| |
Precizare: Aceastã postare nu este menitã sã incite
la urã confesionalã. Diferenta este de mod
de abordare, de "teorie"... Dar este o diferentã
esentialã. În sensul cã acest mod de abordare functioneazã...
Dezaprob folosirea acestei postãri ca argument
pentru exclusivism religios sau nationalism sau legionarism !
Nota mea. Nu pot sã nu remarc o
traducere tendentioasã, malitioasã, nedreaptã a titlului
original al cãrtii de cãtre
editura româneascã.
Titlul originalului este: Thirsting
for God in a Land of Shalow Wells, editura Conciliar
Press. Ceea ce ar însemna cam asa: Însetând
dupã Dumnezeu pe un pãmânt cu puturi neadânci,
este un tittlu în acord cu mesajul si tonul
cãrtii.
Si exprimã NOBLETEA celui care ne
împãrtãseste experienta sa, drumul parcurs.
Un sens putin diferit de cel sugerat de editura româneascã
prin titlul: De la rãtãcirile protestante
la adevãrul Ortodoxiei. O nuantã care CONDAMNÃ
cumva.
(V.J.)
Fragmente din cartea
"Insetând dupã Dumnezeu"
de Matthew Gallatin
Introducere
Această carte este scrisă pentru oameni care nu au decât o
singură dorinţă: să Îl iubească pe Dumnezeu.
Mai exact, aş spune că se adresează protestanţilor
evanghelici care şi-au dedicat viaţa găsirii unei relaţii
apropiate cu Dumnezeu, dar în mod cu totul deosebit se adresează
acelor suflete sincere, dar adesea neînţelese, care au vrut să
rămână în afara oricărei opţiuni doctrinale şi
denominaţionale în devotata lor căutare după acel misterios
„ceva” – acel element indefinibil al adevăratei credinţe către
care năzuiesc, dar pe care nici o biserică, nici o doctrină
sau învăţător nu a putut să îl pună în mâinile
lor întinse.
Am fost unul dintre aceştia. Şi am cunoscut mulţi, mulţi
alţii.
În discuţiile mele cu aceste spirite înrudite se întâmpla ca nu rareori
să ajungem să vorbim despre Biserica primară. Reflectam
adesea cu o nostalgie aproape romantică la credinţa puternică
a apostolilor şi a martirilor. Hristos crease în sufletul lor o lume
care o transcende pe aceasta. Cât de mult tânjeam să-L avem şi
noi în inimile noastre aşa cum Se sălăşluise în ale
lor. Voiam ca El să se slujească de noi ca să tulburăm lumea (Fapte 17:6). Secretul acestui fel de experienţă
stătea în ceea ce căutam.
Da, am vorbit mult despre Biserica primară. Dar în mod real nu ştiam
aproape nimic despre asta. Nu citisem niciodată o istorie timpurie
a Bisericii; nu crezusem că era necesar. În afară de asta, ştiam
cu toţii că, după prima generaţie glorioasă a
apostolilor, Biserica devenise o corabie încolţită de ereziile
piratereşti şi împinsă la naufragiu de cârmaci înşelaţi.
Adevărata credinţă a apostolilor nu mai fusese restabilită
până la Martin Luther, iar alţi reformatori au îndreptat-o după
secole de abuzuri.
Dar noi căutam ceva încă nedescoperit, ceva ce nici reformatorii
nu înţeleseseră întru totul şi nu ne transmiseseră.
Cumva, ştiam cu toţii că acel ceva se afla acolo, în acel
timp glorios dinainte de jalnica decădere a Bisericii în eroarea
spirituală. Dar cu tot efortul nostru intens de a cerceta Scripturile,
nici unul nu descoperise acel germene al adevărului. Uneori credeam
că îl avem; dar descopeream de fiecare dată că nu era decât
sticlă colorată.
