|
UPDATE FINAL ! LUNI
orele: 17:45
Marianne Sebastien
fondatoare si presedintã a asociatiei umanitare internationale
Voix Libres (Voci libere)
http://www.voixlibres.org/
în care copii din mine, de pe strãzi, de la groapa
de gunoi din Bolivia devin, odatã licentiati, autori si realizatori
ai proiectelor lor, ceea ce garanteazã o angajare solidarã
si durabilã.
A exprima prin voce puterea iubirii, a dezvãlui
secretele profunde ale istoriei noastre si a transgresa vechile
interdictii îndrãznind sã proclamãm în
sfârsit o libertate legitimã. A da dreptul copilului
nostru interior sã-si cânte plinul potential si bucuria
de a deschide un nou capitol în viata lui. Marianne Sebastien
este muzicianã, cântãreatã, terapeutã
(accoucheuse, moasã) a vocii, este fondatoare a
asociatiei Voix Libres care dezvoltã o societate
solidarã cu cei mai lipsiti în Bolivia.
Marianne Sebastien, presedintã a asociatiei Voix Libres,
a fost numitã în Elvetia "Femeia Antreprenor 2007"
de cãtre Clubul Femeilor.
Antreprenori: 120000 beneficiari de micro-credite în Bolivia
din 1994.
Fondatã în 1993, de cãtre Marianne Sebastien,
Voix Libres a atins(ajutat) un milion de persoane care
trãiau în mine, pe strãzi sau la gropile de
gunoi din Bolivia. 120000 de familii au beneficiat de micro-credite
fãrã interes si au dezvoltat un plus de autonomie
si de încredere.
Un "Guvern de Copii" a fost constituit si se formeazã
în drepturile omului, în cântec, în teatru,
în autoapãrare si în crearea de proiecte si de
întreprinderi pentru binele comunitãtilor lor. Din
cei 500 de angajati ai Fundatiei Voci Libere majoritatea sunt tineri
care au trãit infernul.
Este o nouã societate solidarã care s-a nãscut
acoo unde sclavii devin antreprenori... O democratie participativã
unde totul pleacã de la cel mai mic... din forta interioarã
si din potentialul profund al fiecãrui eliberat prin voce.
Nu existã dezvoltare socialã si economicã fãrã
dezvoltare interioarã si fãrã iubire.
Când o inimã nu mai este tristã,
ea are toatã puterea, toatã forta, toatã imaginatia
de a concretiza...
astãzi o actiune justã pentru cei defavorizati.
spunea cineva în aceastã prezentare: Guvernul
de Copii, aici: https://www.youtube.com/watch?v=NoY35ZJbHmQ
Aceşti copii
au reuşit.
Viaţa este aici, acum, în ochii lor care strălucesc, în
zâmbetul lor, în acele zmeie înălţate pe cer, în acel
moment unic, de neuitat.
Ceea ce văd eu în Bolivia, sunt persoane care
trăiesc învierea, nu ca pe o istorie îndepărtată,
ci astăzi chiar. Şi ştiu că aici, astăzi,
noi suntem înviaţi.
---din interviul tradus mai jos---
O relatare mai detaliatã
a acestei actiuni sacre, întreprinsã de o femeie sacrã
(aici termenul este chiar cel mai adecvat):
Pe malurile lacului Titicaca
https://www.youtube.com/watch?v=IyqvjsbKdMA
"Pãstreazã mereu în
mâna ta mâna copilului care ai fost"
Un interviu foarte interesant
pentru oricine:
Elibereazã-ti vocea... Fii
tu însuti "cântat"
http://www.lateledelilou.com/Liberer-sa-voix-Etre-chante-Marianne-Sebastien_a1400.html
Si aici un interviu recent,
Cântatul ca instrument de transformare:
https://www.youtube.com/watch?v=c7zYqCyd2AI
O conferintã
sustinutã în cadrul SIGEF 2014:
"From Misery to Creative Business: an Exponential Transformation"
(De la extremã sãrãcie
la afacere creativã:
o transformare exponentialã):
https://www.youtube.com/watch?v=GvX8jevafxw
Pentru
ca iubirea să circule…
întâlnire cu Marianne Sebastien
un interviu pe care am început
deja sã-l traduc în româneste,
pentru cã meritã: este un mod de a ajuta just,
cu adevãrat sacru,
bazat pe dezvoltarea interioarã a celui
ajutat,
altceva decât asistenta socialã întâlnitã
de obicei.
