Annick de Souzenelle sau ortodoxia ca aventurã

MOTTO „Noi voim un creştinism efectiv -
adică rezultatul unei experienţe, proaspăt, greu
de sensuri, cald de viaţă, strălucitor de daruri."
Mircea Eliade „Ortodoxie” – Cuvântul,
12 noiembrie 1927

            Prea des, astăzi, la noi şi, probabil, în alte ţări, ortodoxia este redusă la cuminţenia de-la-sine-înţelesului, iar cei care o propovăduiesc par a fi găsit înainte de a căuta, sau, dacă, într-adevăr, vor fi căutat cândva, preferă să treacă sub tăcere valoarea căutării, cuprinşi de o sfială suspectă.

            Există, desigur, excepţii, dar climatul predominant acesta este. Dacă vizităm site-urile ortodoxe, sau răsfoim broşurile ce sunt împărţite gratuit mirenilor prin mânăstiri rămânem cu impresia că Biserica a devenit „coextensivă poliţiei,”[1] că miza de cunoaştere metafizică a fost uitată şi că Împărăţia Cerurilor se cucereste prin troc.

            Creştinismul acesta nu este „rezultatul unei experienţe” – el provine din idolatrizarea literei care ucide duhul; nu e proaspăt, preferând „o limbă de lemn ecleziastică”, încărcată de sonorităţi ce şi-au pierdut savoarea; nu e „greu de sensuri”, ci are unul singur: etico-moral – şi îl ratează, desigur; nu e „cald de viaţă” ci, mai degrabă, căldicel, rigid şi misogin; nu e „strălucitor de daruri”, ci abia licăreşte, timid, în cromatica stridentă a modernităţii.

            Ce e de făcut? Părăsim ortodoxia? Nicidecum.

            Căci, pentru a reveni la tânărul Eliade: „orice drum ar apuca, o conştiinţă contemporană ajunge la creştinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârşit de viaţă tristă. Dar se va împlini” (Mircea Eliade- „Ortodoxie” – Profetism românesc (1), p. 60, Ed. Roza Vânturilor, 1990).

            Găsi-vom, oare, pe cineva capabil să vorbească o limbă inteligibilă nouă, fiilor risipitori, astfel ca, la „capătul explorărilor noastre, să ajungem în locul de unde am început, cunoscând, totuşi, locul pentru întâia oară?”[2]

            Citându-l pe Apostolul Pavel, spunem, de obicei, că „trupul este templul Duhului Sfânt”.[3]  Întotdeauna, intenţia este de a avertiza împotriva vreunei eventuale „pângăriri” a trupului-templu, chiar dacă, cu timpul, definiţia acestei „pângăriri” a ajuns să difere în funcţie de geografie, confesiune şi grad de cultură.

            Există, însă, în cuvintele Apostolului Pavel, o semnificaţie ce trece, adesea, neobservată. Dacă trupul este templu, atunci el  trebuie să aibă, ca orice templu, un simbolism propriu. Iar despre simbolismul acesta tradiţia creştină nu vorbeşte nicăieri....

            Nu mică mi-a fost mirarea/bucuria să găsesc o carte intitulată Simbolismul Corpului Uman.[4] Doi prieteni îmi vorbiseră în termeni elogioşi despre autoare.

            Cartea aceasta vorbeşte despre sânge şi limfă, despre vertebre şi despre plexul solar, despre plămâni, rinichi, bilă, ficat şi pancreas, despre tălpi, călcâie, glezne şi genunchi, despre sexualitate şi podoaba capilară, despre limbă, ochi şi urechi. Nu, nu este un manual de anatomie. Aici interesează mai ales funcţia simbolică, nu cea anatomică.