Apoi, când am început să trec de 40 de ani, m-am confruntat cu un
moment al adevărului. Pentru prima oară în viaţă am
luat în considerare în mod serios această întrebare simplă:
dacă poporul lui Hristos formează un trup nedespărţit,
aşa cum spune Sfântul Pavel, de ce există atât de multe variante
ale adevărului? Cum pot protestanţii, care cred în Biblie şi
care citesc din aceleaşi Scripturi, să ajungă la atât de
multe afirmaţii diferite, la atâtea reprezentări diferite despre
Dumnezeu? Aceasta este calea pe care trebuie să mergem?
Pentru prima oară, am luat în considerare câteva fapte evidente şi
am început să le pun cap la cap. Şi iată ce am înţeles
în acel moment de cotitură al vieţii mele: calea credinţei
protestante nu mă va putea conduce niciodată la acel adevăr
esenţial după care tânjeam eu şi prietenii mei. Spre uimirea
mea, aceasta a fost concluzia inevitabilă la care am ajuns foarte
uşor. Calea pe care am ajuns la ea este subiectul primelor patru
capitole ale acestei cărţi.
Când spun că această descoperire m-a aruncat în cele mai întunecate
momente ale vieţii mele nu exagerez. M-a zdruncinat din rădăcini.
Cu toate acestea, făceam parte dintr-o familie de protestanţi
credincioşi Bibliei. Mi-am dedicat întreaga viaţă slujirii
protestantismului evanghelic ca pastor, consilier, profesor şi muzician.
Dar – slavă lui Dumnezeu – învierea mea din această perioadă
întunecată m-a ridicat către locuri de lumină pe care nu
putusem să le prevăd vreodată. Pentru că, în această
zbatere de a ieşi din umbrele unei credinţe vechi, am găsit
în cele din urmă lumina – calea de întoarcere către Biserica
primară!
Trebuie să mărturisesc că această cale de întoarcere
acasă a fost surprinzătoare. S-a dovedit că ceea ce mă
leagă de această minunată Biserică Primară nu
este o doctrină esoterică sau un principiu spiritual. Dimpotrivă,
este o legătură vie. Vedeţi, Biserica Aposolilor nu a dispărut
de fapt niciodată! Nu s-a prăbuşit sub presiunea ereziilor.
Nu s-a retras într-o vale muntoasă sau într-un deşert ca să
conserve un neînsemnat cult esoteric. Nici nu s-a ascuns într-un întuneric
revelatoriu pentru a aştepta o îndepărtată epocă viitoare
când un teolog oarecare o va reînvia cu o cheie secretă a Scripturilor.
Nu, am descoperit că fiecare credinţă şi practică
ale acestei minunate Biserici a Apostolilor sunt păstrate până
în ziua de astăzi într-un trup de credincioşi care numără
250 de milioane de membri – al doilea ca mărime după Biserica
Romano-catolică. Continuă se fie Biserica martirilor; milioane
dintre membri ei au fost martirizaţi numai în secolul XX. Dar Biserica
dăinuie în frumuseţea şi în adevărul Sfântului Duh,
împlinind cu credinţă porunca Apostolului Pavel.
Deci, dar, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi
învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră
(2 Tes. 2:15; subl.aut.)
Exact aceleaşi tradiţii care erau în mintea Apostolului Pavel
când a scris aceste cuvinte cu 20 de secole în urmă, luminează
încă drumul şi marchează calea către această
Biserică. Credinciosul devotat al acestei Biserici călătoreşte
împreună cu Hristos într-o dragoste intimă care transcende lumea.
În îmbrăţişarea binecuvântată a acestei Biserici am
aflat acel „ceva” tainic după care am tânjit toată viaţa.
Acel „ceva”, dimpreună cu binecuvântări pe care nici măcar
nu aş fi putut să mi le închipui, l-am primit în Biserica ortodoxă,
care şi-a deschis uşile la Cincizecime – Sfânta Biserica Ortodoxă
Răsăriteană.
Acum, protestanţii din această ţară sunt relativ neinformaţi
în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Mulţi chiar nu ştiu
nimic despre ea. Cu toate acestea, Encyclopedia Brittanica a recunoscut
Biserica Ortodoxă drept biserica cu cea mai rapidă creştere
în America de astăzi. Voi istorisi cum am ajuns să descopăr
această credinţă veche în capitolele 5 şi 6.
