Imitarea Maicii Domnului

Maica Maria Skobţova

Motivul ultimei icoane brodate de Maica Maria în lagãrul de la Ravensbruck: Hristos rãstignit în bratele Maicii Domnului (desen de sora Ioana, 1992)

Pentru a înţelege şi justifica elanul nostru spre om, iubirea noastră de aproapele, calea noastră printre fraţii noştri, avem nevoie de rădăcini religioase autentice şi profunde. Or, noi suferim diverse influenţe care sunt tot atâtea avertismente.

Pe de-o parte, e lumea umanismului. Chiar dacă se întemeiază pe o etică creştină, filozofia umanistă nu simte vreo nevoie să aprofundeze morala relaţiilor umane, nici să le justifice altfel decât prin ele însele. Ea rămâne limitată la cele trei dimensiuni care, la rândul lor, restrâng întreaga existenţă.

De cealaltă parte e lumea Bisericii. Pentru unii din reprezentanţii ei, problema omului pare secundară în faţa esenţialului: relaţia cu Dumnezeu. Viaţa creştină e înţeleasă mai întâi ca fiind legătura omului cu Dumnezeu, toate celelalte nefiind decât un pseudo-creştinism, o formă de „cristianofilism”.

La aceste două influenţe trebuie să rămânem impermeabili. Fiindcă cea dintâi – şi nu este o simplă presupunere – vine dintr-o lume lipsită de Dumnezeu şi ca atare ea distruge însăşi ideea de om, care nu este nimic dacă nu e chipul lui Dumnezeu. Cea de-a doua însă nimiceşte ideea de Biserică, care nu e nimic dacă nu include omul ca persoană, întreaga umanitate.

Aceste influenţe nu trebuie însă ignorate trebuie să ştim că toate problemele lumii – fie ea creştină sau atee – se reduc tocmai la chestiunea relaţiei noastre cu celălalt, decurg din autenticitatea, din profunzimea şi calitatea spirituală a acestei relaţii. Lumea fără Dumnezeu care e lumea noastră, aşteaptă de la creştinism să rostească singurul cuvânt în stare să vindece şi să repare totul, să învie chiar şi ce este mort.

Din nefericire, de secole, sufletul creştin suferă de un fel de „protestantism mistic”. Ca şi cum, pentru el, ar avea sens numai combinarea acestor două cuvinte: Dumnezeu şi cu mine, Dumnezeu şi sufletul meu, Dumnezeu şi calea mea, Dumnezeu şi mântuirea mea personală. Astfel încât astăzi, creştinul ar putea spune mult mai uşor „Tatăl meu” decât „Tatăl nostru”, mult mai firesc „şi mă izbăveşte de cel rău” decât „şi ne izbăveşte de cel rău”, „pâinea mea cea de toate zilele dă-mi-o mie astăzi” decât „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Totul pare să fi fost spus cu privire la căile sufletului singuratic ce tânjeşte să se unească cu Dumnezeul lui; potecile sunt marcate, riscurile calculate, adâncimile sondate. Găsim cu uşurinţă călăuze, fie la vechii Părinţi ascetici, fie la epigonii lor moderni.

Faţă de toate acestea, există însă o cale care, dincolo de orice simplificare umanistă ca şi dincolo de orice dispreţ ascetic, aspiră la o relaţie autentic duhovnicească cu oamenii. Dar înainte de a vorbi despre ea, să încercăm să înţelegem pe ce anume se întemeiază această parte a vieţii religioase ce se limitează numai la aceste cuvinte: Dumnezeu şi sufletul meu.

Hotărârea responsabilă de a face din adevărul evanghelic referinţa ultimă a vieţii sufletului nostru înseamnă a ne risipi îndoielile cu privire la modul de a ne comporta în fiecare clipă a existenţei noastre totul devine simplu. E de ajuns să renunţăm la ceea ce avem, să ne luăm crucea şi să mergem pe urmele lui Cristos. Singurul lucru pe care ni-l lasă Cristos e calea urmării Lui, crucea pe care o purtăm pe umerii noştri imitând drumul Său spre Golgota.

