la bucuriile pe care avea să mi le aducă viitorul, îmi reprezentam lumea, cu tara Han în mijlocul ei, ca pe cîmpia monotonă şi concavă a mîinii, pe care o brăzdează liniile de ursită ale celor Cinci Fluvii, în preaj mă, departe, marea unde se nasc monştri, iar, si mai departe, munţii pe care se sprijină ce rul. Şi, ca să îmi pot reprezenta toate acestea, mă slujeam de picturile tale. M-ai făcut să cred că marea seamănă cu întinderea nemăr ginită de apă aşternută pe pînzele tale, atît de albastră încît o piatră, căzînd în ea, n-ar putea să se prefacă decît într-un safir; că femeile se deschid şi se închid ca nişte flori, aidoma făp turilor care plutesc, minate de vînt, pe aleile grădinilor tale; că tinerii războinici cu mijloc subţire care păzesc fortăreţele de pe hotare sînt ei înşişi nişte săgeţi care îţi pot străpunge inima. Cînd am împlinit şaisprezece ani, am văzut deschizîndu-se uşile care mă despărţeau de lume: am urcat pe terasa palatului ca să privesc norii, dar nu erau aşa frumoşi ca norii asfinţiturilor tale. Am cerut să mi se aducă litiera; zdruncinat pe nişte drumuri cu al căror noroi şi cu ai căror bolovani nu eram deprins, am străbătut provinciile Imperiului, dar fără să găsesc undeva grădinile tale pline de femei ce seamănă cu licuricii, femeile tale, al căror trup este el însuşi o grădină. Prundişul ţărmurilor m-a înstrăinat de oceane; sîn gele osîndiţilor este mai puţin roşu decît rodiile înfăţişate în pînzele tale; păducherniţa satelor mă împiedică să văd frumuseţea ore-zăriilor; carnea femeilor vii îmi repugnă ca aceea ce atîrnă de cîrligele măcelarilor şi mi se face silă auzind rîsul grosolan al soldaţilor mei. M-ai minţit, Wang-Fo, bătrîne impostor: lumea nu este altceva decît o îngrămădire de pete confuze, mînjite pe vid de un pictor ză natic, şterse mereu de lacrimile noastre, împărăţia Han nu este împărăţia cea mai frumoasă, iar eu nu-i sînt împăratul. Singurul imperiu în care merită să domneşti este acela în care pătrunzi tu, bătrîne Wang, pe calea celor O Mie de Conture şi a celor Zece Mii de Culori. Doar tu domneşti netulburat peste munţi acoperiţi de o zăpadă care nu se topeşte niciodată, peste cîmpii de narcise fără de moarte. Iată, Wang-Fo, de ce m-am tot gîndit ce supliciu ţi se cuvine ţie, ale cărui vrăji m-au dezgustat de tot ce am şi m-au făcut să tînjesc după ceva de neavut. Aşadar, ca să te închid în singura temniţă din care să nu ai cum să scapi vreodată, am hotărît să ţi se ardă ochii, pentru că ochii tăi, Wang-Fo, sînt cele două porţi magice prin care intri în împărăţia ta Şi, pentru că mîinile tale sînt cele două căi cu zece ramuri care te călăuzesc în centrul ei, am hotărît să ţi se taie. M-ai înţeles tu oare, bătrîne Wang-Fo?

Auzind sentinţa aceasta, discipolul Ling scoase din brîu un cuţit ştirbit si se năpusti asupra împăratului. Doi soldaţi din gardă l-au oprit. Fiul Cerului surîse şi adăugă într-un suspin:

— Şi te mai urăsc, bătrîne Wang-Fo, şi pentru că ai ştiut să te faci iubit. Iar pe cîinele acesta să-l ucideţi.

Ling sări un pas înainte, pentru ca sîngele lui să nu-i împroaşte bătrînului maestru hai na. Unul dintre soldaţi înălţă sabia, şi capul lui Ling se desprinse din ceafă ca o floare rete zată. Slujitorii îl luară de-acolo şi Wang-Fo, deznădăjduit, admiră frumuseţea petei stacojii pe care sîngele discipolului său o făcea pe luciul verde al pardoselii de piatră.

Împăratul făcu un semn şi doi eunuci sterseră ochii lui Wang-Fo.