Pentru
că a fost într-o zi martoră a mizeriei cele mai extreme,
cea care condamnă copii, în Bolivia, să trăiască
ca sclavi,
lucrând 12 ore pe zi într-o mină, fără nici o securitate
şi,
drept reconfortare, o bilă de coca de mestecat,
Marianne Sebastien a decis să facă ceea ce stătea
în puterea sa
pentru a lupta împotriva acestei fatalităţi. Ea a creat
fundaţia „Voix Libres” (Voci libere),
asociaţie umanitară internaţională,
neutră din punct de vedere politic şi confesional,
deşi inspirată din viziunea evanghelică a celor mai
săraci.
Ea găseşte, în Bolivia, în mod paradoxal, în mijlocul
tuturor ororilor din cotidian,
o forţă de viaţă, o energie, o bucurie fulgurantă
care o bucură
şi îi dau dorinţa şi determinarea de a continua.
Cum se ajunge de la o carieră
de cântăreaţă la crearea unei organizaţii umanitare
internaţionale? V-am auzit spunând: „Eu nu am căutat nimic
special, aceasta mi-a picat de sus”. Cum s-au înlănţuit
lucrurile?
Eu nu voiam nimic, plecasem pur şi simplu ca
să însoţesc, acum mai bine de 10 ani, o misiune pe teren,
în Bolivia, pe Altiplano, şi ne aflam la 5 minute de plecare
din această misiune când a sosit, cu un jeep, padre Santiago,
care lucra de 25 de ani acolo cu copiii din mină şi care
mi-a spus: „Rămâi aici, îţi voi arăta proiectele
în curs de desfăşurare”. Şi aşa am făcut.
Am rămas 10 zile cu acest preot, pe care am continuat să-l
ajut, de la întoarcerea mea în Elveţia, cu economiile mele.
Nouă luni mai târziu el a murit, dar în noaptea de dinaintea
morţii sale el mi-a expediat toate planurile sale. Am primit
plicuri mari cu fotografii, sfaturi, explicaţii. Le-am simţit
pe toate acestea ca pe un testament.
Au fost aşadar, totodată, această întâlnire cu padre
Santiago şi întâlnirea cu 12 tineri care lucrau în minele de
la Potosi sau în împrejurimi. Am fost bulversată de situaţia
lor, de mizeria în care i-am văzut trăind. Întâlnisem
infernul pe pământ. Am fost atrasă acolo de ei, şi
padre Santiago şi cu mine am început să întocmim dosare
de sponsorizare pentru aceşti copii. Deja la acea vreme am
făcut cu ei un tip de contract care corespundea exact cu ceea
ce face astăzi particularitatea asociaţiei Voci Libere,
adică a acorda burse de studii, dar cu condiţia ca ei
să facă să profite de acestea familia lor, ca ei
să sensibilizeze şi să propună alte familii,
având grijă să se adreseze întotdeauna celor mai săraci,
celor din urmă. Dacă se lucrează într-adevăr
cu cei intermediari (cu penultimii), se creează o nedreptate
între ultimii şi penultimii. Totul se schimbă în interiorul
vostru şi în jurul vostru dacă ştiţi că
l-aţi atins pe cel din urmă. Trebuie să fim atenţi
la cel care va muri, după aceea e prea târziu. Contractele
au fost aşadar foarte stricte de la început.
Cred că această exigenţă de
solidaritate, acest „du-te şi înmulţeşte”, a fost
actul fondator al Vocilor Libere. Noi finanţăm
o bursă de studii cu condiţia ca studentul să facă
să câştige din ea familia sa, să scoată un alt
copil din mină şi să facă un serviciu comunităţii.