În general putem afirma că Cristos ne cheamă la imitarea Lui. Dar dacă această imitare a putut varia după epoci şi persoane, sensul ei rezumă întreaga morală creştină şi toate învăţăturile ascetice. Astfel, pustnicii se retrag în pustie pentru că Cristos a petrecut acolo patruzeci de zile. Asceţii postesc pentru că şi El a postit; se roagă, se nevoiesc şi trăiesc în feciorie ca să urmeze exemplul Său.

Nu din întâmplare Toma din Kempis şi-a intitulat cartea sa Imitarea lui Cristos (Imitatio Christi). E deviza moralei creştine, titlul general care ar putea fi dat întregii tradiţii ascetice. Nu voi încerca aici să caracterizez diferitele modalităţi ale acestei căi definite în Evanghelie, nici riscurile abaterii de la ea cu care e presărată. Există tot atâtea interpretări câte persoane sunt, iar deviaţiile sunt fatale, fiindcă omul e păcătos şi slab.

Ideea într-adevăr importantă e regula pe care Isus a dat-o acestor diverse căi: starea singuratică a sufletului înaintea lui Dumnezeu, renunţarea la absolut totul, adică, pentru a relua cuvintele Evangheliei, la lumea întreagă, la tatăl şi la mama noastră a apropiaţii noştri vii, ca şi la defuncţii încă neîngropaţi. Gol, singur, eliberat de toate, sufletul contemplă numai chipul lui Cristos. Imitându-L, el îşi ia crucea pe umerii săi. Şi Îi urmează. Pentru a cunoaşte propria sa noapte fără zori din Gheţimani, cumplita sa Golgotă: pentru ca, prin ea, să-şi păstreze credinţa în Înviere, bucuria neînserată a Paştelui.

Aici totul pare a se rezuma efectiv la aceste cuvinte: Dumnezeu şi sufletul meu. Înseamnă oare aceasta că sunt chemat să renunţ la toate celelalte? Înseamnă oare aceasta că nu mai există nimic altceva pe lume decât Dumnezeu şi sufletul meu? Nicidecum. Fiindcă sufletul omului nu stă fără nimic înaintea lui Dumnezeu. Între Dumnezeu şi sufletul meu există crucea pe care a luat-o Acesta. Ca să existe plinătate e nevoie de cruce. Şi Sensul crucii e nemărginit. Crucea lui Cristos e veşnicul pom al vieţii, puterea nebiruită, unirea cerului şi a pământului, unealta unei pedepse ruşinoase.

*

Dar ce este crucea pe calea imitării lui Isus? Prin ce anume crucile noastre trebuie să se asemene Crucii unice a Fiului Omului? Pe Golgota erau trei cruci; cea a Dumnezeului întrupat şi cele ale celor doi tâlhari. Oare acestea două din urmă nu sunt simbolul tuturor crucilor omeneşti? Pe care dintre ele să o,luăm asupra noastră? Drumul nostru spre cruce e inevitabil, dar putem alege între calea tâlharului hulitor şi să pierim, sau să înaintăm pe calea tâlharului cel bun şi să ne aflăm îndată în rai. Pentru scurt timp tâlharul cel rău, care a ales să piară, a avut acelaşi destin cu Fiul Omului. Ca şi El, a fost condamnat, ţintuit pe cruce. Ca şi El, a suferit patima. Ceea ce nu înseamnă că această cruce a lui a fost o imitaţie a celei al ui Cristos, că a urmat în calea sa calea lui Cristos.

Esenţialul, lucrul cel mai hotărâtor în această icoană a crucii, e faptul că trebuie să o primim liber, că trebuie să o punem pe umerii noştri printr-un act cu adevărat liber. Cristos a luat în mod liber asupra sa păcatele lumii; ţintuindu-le pe cruce, le-a răscumpărat şi a biruit iadul şi moartea. Sensul crucii, pe care spunem că o purtăm pe căile noastre, stă aici, în acceptarea liberă a acestei nevoinţe şi a acestei responsabilităţi: răstignirea de bunăvoie a păcatelor noastre. Libertatea e sora responsabilităţii. Crucea u e altceva decât această responsabilitate liber acceptată, cu luciditate şi sobrietate.