- Ascultă, bătrîne Wang-Fo, zise împăratul, şi lasă-ţi lacrimile să se zvînte, clipa aceasta nu e pentru plîns. Rămîie-ţi ochii limpezi şi neînceţosată să fie încă scurta lumină ce le-a mai rămas. Nu doar din răzbunare îţi vreau moartea; nu numai din cruzime vreau să te văd pătimind. Am alte planuri, bătrîne Wang-Fo. Am în colecţia operelor tale o pictură minunată, în care se oglindesc munţii, limanurile rîurilor, marea. E drept că sînt nespus de micşorate, au însă o putere de a fi prezente mai mare decît chiar a obiectelor, asemenea imaginilor ce se reflectă pe suprafaţa unei sfere. Numai că pictura aceasta încă n-ai terminat-o, Wang-Fo, iar capodopera ta este abia un început. De bună seamă, în timp ce pictai, aşezat undeva într-o vale singuratică, ti-a luat ochii vreo pasăre trecînd în zbor ori vreun copil care alerga după ea. Iar ciocul păsării, sau obrajii copilului, te-au făcut să uiţi pleoapele albastre ale undelor. N-ai terminat de zugrăvit dantela veşmîntului mării, nici părul de alge al stîncilor. Wang-Fo, voiesc să îţi consacri ceasurile de lumină care ţi-au rămas ca să termini pictura aceasta, care va cuprinde astfel ultimele secrete ale anilor tăi lungi. Sînt sigur că mîinile tale, care vor cădea curînd, nu or să tremure pe pînza de mătase şi că infinitul va pătrunde în lucrarea ta prin aceste haşuri ale durerii. Şi nu încape îndoială că ochii tai, în pragul stingerii, vor descoperi lucruri de dincolo de hotarul cel mai depărtat al simţurilor omeneşti. Acesta este planul meu, bătrîne Wang-Fo, şi pot să te silesc să-l duci la capăt. Dacă refuzi, înainte de a te orbi, voi pune să se ardă toate operele tale, iar atunci ai să fii ca un părinte ai cărui fii au fost măcelăriţi, răpindu-i-se astfel nădejdea oricăror urmaşi. Ar fi însă mai bine să poţi înţelege că această ultimă poruncă nu este decît rodul bunătăţii mele. Pentru că bine ştiu că pînza este singura iubită pe care o vei fi mîngîiat vreodată. Iar a-ţi pune la îndemînă pensule, culori şi cerneală cu care să te îndeletniceşti în ultimele tale ceasuri e cum ai face unui osîndit la moarte pomana unei tinere tîrfe.

La un semn, cu degetul mic, al împăratului, doi eunuci au adus, cu respect, pictura neterminată în care Wang-Fo începuse să aştearnă imaginea cerului şi a mării. Wang-Fo îşi şterse lacrimile şi surîse, pentru că schiţa îi aducea aminte de tinereţea sa. Era mărturia unei prospeţimi a sufletului de care Wang-Fo nu mai era acuma în stare şi totuşi picturii îi lipsea ceva. La vremea cînd o zugrăvise, Wang-Fo nu contemplase încă destui munţi, nici îndeajuns de multe stînci scăldîndu-şi în apele mării feţele goale şi nu se lăsase încă pe deplin pătruns de tristeţea amurgului. Wang-Fo alese una dintre pensulele pe care i le ţinea la îndemînă un sclav şi începu să aştearnă pe marea neterminată o năvală de albastru. Un eunuc ghemuit la picioarele sale îi pregătea culorile; nu era prea priceput la treaba asta şi, mai mult decît oricînd, lui Wang-Fo îi păru rău după Ling, discipolul său.

Wang a început prin a pune o tentă roz pe aripa unui nor oprit deasupra unui munte, a închipuit, pe faţa mării, uşoare, nesfîrsite unduiri care deşteptau sentimentul unei seninătăţi infinite. Pardoseala de jad devenea în chip ciudat tot mai fluidă, însă Wang-Fo, absorbit de ce făcea, nu-şi dădea seama că lucrează aşezat în apă.