Solicităm astfel partea cea mai nobilă
a persoanei, care nu va profita de ceva doar pentru ea singură,
ci va împărţi şi transmite comunităţii
sale.
Amintiţi-vă de faţa omului cel
mai sărac şi cel mai slab pe care l-aţi văzut
vreodată şi întrebaţi-vă dacă proiectele
pe care le aveţi în vedere vor fi de vreo utilitate pentru
el… Va câştiga el ceva din acestea? Îi
va reda aceasta controlul asupra propriei vieţi şi asupra
destinului său?
”Cu alte cuvinte, proiectele voastre vor aduce libertate milioanelor
de indivizi înfometaţi în căutare de o hrană terestră
sau spirituală?”
Mahatma Gandhi
Aţi avut încă de
la început această convingere că trebuia acest dar în
schimb către comunitate. De unde venea această claritate
de viziune, această exigenţă?
Cred că este ceea ce mi se cerea în această
viaţă, a da, în modul just.
Am fost întotdeauna alergică la dezvoltare aşa cum se
practică, în dimensiunea ei de asistenţă şi
de paternalism care, după părerea mea, nu manifestă
nici un respect pentru valoarea populaţiilor. Este ceea ce
am văzut în Elveţia, în Franţa… un mod de a da care tranchilizează: dăm celor
de la munte, celor fără locuinţă şi credem
că povestea este rezolvată în timp ce banii nu vor face
decât să amestece lucrurile, să le polueze sufletul. A
da bani unui sărac înseamnă a-l
împiedica să devină lider, a-l împiedica să
conştientizeze că nu scapă de sărăcie decât
în momentul în care ajută un alt sărac. Numai când ne
punem în mişcare pentru altul, eul nostru profund este satisfăcut,
locul nostru pe pământ capătă un sens, pentru că
atunci iubirea circulă. Acelaşi lucru este valabil şi
în cazul banilor. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul
educaţiei. Este vorba de a acorda
credit celui mai sărac, de a-i recunoaşte valorile
şi de a opri lupta contra sărăciei, pentru că
nu în stare de luptă vom onora calităţile sărăciei.
Când eşti sărac ai un curaj incredibil,
o perseverenţă care nu se termină niciodată,
o acceptare a lucrurilor şi această detaşare care
plonjează în unitate. La Potosi în mine, la Cochabamba în gunoaie,
în închisorile din departament, lucrăm cu cei mai săraci:
Bolivia este ţara cea mai săracă din America Latină
şi departamentul Potosi cel mai sărac din Bolivia. Minele
sunt ruinate, te poţi electrocuta de ţevi, grinzile se
prăbuşesc, copii de zece ani lucrează aici câte douăsprezece
ore pe zi… Voci Libere se adresează cu adevărat
celor pentru care nu intervine nimeni. Dacă cu adevărat
dăm valoare oamenilor care au suferit, dacă îi iubim în
diferenţele lor, atunci iubim tocmai pe cei handicapaţi,
suntem nu doar toleranţi, ci apreciem o diferenţă
care ne aduce ceva şi repune în lumină şi rectitudine
fiinţa noastră. Toate acestea le-am învăţat,
cred, cu fiul meu.
Această privire particulară
pe care o purtaţi asupra suferinţei altora v-a venit din
propria dumneavoastră suferinţă cu fiul dvs. Este
suferinţa o cale?
Atunci când mă întreb
cu privire la raţiunile care fac ca eu să fiu alergică
la asistenţa aşa cum am văzut-o eu practicată,
sunt trimisă înapoi în propria mea istorie cu fiul meu. Fiul
meu a devenit surd la şase luni, în timp ce eu eram în plină
carieră de cântăreaţă. Am traversat un lung
deşert. Mi-am petrecut ani întregi pentru a căuta răspunsul
adecvat la impulsul lui de a vorbi, şi toată asistenţa
pe care am primit-o atunci consta în a mă convinge că
el nu va vorbi deoarece, la gradul lui de surditate, este ceva imposibil.