D-na Annick de Souzenelle si dr. Ioan Ladea
(fotografie primitã de la autorul cãrtii)
Despre medicul acupunctor Ioan Ladea puteti citi un articol scris de Marius Vasileanu aici:
Inca 7 ani cu Ioan Ladea | Romania Libera

            Astfel, coloana vertebrală este o spadă, un Arbore al Vieţii. Vertebrele sunt escale pe drumul verticalizării. Rinichii – nişte filtre subtile, prin care, odată cu apa, sarea şi celelalte minerale, trec  informaţiile pământului – ajungând, sublimate, în sânge şi, de acolo, mai departe. Plămânii – agenţi ai Duhului Sfânt – ne ritmează zilele şi nopţile, aşa cum Suflul lui Dumnezeu – Ruah Elohim – fecundează lumile create, dându-le viaţă, pentru ca apoi să le reintegreze în unitatea primordială. Stomacul este o forjă, un athanor alchimic, unde sunt integrate diversele energii cu care ne hrănim.  Desfătarea sexuală[5] ca atare este „bună şi legitimă, icoană a Cerului pe pământ[6]”.
            Dar, ne vom întreba, ce instrumente a avut la dispoziţie autoarea? Cum a reuşit ea să descifreze „cartea de carne” a corpului uman?

            Mă tem că, în cazul de faţă, ar fi impropriu să vorbim de „instrumente.” Când studiezi sub îndrumarea unui kabbalist autentic, literele alfabetului ebraic nu mai pot fi simple „instrumente de lucru”.  Unica modalitate de a avea acces la mesajul lor divin, de a le gusta „mierea cerească”, este să te plasezi în miezul baletului pe care îl dansează fiecare dintre ele, scrutându-l pe cel ce le scrutează „pentru a se asigura că este pregătit să pătrundă înăuntru, să intre în dans.”[7]

            Urmând „firul roşu” al acestei prezenţe divine dinăuntrul literelor ebraice, Annick de Souzenelle reciteşte Vechiul Testament – Iona, Iov - dar şi Evangheliile. Ea revizitează, totodată, miturile greceşti – Tezeu, Oedip – descoperind, în ele, dincolo de aparenţe, acelaşi logos dătător de viaţă.

            Entuziasmat de ecoul cărţii în Occident, un prieten îmi spunea, încă acum 20 de ani, că omenirea „a ajuns la o linie de izognoză.”Ca pentru a-l confirma, ortodocşi, catolici şi protestanţi îşi regăsesc rădăcinile comune, nu căutând în istorie premize teologice asupra cărora să cadă de acord, ci pornind din imediat - de la carnea corpului lor şi de la tainele ei.

            Deşi un ochi foarte atent poate descoperi în carte dogmele ortodoxe, ea nu are intenţii prozelitiste. Dealtfel, autoarea respinge ferm orice asemenea demers. Si nici nu cred că ar avea timp pentru aşa ceva. Cum dansul literelor nu se sfârşeşte niciodată, d-na de Souzenelle trebuie să ni-l descrie în cuvinte, nouă, celor care nu-l putem (încă) vedea. Si o face într-un stil inconfundabil: şi elegant, şi savuros, şi perfect articulat, dar şi apofatic, autoarea ştiind să se oprească în pragul inefabilului, pe care ne lasă, de fiecare dată, să-l ghicim, înfioraţi.

            Urmând „linia de izognoză”, iată-mă ajuns la Sala Dalles din Bucureşti, în seara zilei de miercuri, 7 octombrie 1998.

            Iat-o: o doamnă înaltă, suplă, cu spatele drept, cu părul alb şi ochi albaştri. Nu-i voi divulga vârsta.

            Luăm loc în sală. Annick ia loc la masa de pe podium.

            „Dacă şi-ar fi scris în paşaport toate titlurile nobiliare, nu i-ar fi ajuns paginile”, glumeşte un prieten pe româneşte, fără să traducă şi pentru urechile doamnei.

            Doamna vorbeşte calm, cu o voce plăcută.

            „Străinul poartă în sine un surplus ontologic, chiar meta-ontologic, ireductibil.”[8]

            Poate, tocmai de aceea convinge el, „în deplasare”, mai mult decât acasă. De-acum, anumite fraze-cheie îmi vor rămâne în memorie aşa cum le-am auzit, în franceză. De exemplu: On doit en finir avec la cote d`Adam. Femeia n-a fost creată din coasta lui Adam. În originalul ebraic nu se vorbeşte de „coastă” (cote), ci de „latură”, „parte”, coté... [9]O eroare de traducere (?!) în contul căreia s-au comis şi se comit abuzuri, crime. Subiectul este, desigur, mult prea vast pentru a-l trata aici. Îl amintim doar, semnalându-i, totodată, urgenţa.