Abandonasem protestantismul datorită deficienţelor pe care le
identificasem în rădăcinile sale. Dar, în lumina ortodoxiei,
am început să văd că fisurile şi insuficienţele
credinţei protestante sunt încă mai adânci decât fusesem în
stare să recunosc anterior. Nu mă refer aici la problemele doctrinelor
specifice ale denominaţiunilor particulare. Mă refer mai degrabă
la probleme care subminează orice credinţă protestantă
– indiferent de denominaţiune, „non-denominaţiune” sau sectă.
Partea a doua a acestei cărţi se va referi la aceste dificultăţi.
Pentru că m-am aflat şi eu în pielea lor, ştiu că
cititorii mei protestanţi pot considera că este provocator să
te confrunţi cu aceste probleme. Dar în egală măsură
pot fi provocaţi de ultimele capitole ale cărţii, în care
încerc să ofer o gustare a credinţei primilor creştini,
aşa cum a fost păstrată în Biserica Ortodoxă. Pentru
ei nu este prea uşor să accepte ideea că acele doctrine
şi practici pe care le consideră „nescripuristice” erau văzute
de fapt ca perfect scripturistice de oamenii pentru care au fost scrise
documentele Noului Testament.
Desigur, eu nu sunt singurul protestant care a descoperit aceste adevăruri.
Sunt, efectiv, mii de protestanţi
americani (în unele cazuri congregaţii întregi) care în ultimii ani
s-au întors acasă la rădăcinile lor străvechi. Aceşti
nou veniţi recunosc în creştinismul ortodox frumuseţea
bisericii timpurii. Ei sunt gata să îmbrăţişeze cu
toată inima vitalitatea spirituală a acesteia.
O mare binecuvântare este că, o dată cu venirea acestor convertiţi
de la protestantism pe treptele bisericilor ortodocşi, redescoperă
credinţa lor! Când întâlnesc oameni care au primit vechea lor credinţă
de dragul credinţei încep să se întrebe: „Ce deţin eu aici,
cu adevărat?” Astfel, cenuşa care stătea rece în multe
inimi este acum reaprinsă cu foc sfânt.
Ortodoxia cunoaşte astăzi o asemenea largă acceptare nu
pentru că este stranie, sau exotică, sau răsăriteană,
sau nouă. Nu, pur şi simplu este adevărul. Este credinţa
care a început să schimbe lumea cu 2000 de ani în urmă şi
niciodată nu a intrat în declin.
Această carte este istoria călătoriei mele către credinţa străveche.
Aici, viaţa mea cu Dumnezeu întrece tot ce am visat vreodată.
Astăzi, cuvintele „Îl iubesc pe Iisus” au pentru mine o semnificaţie
pe care nu o pot exprima deplin unui protestant care nu împărtăşeşte
sistemul meu de referinţă ortodox. Dar cel care va citi această
carte în duh de rugăciune, cu răbdare şi cu atenţie,
pe măsură ce se va apropia de paginile finale, va dobândi o
binecuvântată înţelegere a lui Hristos, Care Îşi împărtăşeşte
minunata Sa dragoste peste credincioşii Săi, în lumina Sfintei
Ortodoxii.
(Prefaţa cărţii „Însetând după Dumnezeu”
de Matthew Gallatin, Editura Cartea Ortodoxă, 2005)
Fragmente
Atunci ce are ortodoxia ce acel protestantism nu are? De ce nu poate
credinţa protestantă să-L trăiască cu consecvenţă
în modul în care o doreşte cu atâta sinceritate. Devenind ortodox,
mi-am dat sema că problema cu credinţa mea protestantă
stă în faptul că modul în care mă îvaţă să
comunic cu Dumnezeu pur şi simplu nu merge.
Vedeţi, modul protestant de a trăi în Hristos este în întregime
înrădăcinat într-un sistem de gândire cunoscut ca raţionalism.