Am căutat şi am găsit metode care i-au permis fiului
meu să vorbească, după cinci ani de tăcere,
timp în care eu am încetat să cânt public. Am găsit „alimentaţia”
cea bună, cea care îi permitea să-şi sporească
încredere în posibilităţile lui. Cred că, în acei
ani, viaţa m-a pus efectiv în fundul minei şi m-a făcut
să conştientizez că sărăcia, handicapul,
diferenţa sunt o parte din noi înşine. După imaginea
copiilor din mină, noi toţi suntem în fundul minei în
căutare de minereu, suntem toţi de asemenea în stradă,
ieşind şi trântind uşa la cea mai mică contrarietate.
Nu ar exista de fapt gunoaie dacă gunoaiele noastre interioare
ar fi curăţate şi noi am fi mai conştienţi
de manierele noastre de a consuma şi de a ne îndopa în timp
ce cealaltă jumătate a lumii moare de foame. Sărăcia
ne priveşte pe toţi, ea este în noi, noi suntem cu toţii
coresponsabili de ea. A fi responsabil înseamnă „a ne însuşi
esenţialul”. Viaţa, prin intermediul suferinţei,
ne face să adoptăm esenţialul, ea poate fi un pretext
de a ne trezi. Surditatea fiului meu m-a făcut să trăiesc
„pe viu” că, fără dezvoltare interioară, o dezvoltare exterioară
nu durează. Rezultatele nu sunt durabile decât atunci
când sunt plantate într-o inimă umană. Adevăratele
simţuri sunt interioare. Urechile noastre profunde sunt cele
ale inimii… ele ascultă mai amplu… Când trăim suferinţa
ca pe o prietenă de trezire, atunci ea devine blândă şi
ne apropie de Christos, de cei săraci, de cei handicapaţi,
de ţările în război, şi ne pune în uniune, în
cerc pe toţi împreună. Când noi spunem „da” suferinţei,
nu mai suntem deloc singuri şi ne apropiem din ce în ce mai
mult de cei care au deschis deja ochii.
Se vorbeşte astăzi mult despre rezilienţă,
acea capacitate de a rezista la şocuri şi a ieşi
din ele „mai mari”. Datorită suferinţelor trăite,
fracturilor, dificultăţilor, noi avem adeseori posibilitatea
să facem un salt pentru a dezvolta la maximum anumite talente
pe care, altfel, nu le-am fi dezvoltat. Putem să murim din
cauza suferinţelor, să ne sinucidem, dar putem şi
să fim rezilienţi. Aş vrea să citez cazul lui
Ines. Ines era sortatoare de gunoi la Cochabamba, în acele rampe
de gunoaie sub cerul liber de la marginea oraşelor. Datorită
asociaţiei Voci Libere, ea a putut părăsi
gunoaiele, a făcut studii de contabilitate, s-a ocupat de copiii
dintr-o casă comunitară care, puţin câte puţin,
a fost construită. Astăzi ea este contabilă, directoare
a unei case de copii din cartierul „gunoaielor”, coordonează
şi un atelier de artizanat destinat exportului în care 20 de
femei „de la gunoaie” sunt acum muncitoare, şi şi-au construit
casa lor cu ajutorul micro-creditelor.
Insistaţi mult pe oportunitatea
pe care o reprezintă aceste micro-credite. Care este principiul
lor?
A acorda un credit, şi nu a face un dar, înseamnă
că ştim că persoana în cauză este capabilă
să-l ramburseze. Este contrarul asistenţei (sociale).