Luându-şi crucea pe umerii săi, omul renunţă la toate. Aceasta înseamnă că încetează a mai fi o parte a acestui corp al lumii materiale. Încetează de a mai asculta de legile naturale, care nu numai că îi anulează responsabilitatea, dar îl lipsesc şi de libertate. Căci unde e responsabilitatea mea atunci când acţionez aşa cum îmi poruncesc legile invincibile ale naturii mele? Sau unde e libertatea mea, dacă sunt cu totul supus acestei legi?

Or, iată că Fiul Omului ne-a arătat, nouă, fraţilor Săi de trup, o cale supranaturală, o cale nu umană ci divino-umană, o cale a libertăţii şi a responsabilităţii. Ne-a spus că tocmai chipul lui Dumnezeu care este în noi face din noi oameni-dumnezei şi ne-a chemat la această îndumnezeire. Aceasta pentru că, luându-ne cu toată libertatea şi responsabilitatea crucea pe umerii noştri să devenim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. A merge liber spre Golgota – iată în ce constă adevărata imitare a lui Isus Cristos.

Aici toate posibilităţile sufletului uman se epuizează, iar formula „Dumnezeu şi sufletul meu” îmbrăţişează lumea întreagă. Ca şi cum toate celelalte, toate cele la care am renunţat, n-ar mai fi de fapt decât un obstacol ce împovărează crucea mea. Ca şi cum toate suferinţele mele, boala mea, durerea mea, doliul meu, atitudinea mea faţă de celălalt, vocaţia şi munca mea, n-ar fi decât detalii pe calea mea spre Dumnezeu, propriul meu drum pe urmele lui Cristos. Pe scurt, ca şi cum toate aceste elemente n-ar fi scopuri în sine, ci mijloace, „pietre” care să-mi ascută sufletul, forme de exerciţii evlavioase şi adeseori anevoioase, particularităţi specifice ale înaintării drumului meu.

Dacă acest model e adevărat, atunci problema e reglementată. Pur şi simplu o putem face să varieze la infinit, după particularităţile fiecăruia, după epoci şi culturi. Totul devine limpede: nu există decât Dumnezeu şi sufletul care-şi poartă crucea sa. O relaţie în care se afirmă o libertate spirituală, o activitate, o responsabilitate. Şi aceasta e totul.

(…)

Dacă o privim pe maica Domnului numai din punctul de vedere al căii sale pământeşti, adică în planul în care poate fi vorba de o „imitaţie”, tot ceea ce am spus ar trebui să fie de ajuns sufletului creştin pentru a înţelege posibilităţile care i se deschis. Căci tocmai pe această cale a maternităţii trebuie să căutăm o justificare şi o întărire a speranţelor noastre, trebuie să găsim sensul mistic al unei adevărate relaţii cu celălalt, cu neputinţă de găsit în afara ei.

Putem astfel afirma că o relaţie autentic religioasă cu omul în totalitatea lui, în toate particularităţile sale individuale, nu ni se deschide cu adevărat decât atunci când e luminată, sfinţită de calea Maicii Domnului, când calcă pe urmele ei, când este într-adevăr luminată de ea.

Lucrul cel mai de seama e să simţim ce anume înseamnă Golgota pentru Maica Domnului. Cristos suferă patima sa de bunăvoie. Maria suferă împreună cu El fără voie. El poartă pătimind păcatele lumii. Ea conlucrează compătimind împreună cu El. el este răstignit în trupul Său, ea este răstignită în inima sa împreună cu El.

(…)
În această pătimire maternă sunt multe elemente pe care astăzi le putem distinge şi recunoaşte, trăgând concluzii cu privire la propriile noastre suferinţe omeneşti.

Vedem mai întâi umanitatea lui Cristos, Biserica lui Cristos, Trupul lui Cristos, a cărui Maică e Maria. Această expresie nu e un lirism pios; ea corespunde înseşi noţiunii de Biserică ca Trup al lui Cristos. Astfel, maica simte faţă de Biserică ceea ce simte faţă de Fiul ei. Maică a umanităţii divine – Biserica - , ea este şi astăzi străpunsă de suferinţele lui Cristos, de suferinţele fiecăruia dintre mădularele acestui Trup. Altfel spus, nenumăratele cruci pe care umanitatea le ridică pe umerii ei pentru a urma lui Cristos se transformă în tot atâtea săbii care străpung veşnic inima Maicii. Fecioara Maria continuă să compătimească, să sufere împreună cu orice suflet omenesc, ca în ziua Golgotei. Acesta e lucrul cel mai de seamă. Maica Domnului va fi pururi cu noi pe drumul nostru spre cruce. Ea stă aproape de noi, şi fiecare din crucile noastre e sabia ei.