            Nu, d-na de Souzenelle nu este feministă, nu e pentru hirotonisirea femeilor, fiind, totuşi, de părere că Biserica s-ar cuveni să le acorde mai multă încredere .

            Un absolvent de teologie se grăbeşte să părăsească, ostentativ, sala.

            La sfârşitul conferinţei, ne strângem în jurul doamnei, ţinând, fiecare, în mână câte un exemplar din Simbolismul Corpului Uman. Vrem să stăm de vorbă, vrem autografe. Franceza mea e ezitantă, îmi lipseşte exerciţiul....

            Annick de Souzenelle a revenit de multe ori în România, vizitând mânăstirile din Nordul Moldovei, cercetând chiliile unor duhovnici renumiţi... Într-un an, a petrecut la noi Paştele, remarcând, apoi, cu blândă mustrare în glas: „Nu vă daţi seama de şansa pe care o aveţi trăind într-o ţară ortodoxă”...

            În Franţa, Annick parcurge săptămânal 60 de kilometri pentru a participa la liturghie...

            Putem spune că Annick de Souzenelle a descoperit ortodoxia din „întâmplare.”  În primăvara lui 1958, Annick a primit un mesaj din partea unei cvasi-necunoscute: „Sunteţi aşteptată la Paris, pe bulevardul Blanqui, numărul 96.”

            Acolo îşi avea sediul Biserica Ortodoxă din Franţa.

            Fondatorul acestei Biserici era părintele Eugraph Kovalevski, un rus exilat. Despre el, Annick de Souzenelle scrie: „Părintele Eugraph era un profet care mi-a răscolit inima. Prima dată când l-am văzut a fost în timpul liturghiei de celebrare a Sfintei Treimi. Părintele dansa liturghia.”[10]

            Între cei doi se naşte o complicitate fructuoasă, mai ales că Eugraph Kovalevski nu doreşte rusificarea francezilor, îndemnându-i să revină la propria istorie ortodoxă, cea a primului mileniu.

            Annick de Souzenelle se converteşte la ortodoxie, teologia apofatică o scoate „din exilul colectiv şi amputant, invitând-o să escaladeze, susţinută de îngeri, diferitele nivele ascunse ale realului...”[11] Totuşi, ceva lipseşte.

            Confruntat cu întrebările dificile pe care i le pune Annick, prelatul recunoaşte, pe patul de moarte, că „antropologia creştină nu s-a născut încă!”[12]

            Din acea clipă, Annick de Souzenelle simte că Eugraph Kovalevki i-a încredinţat o misiune, misiune ce presupune cu totul alt itinerar.

            Omul providenţial din această a doua etapă de căutări a fost, pentru Annick de Souzenelle, un anume Emmanuel Levyne, kabbalist evreu anti-sionist care-şi ţinea cursurile în fundul unei cafenele dubioase din cartierul Republique.

 Dacă cercetătorul iscodeşte textul, acesta din urmă îşi iscodeşte şi el cercetătorul, încercându-l şi nerevelându-se decât celor cu adevărat îndrăgostiţi de Dumnezeu.

Pe măsură ce aprofunda studiul kabbalei, Annick de Souzenelle realiza unitatea profundă dintre textele sacre ebraice şi Evanghelii. Și nu doar ea sesiza această unitate. Căci iată ce-i scria Emmanuel Levyne ucenicei sale: „Când ajungem în profunzimile kabbalei, nu putem decât să-l întâlnim pe Hristos.”[13]

Iar, în cuvintele d-nei de Souzenelle „Iisus este Râsul. ”Desigur, este vorba despre un Râs originar, ce „nu poate fi confundat cu râsetele noastre infantile sau ironice.”[14] „Prezent în revelaţia biblică de la naşterea lui Isaac, fiul lui Avraam, până la Învierea lui Hristos, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu,[15]” [....]  acest Râs se rostogoleşte astăzi peste o lume tragică, încă sclavă, care plânge pentru că nu-l poate integra, dar care e chemată să-şi trăiască Paştele!”[16]