Înseamnă a face pariul că această persoană are
talentele necesare pentru a pune pe roate o întreprindere, pentru
a se dezvolta ea însăşi, pentru, nu numai a crea, ci a
rambursa aceşti bani pentru următorul care aşteaptă
această sumă. Înseamnă a pune persoane într-un rol
precis, limitat şi exigent în care ea este faţă în
faţă cu ea însăşi, cu atuuri, pentru a părăsi
ceea ce am putea numi loialitate faţă de mizerie, faţă
de devalorizare, discreditare şi murdărire. Aceasta
o reconstruieşte, acest „vei rambursa” care înseamnă
că drumul este făcut pe jumătate de fiecare parte.
Pe de altă parte, regula este ca banii să aparţină
de fapt comunităţii. Este o garanţie contra individualismului
excesiv care ar cere o creştere, care ar vrea să domine,
care ar face să intre într-o putere. Echitatea este capitală,
echitatea şi solidaritatea. Regrupăm acum femeile câte
25. Aceste adunări reflectează, pun în comun problemele
de fond, le rezolvă, organizează apoi grupe de câte cinci
care muncesc pe câte un proiect particular. Imaginaţi-vă
ce înseamnă să treci de la mirosurile grămezilor
de gunoaie de la Cochabamba la mirosurile unei brutării pe
care ai creat-o tu însuţi. Imaginaţi-vă că aceste
proiecte vin numai de la ei înşişi, din forţa acestei
sărăcii de care vorbeam adineauri. Tocmai pentru că
aţi ajuns să fiţi umiliţi şi să trebuiască
să triaţi gunoaie pentru a supravieţui, pentru că
nimeni nu vă voia, pentru că aţi fost disponibilizaţi
din minele care s-au închis, pentru că nu mai aveaţi pământ,
nici apă, nici familie, pentru că speranţa de viaţă
a bărbaţilor este de 35 de ani, pentru că sunteţi
o mamă singură cu trei copii pe străzile din Cochabamba
şi pentru că poliţia vă alungă de peste
tot… de aceea aveţi această forţă.
Ce învăţăm
de fapt atunci când suntem în apropierea acestor copii din mine
sau din stradă, a acestor femei de la gunoaie?
Să nu facem pe Moş Crăciunii! Imaginaţi-vă
efortul pe care trebuie să-l facem pentru a nu da, unei familii
care „moare” în fundul gunoaielor cei 250 de dolari necesari construirii
unei case, ci de a cere rambursarea sumei împrumutate. Şi aici
istoria fiului meu a fost capitală. Dacă l-aşi fi
asistat cu mijloacele obişnuite pe care mi le oferea societatea,
el nu ar fi vorbit absolut deloc. Abia confruntat cu exigenţa
mea, a fost el obligat să-şi exteriorizeze talentele,
dar el este cel care a făcut-o, el care a arătat că
este capabil să reuşească…
Într-un sat, prin care au trecut ONG-uri, femeile
ştiau că existau proiecte şi cereau ajutoare. Eu
le-am răspuns: „Da, dar ceea ce vă revine vouă să
faceţi este să vă creaţi voi înşivă
întreprinderea.” Şi ele au făcut-o, au creat un atelier
de felicitări de Crăciun. Le-am dat zece zile, ele au
făcut-o în zece zile. Trebuie ştiut că ceea ce vizualizăm
a luat deja formă şi că avem o reală responsabilitate
în modul de a executa lucrurile şi în timp.
update luni
Visul nostru creează realitatea. Eu m-am născut în acest
sentiment de urgenţă. Ceea ce nu facem astăzi, nu
se va face poate niciodată. Şansa în viaţa nu este
ca trecerea valizelor la aeroport, ea nu trece de două ori!