Dar mai este un lucru, la fel de important: omul nu este numai chipul lui Dumnezeu, icoana Dumnezeirii Lui, fratele după trup al Dumnezeului înomenit, îndumnezeit, cinstit de El cu o cruce şi, în acest sens, fiu al maicii lui Dumnezeu. Ci fiecare om e şi chipul Maicii Domnului, care zămisleşte în ea pe Cristos de la Duhul Sfânt. Astfel, în fiinţa sa lăuntrică, fiecare om e icoana Maicii Domnului cu Pruncul, arătarea tainei divino-umanităţii. Înţelegem uşor aceasta privind felul cum umanitatea Vechiului testament s-a pregătit în vederea naşterii feciorelnice, cum naşterea Logosului a recapitulat toate făgăduinţele lui Dumnezeu.

(…)
Dacă omul e în acelaşi timp chip şi icoană a lui Dumnezeu şi chip şi icoană a Maicii Domnului, el trebuie să vadă aceste două chipuri şi în celălalt. Matern, sufletul omenesc primeşte vestirea Naşterii, dă naştere lui Cristos şi, mai cu seamă, învaţă să-l vadă pe Cristos în ceilalţi oameni. Astfel, el începe să-i vadă drept proprii săi copii, să-i adopte. Idealul, la limita ultimă a unui astfel de mod de relaţionare, e de a vedea în cellalt în acelaşi timp pe Dumnezeu şi Fiul.

(…)
Dacă în calea sa axată pe imitarea lui Dumnezeu, omul poartă de bunăvoie o cruce, inima sa trebuie străbătută şi de sabia cu două tăişuri care nu este aleasă de bunăvoie şi care constituie crucea celorlalţi. Crucea aproapelui meu trebuie să fie sabia care-mi străbate sufletul. Trebuie să compătimesc cu el, trebuie să particip la suferinţele lui. Această sabie nu o aleg, aproapele meu a ales-o ridicând-o ca o cruce pe umerii săi. Asemănându-se chipului dintâi – Maicii Domnului – sufletul omenesc urcă pe Golgota, pe urmele Fiului său, şi nu poate să nu fie inundat de sângele Său.

*

Iată, după părerea mea, adevăratele baze mistice ale relaţiei cu celălalt. Maternitatea la care suntem chemaţi nu trebuie să ne facă să cădem în mândrie, fiindcă maica nu este mai presus de pruncul ei – uneori e chiar invers. Nu este vorba aici de o nevoinţă duhovnicească. Maternitatea exprimă numai dorinţa smerită şi ascultătoare de a participa la Golgota celuilalt, de a accepta această patimă fără voie, de a ne deschide inima loviturilor săbiei cu două tăişuri. Sau încă şi mai simplu: maternitatea e iubire.

(…)
Maica lui Dumnezeu, care e izvorul tuturor nevoinţelor iubirii, ne învaţă să privim cu smerenie crucile celorlalţi. Ea îl cheamă pe fiecare dintre noi să repete după ea, chiar atunci când este inundată de sânge şi are inima străpunsă: „Iată roaba Domnului!”. Aceasta e măsura iubirii, limita spre care trebuie să tindă sufletul omenesc, putem spune chiar că aceasta e singura atitudine cu putinţă şi adevărat umană a omului faţă de aproapele său. Numai atunci când luăm asupra noastră crucea celorlalţi, îndoielile, doliul, ispitele, căderile, păcatele semenului, putem vorbi de o atitudine cuvenită faţă de aproapele nostru.