Barca pînă atunci plăpîndă, îngroşată de trăsăturile de pensulă ale pictorului, umplea acum întregul prim plan al sulului de mătase. Deodată se auzi în depărtare zgomotul cadenţat al unor vîsle, iute si sprinten ca o bătaie de aripi. Zgomotul se apropie, umplu încet întreaga încăpere, apoi încetă, şi stropii tremurau, atîrnînd nemişcaţi, de vîslele luntraşului. Trecuse mult de cînd fierul încins hărăzit ochilor lui Wang se stinsese pe cărbunii călăului. Cufundaţi în apă pînă la umeri, curtenii, siliţi de etichetă să rămînă nemişcaţi, se înălţau pe vîrful picioarelor. Apa ajunse în sfîrsit la înălţimea inimii împărăteşti, în tăcerea adîncă ce se lăsase ai fi putut să auzi căderea unei lacrimi.

Vîslaşul era Ling. Avea pe el haina lui de toate zilele, iar mîneca ei dreaptă, care se agăţase de ceva în ajun, era puţin sfîşiată, pentru că nu avusese încă timp să o cîrpească înainte să dea buzna ostaşii. Doar că în jurul gîtului avea o stranie eşarfă roşie.

Wang-Fo îi spuse, molcom, neoprindu-se din pictat:

- Credeam că ai murit.

- Cât timp mai sînteţi în viaţă, spuse respectuos Ling, cum mi-aş fi putut oare îngădui să mor?

Şi îşi ajută maestrul să urce în barcă. Tavanul de jad se reflecta în apă, astfel că Ling părea să navigheze înlăuntrul unei peşteri. Coadele curtenelor cufundate în apă unduiau pe suprafaţa ei ca nişte şerpi, iar capul palid al împăratului plutea ca un lotus.

- Priveşte, Ling, spuse cu tristeţe Wang-Fo. Nefericiţii aceştia or să moară dacă nu cumva au si murit. Nu-mi închipuiam că marea are destulă apă ca să poată îneca un împărat. Şi acum ce să facem?

Fii fără teamă, Maestre, murmură învăţăcelul, într-o clipă se vor trezi pe uscat, fără să-si amintească nici măcar că mînecile lor s-ar fi udat vreodată. Doar în inima împăratului o să mai rămînă ceva din amărăciunea mării. Oamenii de aici nu sînt făcuţi să se piardă înlăuntrul unui tablou.

Şi adăugă:

— Marea este lină; vîntul prielnic, păsările mării îşi fac cuibul. E vremea să plecăm, Maestre al meu, spre ţara de dincolo de valuri.

- Bine, să plecăm, spuse bătrînul pictor. Wang-Fo puse mîna pe cîrmă şi Ling se aplecă pe vîsle. Incăperea se umplu din nou de cadenţa vîslelor, fermă şi regulată ca bătaia unei inimi. Nivelul apei scădea pe nesimţite în jurul marilor stînci verticale care deveneau iarăşi coloane. Nu peste multă vreme au mai rămas doar cîteva ochiuri de apă strălucind în adînciturile pardoselii de jad. Veşmintele curtenilor erau uscate, împăratului singur îi mai rămăseseră, în cutele mantiei sale, cîţiva fulgi de spumă.

Sulul cu pictura acum terminată a lui Wang-Fo se afla aşezat pe o masă joasă, întregul ei prim plan era ocupat de o barcă. Se îndepărta încet, lăsînd în urma ei o dîră îngustă care se închidea pe marea neclintită. Chipurile celor doi oameni aşezaţi în barcă începeau să fie de nedesluşit. Totuşi se mai vedea eşarfa roşie a lui Ling şi barba, fluturînd în vînt, a lui Wang-Fo.

Zvonul vîslelor începu să se stingă, apoi, pierzîndu-se în depărtare, a încetat de tot. Impăratul, aplecat înainte, cu mîna pusă la ochi, privea cum se îndepărtează barca lui Wang, care nu mai era acum decît o pată nedesluşită în paloarea amurgului. O boare de aur se înălţa din mare, răspîndindu-se asupra ei. În sfîrşit, barca începu să dea ocol unei stînci din pragul largului şi umbra unei faleze căzu asupra ei; dîra se şterse de pe marea pustie, iar Wang-Fo şi discipolul său dispărură pentru totdeauna, pierduţi în marea aceea de jad albastru pe care, cu puţină vreme înainte, o scosese din nefiinţă pictorul Wang-Fo.

(din volumul:
Marguerite Yourcenar – Povestiri orientale,
Editura Humanitas, 2000,
trad. Petru Creţia)