Astăzi este întotdeauna momentul pentru a fi fericit. Aceasta
poate să pară paradoxal. Eu vă vorbesc, pe de o parte,
de un cortegiu de orori şi vă vorbesc, în acelaşi
timp, ca despre o muncă extrem de plină de bucurie. Întotdeauna
sunt nerăbdătoare să mă întorc acolo. Când sosesc
acolo există sute de persoane care explodează de bucurie,
care cântă, care râd, copii care inventează, care povestesc,
care fabrică zmeie. La ultima mea plecare, toţi copiii
erau pe o barieră cu
zmeiele lor colorate pe cer. Este o imagine care mă bulversează,
pentru că eu ştiu că ei vin din mină, din infern
şi că, în acelaşi timp, sunt reparatorii acestei
datorii, acestui genocid al Indienilor. Noi am cântat pentru Cerro
Rico, şi cimitirul înaintaşilor lor, am trimis toate culorile
care urmau să vindece acest loc. Este vorba întotdeauna de
a inventa fiecare zi, la prezent, ceea ce merge şi este purtător
de energie. Ştiţi că serbările comunitare nu
au aceeaşi valoare la noi ca şi la Incaşii de pe
Altiplano unde toată lumea cântă, dansează, este
fericit de a fi acolo pur şi simplu.
Logo-ul Vocilor Libere poartă:
„Păstrează totdeauna în mâna ta mâna copilului care ai
fost!”. Această frază a lui Cervantes mă bulversează
pentru că ea corespunde rezultatului celor zece ani de muncă
la Voci Libere. Aceşti copii au reuşit.
Viaţa este aici, acum, în ochii lor care strălucesc, în
zâmbetul lor, în acele zmeie înălţate pe cer, în acel
moment unic, de neuitat. Întotdeauna acum este momentul cel mai
frumos al vieţii, dacă nu ştim asta înseamnă
că nu suntem conştienţi acolo de viaţă.
Ceea ce am văzut cu fiul meu, cu copiii de la Potosi, cu femeile
de la Cochabamba, cu toate persoanele maltratate, depresive cu care
am lucrat de asemenea, este că există un mod de a te insera
în fluxul vieţii, de a te lăsa antrenat în ritmul natural
al suflului, care este destul de mare pentru a intra în nările
noastre, care intră acolo de douăzeci de mii de ori pe
zi. Aceasta vrea să spună că nu suntem niciodată
abandonaţi, că suntem iubiţi în fiecare clipă
şi că putem lua din nou sută la sută energie,
bucurie. Bineînţeles suferim, bineînţeles există
dificultăţi, dar nu este grav. Libertatea noastră,
singura, este de a face în aşa fel încât aceasta să dureze
cât mai puţin posibil, de a ne da dreptul de a fi stăpânii
fericirii noastre, şi niciodată iarăşi victime.
Dacă piatra ar spune:
o piatră nu poate escalada un zid,
nu ar mai exista case…
Dacă picătura de apă ar spune:
o picătură de apă nu poate face un râu,
nu ar mai exista oceane…
Dacă grăuntele de grâu ar spune:
un grăunte de grâu nu poate însămânţa un câmp,
nu ar mai exista recoltă de cereale…
Dacă omul ar spune:
un gest de iubire nu poate salva umanitatea,
Nu ar mai exista sens al vieţii pe pământ…
Care este sensul profund al muncii dvs şi reuşita
dvs cea mai frumoasă?
Să ridic oamenii în picioare… şi
eu odată cu ei! Programele
noastre integrează toate, în prealabil, o dezvoltare interioară
care permite vidarea traumatismelor de preaplinul lor de suferinţe.
Copiii pictează mandale, confecţionează flaute (flautul
lui Pan), se replonjează în ritmurile dansurilor lor locale.
Mai întâi trebuie acordată atenţie acestui travaliu interior
pentru ca dezvoltarea exterioară să poată să-şi
poarte roadele. Este evident că nici oamenii, nici comunităţile,
nici întreprinderile nu pot să se dezvolte durabil dacă
acest travaliu interior de vindecare nu a fost efectuat. Trebuie
început prin a pune toate componentele umane împreună, şi
trebuie să existe o veritabilă armonie între ele, trebuie
ca problemele afective să fie abordate, rezolvate pentru a
putea trece de la o inimă adesea stupidă la o inimă
inteligentă care se va deschide şi va degaja acţiuni
juste. Pentru aceasta, trebuie ca oamenii să-şi recupereze
cultura, competenţa, să fie înrădăcinaţi
în culturile sacre ale comunităţii şi totodată
să facă loc unei modernităţi care corespunde
nevoilor de astăzi. În final trebuie să ajungem să
spunem toate acestea căci vocea este cu adevărat expresia
identităţii profunde şi a libertăţii.