În acest capitol am să încerc să
arăt cum acest raţionalism îl împiedică şi pe cel
mai dăruit protestant să trăiască cu adevărat
în prima lui iubire.
...
Eroarea din inima credinţei protestante este aceasta: credinţa
protestanţă nu ştie în mod real cum – în orice caz coerent
– să se elibereze de raţionalizare, să deschidă uşa
şi să-L trăiască pe Iisus. Iată ce-i face pe
protestanţii devotaţi să caute permanent revigorare. Iată
ce-i face să meargă la librăriile creştine, să
caute titluri care promit să deschidă secretul către o
relaţie profundă cu Dumnezeu. Tânjesc după o experienţă
de zi cu zi a bogăţiei Prezenţei vii a lu Hristos. Dar
credinţa lor nu le poate da asta.
Ideea de Dumnezeu
Acum, în acest punct, pot să-i aud pe prietenii mei protestanţi
spunând: „Dar, aşteaptă! Ce s-a întâmplat când am dat inima
mea lui Hristos” L-am auzit bătând la uşă (cf. Apocalipsa
3:20). Şi I-am cerul să intre în viaţa mea. Vrei să-mi
spui că nu I-am deschis cu adevărat uşa? Îmi spui că
nu L-am trăit într-un mod viu, real, când s-a întâmplat acest lucru?”
Nu, în nici un caz nu spun asta. Adevărul este că nu aş
fi astăzi ortodox dacă Hristos nu mi s-ar fi revelat în chip
haric pe când eram protestant. Cred că Dumnezeu găseşte
întotdeauna o cale de a transmite o conştiinţă a Persoanei
Sale sufletelor oneste, care caută adevărul, indiferent cine
sunt şi indiferent unde sunt.
Dar mi-ar plăcea ca cititorii mei protestanţi să reflecteze
împreună cu mine la acele momente speciale cu Hristos – la altar
când I-am dat inimile noastre şi în acele momente mişcătoare
până la alcrimi, pline de bucurie şi de pace, când am avut o
simţire adâncă a faptului că El este real. Permiteţi-mi
să pun întrebarea: este acest ceva real un lucru pe care cineva îl
gândeşte sau îl simte?
Cred că toţi vom spune că cele mai bogate experienţe
ale noastre cu Dumnezeu sunt simţite în inimile noastre, iar nu gândite
în minţile noastre.
...
Atunci de ce acele momente preţioase împreună cu El se şterg?
De ce nu durează? Asta pentru că raţionalismul protestant
ne învaţă că drumul
spre a-L întâlni în mod real pe Hristos este să studiezi despre El.
Aşa că, mai devreme sau mai târziu, credinciosul protestant
trebuie să-şi întoarcă atenţia de la Hristos Care
este pur şi simplu acolo către Iisusul interpretărilor
scripturistice. În termenii analogiei mele, se întoarce de la Hristos
care stă la uşă la Hristosul din dosar.
Credinciosul protestant continuă să ţină închisă
uşa pentru Persoana lui Hristos, pentru a se concentra pe ideea de
Hristos.
Acea idee, fie ea indiscutabilă şi motivantă, nu este un
substitut pentru Persoană. Mai mult încă, poartă marca
propriilor interpretări ale credinciosului. Aşa cum am văzut
în analogia mea, această idee poate mai degrabă zădărnici
relaţia acestuia cu Hristosul real decât să o favorizez. Poate
efectiv să-l împiedice pe credincios să-L recunoască cu
adevărat pe Hristos.
Aflând iubirea
Privind înapoi, mi-am dat seama că raţionalismul meu protestant
m-a obligat să trăiesc într-o tensiune fără odihnă
între o conştiinţă a frumoasei realităţi a lui
Hristos şi o credinţă care nu ştie să-L experimenteze
aşa cum este.
...
Ce le permite creştinilor ortodocşi să aibă o întâlnire
vie cu Dumnezeu? Tainele Bisericii – acele ritualuri binecuvântate de
slăvire a lui Dumnezeu prin care atingem Persoana vie a lui Hristos.