(…)
Dar cum să cuprindem nenumăratele săbii ale întregii umanităţi, când avem impresia că inima noastră nu e destul de largă pentru a primi nici măcar singura sabie a celui mai apropiat, acelui mai iubit dintre fraţii noştri? Această întrebare, această reacţie de autoapărare împotriva poverilor ce ne vin de pretutindeni, e în felul ei firească. E mesajul legii naturale venite să se amestece în domeniul supranatural al vieţii duhovniceşti, şi care ne spune: „Poartă-ţi crucea cu demnitate, de bunăvoie, cu cinste, deschizându-ţi din timp în timp inima crucilor-săbii ale apropiaţilor tăi, şi va fi de ajuns”.

Faţă de legea naturală, crucea-sabie a Maicii Domnului e o ispită şi o nebunie nu mai puţin decât crucea lui Cristos. Pentru creştini crucea, dar şi crucea devenită sabie, trebuie să fie, din contră, o putere şi o înţelepciune în Dumnezeu, fără a mai face vreo apreciere mai mult sau mai puţin raţională a puterilor proprii.

Să îndrăznim să o spunem: tot ce nu e plinătate a crucii luate de bunăvoie şi a sabiei primite fără voie e păcat. A face din cruce şi din sabie măsura legăturilor noastre cu celălalt înseamnă a descoperi că toate relaţiile noastre sunt păcat. Păcat sunt legăturile noastre cu cei depărtaţi, în care nu vedem chiul lui Dumnezeu şi pe care nu încercăm să-i adoptăm păcat sunt şi legăturile noastre cu cei pe care-i slujim şi ajutăm, dar fără a ne lăsa răniţi de ie, fără a simţi povara crucii lor ca o sabie în inima noastră. Păcat sunt şi legăturile noastre cu cei apropiaţi ai noştri, cu cei care uneori ne emoţionează, în care vedem chipul lui Dumnezeu şi pe care ăi luăm în noi, însă cel mai adesea numai pentru câteva clipe, înainte de a recădea într-o indiferenţă vinovată. Păcat e, în sfârşit, şi atitudinea noastră faţă de omul între oameni, Fiul Omului, căci arareori trăim Crucea Sa ca pe o sabie care ne străpunge inima.

Dar ce anume ne împiedică să avem această adevărată legătură cu celălalt? Ce anume face ca legătura noastră cu celălalt să fie vinovată şi nedemnă? Răspunsul e simplu. E faptul că ascultăm de legi naturale, că ne calculăm forţele naturale uitând că, pe calea creştină, puterile noastre sunt supranaturale şi, prin urmare, inepuizabile. Să o spunem limpede: obstacolul e lipsa noastră de credinţă.

În viaţa creştină trebuie să existe nu numai nebunia crucii, dar şi nebunia sabiei. Nu numai răstignirea, dar şi participarea la răstignirea celuilalt, starea pe Golgota la picioarele fiecărei cruci omeneşti. Sufletul creştin trebuie să fie filial şi purtător de cruce, dar şi matern şi primitor de sabie.

Înfricoşător lucru e să ne privim şi măsurăm viaţa în lumina fidelităţii faţă de această cruce-sabie! Nu vedem atunci decât căderi, trădări, răceală, indiferenţă. În fiecare relaţie cu celălalt vedem păcat şi iar păcat. Mereu după legile lumii, niciodată după chipul lui Dumnezeu. Mereu cu raţiunea mea meschină, care nu încetează să-mi sugereze necesitatea legilor naturale, imposibilitatea crucii, povara insuportabilă a sabiei. Ce-i de făcut însă pentru ca acest cuvânt „cruce” să nu mai fie nici nebunie, nici ispită?

Fiul lui Dumnezeu, Prototipul veşnic al oricărui suflet omenesc, se ruga astfel Tatălui: „Facă-se voia Ta!” Iar mama Lui spunea acelaşi lucru: „Iată roaba Domnului!” iată ceea ce găsim în adâncul inimii noastre, în acelaşi timp, chip al lui Dumnezeu şi chip a maicii Domnului, filial şi matern în fiinţa sa duhovnicească. Iar acest lucru ne dă putere, dacă nu pentru a fi izbăviţi de păcat în relaţiile noastre cu celălalt, măcar pentru a trăi aceste legături ca un izvor de păcat, mai degrabă decât ca o lege justificată de raţiune şi de natură.

Capitol preluat din cartea Iubirea nebună de aproapele
Editura DEISIS, Sibiu 2000

Salt la inceputul paginii