Ceea ce mi se pare important
mai presus de orice este că toată această muncă
care există va dura, fie
că există Voci Libere, fie că nu există, şi
va dura pentru că oamenii s-au ridicat în picioare, au
devenit autonomi, şi-au recuperat reputaţia, forţa
lor, dreptul lor. Am început cu doisprezece copii, astăzi există, calculând efectul
„petei de ulei” al fiecărei activităţi, în jur de
250000 de beneficiari ai tuturor programelor noastre, fără
a număra beneficiarii invizibili. Când un prizonier formează
în închisoare pantofari, şi de exemplu Augusto, în trei ani
de recluziune a format două sute de pantofari, aceştia,
odată ieşiţi afară şi trecută etapa
de inserţie, îşi vor regăsi satul şi vor dezvolta
acolo noi activităţi. Obiectivul acum este ca, în doi-trei
ani, întreprinderile create datorită fundaţiei Voci
Libere – care sunt tot atât de diverse ca şi atelierele
de artizanat, tâmplăria, cultura (pantei) quinoa, construcţiile,
instalarea de sere semi-subterane… - să permită autonomia
financiară a Fundaţiei cu scop social şi educativ,
adică programul nostru de prevenţie şi eradicare
a muncii copilului, de terapie, de infrastructură de sănătate
etc să fie finanţat de beneficiile întreprinderilor noastre.
Atunci, cei mai săraci din America Latină vor fi exemplul
unei societăţi pilot exemplare prin solidaritatea sa,
prin absenţa voinţei de creştere economică,
prin alegerea unei sărăcii decente, asigurându-i autonomia
alimentară şi stopând exodul rural spre bidonviluri. Reuşita
noastră cea mai frumoasă este de a fi înrădăcinat
acest spirit de solidaritate care face că o bursă de studii
sau un micro-credit este întotdeauna mai mult decât o bursă
sau un credit, este baza unei economii solidare veritabile în care
cei care au suferit cel mai mult devin pilonii comunităţii.
Este ca un fel de rizom în care fiecare la rândul lui se răspândeşte
cu noi rădăcini pentru ca societatea să poată
să se reconstruiască de o manieră vie, care ţine
seama de această urcare a sevei din arborele de viaţă
interior.
Ceea ce văd eu
în Bolivia, sunt persoane care trăiesc învierea, nu ca pe o
istorie îndepărtată, ci astăzi chiar. Şi ştiu
că aici, astăzi, noi suntem înviaţi.
Dialog asamblat de Anne de Grossouvre
NDLR. Subliniem faptul că Voci Libere consacră
sută la sută din donaţiile primite realizării
programelor-sponsorizate, micro-creditelor – şi îşi acoperă
cheltuielile de funcţionare datorită cotizaţiilor
membrilor şi sponsorizării.
Pentru a fi la curent cu programele sau pentru a
asigura o sponsorizare:
Voix Libres
Rue de Grottes 28 – 1201 Genčve
Site: www.voixlibres.org
Email: voixlibres@voixlibres.org
SURSA: Originalul
în francezã se aflã aici:
http://maitrisedegex.fr/wp-content/uploads/2013/02/Pour-que-lamour-circule.pdf
meritã sã vã uitati pentru fotografiile incluse.
Comentariul meu, VJ:
Iatã un mod de a crede sãnãtos, vindecãtor,
matur,
(apropo de ce spuneam la pagina de Argument)
în plinã actiune...
Iatã un om însufletit de ceea ce Durckheim numeste
o religiozitate vie,
cultivând ca atitudine RESPECTUL pentru Suflul Divin
care ne animã pe toti,
respectând diferenta oamenilor, valorile culturii proprii,
dansul si cântecele lor...
Salt la inceputul paginii
|