Oricine merge pe calea sacramentală pe care Biserica adevărată
a mers de la Cincizecime până în ziua de azi ajunge să-L cunoască
pe Iisus Hristos ca un „Iubit ceresc” real şi apropiat.
O mântuire vie
Prin urmare, ce este calea sacramentală ortodoxă? Ce o face
să fie un drum atât de diferit către Dumnezeu?
...
... credinciosul ortodox se consacră anumitor acte de iubire destinate
să deschidă uşa inimii şi să-i permită să-L
întâlnească pe Iisus Hristos aşa cum este. Aceste acte au fost
propovăduite şi Bisericii timpurii de către apostoli şi
au fost practicate de adevăratul trup al lui Hristos de la Cincizecime.
Împlinindu-le, credinciosul stă la uşă, trăind Prezenţa
lui Hristos cu inima, cu mintea şi cu trupul.
Decât să caute dovezi raţionale şi argumente teologice,
credinciosul ortodox găseşte confirmarea credinţei sale
în istoria verificată şi verificabilă a acestor tradiţii
binecuvântate, numite taine. Împlinirea acestor acte în cadrul comunităţii
sfinte a Bisericii dă credinciosului oportunitatea de a întâlni Prezenţa
vie a lui Hristos.
Acesta este un mod de viaţă cu totul diferit de calea protestantă
a credinţelor întemeiate pe studiu şi permanent îmbunătăţite.
Cine călătoreşte pe calea Tainelor Bisericii nu se concentrează
să înveţe mai mult despre Dumnezeu, în speranţa că
această cunoaştere îl va conduce cumva în mod miraculos către
iubirea adevărată. Dimpotrivă, zi de zi, moment după
moment, credinciosul participă direct la viaţa lui Hristos,
întâlnindu-L în actele sacramentale de iubire, pe care El Însuşi
a poruncit să le îndeplinim împreună.
Liturghia
Nu există îndoială în privinţa aceasta: slăvirea
ortodoxă pare să fie culmea formalismului, modelul ritualului
fosilizat. De ce, elementele majore ale slujbei din dimineaţa de
duminică nu s-a schimbat semnificativ în mai bine de 16 secole!
...
ca unul care toată viaţa mea de adult am fost implicat strâns
în îndrumarea slujbelor de slăvire a lui Dumnezeu, ştiu câte
ceva despre modul în care protestantul modern dă slavă lui Dumnezeu.
Ceea ce caută protestantul şi ceea ce pastorii şi îndrumătorii
speră să asigure este o experienţă de slăvire
„pline de de sens”. Ce înseamnă „plină de sens”? În primul rând,
muzica trebuie să inspire oamenii să simtă iubire şi
evlavie pentru Dumnezeu şi să le acorde oportunitatea de a-şi
exprima sentimentele. În al doilea rând, predica trebuie să le dea
ceva proaspăt şi cu miez pentru a medita – ceva care va inspira
congregaţia să-L urmeze pe Dumnezeu.
...
Ei, vă puteţi imagina o biserică în care puterea şi
eficacitatea să nu depindă în primul rând de excelenţa
creativă a pastorului şi a corului? Unde slăvirea lui Dumnezeu
să se împlinească de fiecare dată? Aceasta este slăvirea
ortodoxă. De ce este aşa? Tocmai pentru că este liturgică
şi pentru că motivaţia ei primară este dreapta slăvire
a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
...
Creştere şi schimbare
O întreagă lume desparte aceste slujbe otodoxe de cele protestante
moderne. Totuşi, cititorul meu protestant poate să nu fie preocupat
de cât de măreaţă şi de emoţionantă este
Dumnezeiasca liturghie; o slăvire care este aceeaşi de la săptămână
la săptămână nu poate în nici un chip să încurajeze
creşterea în Dumnezeu. La urma urmei, oare creşterea nu presupune
schimbare?
Indiscutabil, creşterea presupune schimbare.
...
...
(Fragmente extrase din cartea:
„Însetând după Dumnezeu” de Matthew
Gallatin, Editura Egumenita, 2005.
Salt la inceputul paginii
|
|
