[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 



Precizare: Aceastã postare nu este menitã sã incite la urã confesionalã. Diferenta este de mod de abordare, de "teorie"... Dar este o diferentã esentialã. În sensul cã acest mod de abordare functioneazã...

Dezaprob folosirea acestei postãri ca argument pentru exclusivism religios sau nationalism sau legionarism !


Nota mea. Nu pot sã nu remarc o traducere tendentioasã, malitioasã, nedreaptã a titlului original al cãrtii de cãtre editura româneascã.

Titlul originalului este: Thirsting for God in a Land of Shalow Wells, editura Conciliar Press. Ceea ce ar însemna cam asa: Însetând dupã Dumnezeu pe un pãmânt cu puturi neadânci, este un tittlu în acord cu mesajul si tonul cãrtii.
Si exprimã NOBLETEA celui care ne împãrtãseste experienta sa, drumul parcurs.

Un sens putin diferit de cel sugerat de editura româneascã prin titlul: De la rãtãcirile protestante la adevãrul Ortodoxiei. O nuantã care CONDAMNÃ cumva.
(V.J.)

Matthew Gallatin

Fragmente din cartea
"Insetând dupã Dumnezeu"
de Matthew Gallatin

Introducere

Această carte este scrisă pentru oameni care nu au decât o singură dorinţă: să Îl iubească pe Dumnezeu. Mai exact, aş spune că se adresează protestanţilor evanghelici care şi-au dedicat viaţa găsirii unei relaţii apropiate cu Dumnezeu, dar în mod cu totul deosebit se adresează acelor suflete sincere, dar adesea neînţelese, care au vrut să rămână în afara oricărei opţiuni doctrinale şi denominaţionale în devotata lor căutare după acel misterios „ceva” – acel element indefinibil al adevăratei credinţe către care năzuiesc, dar pe care nici o biserică, nici o doctrină sau învăţător nu a putut să îl pună în mâinile lor întinse.

Am fost unul dintre aceştia. Şi am cunoscut mulţi, mulţi alţii.

În discuţiile mele cu aceste spirite înrudite se întâmpla ca nu rareori să ajungem să vorbim despre Biserica primară. Reflectam adesea cu o nostalgie aproape romantică la credinţa puternică a apostolilor şi a martirilor. Hristos crease în sufletul lor o lume care o transcende pe aceasta. Cât de mult tânjeam să-L avem şi noi în inimile noastre aşa cum Se sălăşluise în ale lor. Voiam ca El să se slujească de noi ca să tulburăm lumea (Fapte 17:6). Secretul acestui fel de experienţă stătea în ceea ce căutam.

Da, am vorbit mult despre Biserica primară. Dar în mod real nu ştiam aproape nimic despre asta. Nu citisem niciodată o istorie timpurie a Bisericii; nu crezusem că era necesar. În afară de asta, ştiam cu toţii că, după prima generaţie glorioasă a apostolilor, Biserica devenise o corabie încolţită de ereziile piratereşti şi împinsă la naufragiu de cârmaci înşelaţi. Adevărata credinţă a apostolilor nu mai fusese restabilită până la Martin Luther, iar alţi reformatori au îndreptat-o după secole de abuzuri.

Dar noi căutam ceva încă nedescoperit, ceva ce nici reformatorii nu înţeleseseră întru totul şi nu ne transmiseseră. Cumva, ştiam cu toţii că acel ceva se afla acolo, în acel timp glorios dinainte de jalnica decădere a Bisericii în eroarea spirituală. Dar cu tot efortul nostru intens de a cerceta Scripturile, nici unul nu descoperise acel germene al adevărului. Uneori credeam că îl avem; dar descopeream de fiecare dată că nu era decât sticlă colorată.

Apoi, când am început să trec de 40 de ani, m-am confruntat cu un moment al adevărului. Pentru prima oară în viaţă am luat în considerare în mod serios această întrebare simplă: dacă poporul lui Hristos formează un trup nedespărţit, aşa cum spune Sfântul Pavel, de ce există atât de multe variante ale adevărului? Cum pot protestanţii, care cred în Biblie şi care citesc din aceleaşi Scripturi, să ajungă la atât de multe afirmaţii diferite, la atâtea reprezentări diferite despre Dumnezeu? Aceasta este calea pe care trebuie să mergem?

Pentru prima oară, am luat în considerare câteva fapte evidente şi am început să le pun cap la cap. Şi iată ce am înţeles în acel moment de cotitură al vieţii mele: calea credinţei protestante nu mă va putea conduce niciodată la acel adevăr esenţial după care tânjeam eu şi prietenii mei. Spre uimirea mea, aceasta a fost concluzia inevitabilă la care am ajuns foarte uşor. Calea pe care am ajuns la ea este subiectul primelor patru capitole ale acestei cărţi.

Când spun că această descoperire m-a aruncat în cele mai întunecate momente ale vieţii mele nu exagerez. M-a zdruncinat din rădăcini. Cu toate acestea, făceam parte dintr-o familie de protestanţi credincioşi Bibliei. Mi-am dedicat întreaga viaţă slujirii protestantismului evanghelic ca pastor, consilier, profesor şi muzician. Dar – slavă lui Dumnezeu – învierea mea din această perioadă întunecată m-a ridicat către locuri de lumină pe care nu putusem să le prevăd vreodată. Pentru că, în această zbatere de a ieşi din umbrele unei credinţe vechi, am găsit în cele din urmă lumina – calea de întoarcere către Biserica primară!

Trebuie să mărturisesc că această cale de întoarcere acasă a fost surprinzătoare. S-a dovedit că ceea ce mă leagă de această minunată Biserică Primară nu este o doctrină esoterică sau un principiu spiritual. Dimpotrivă, este o legătură vie. Vedeţi, Biserica Aposolilor nu a dispărut de fapt niciodată! Nu s-a prăbuşit sub presiunea ereziilor. Nu s-a retras într-o vale muntoasă sau într-un deşert ca să conserve un neînsemnat cult esoteric. Nici nu s-a ascuns într-un întuneric revelatoriu pentru a aştepta o îndepărtată epocă viitoare când un teolog oarecare o va reînvia cu o cheie secretă a Scripturilor.

Nu, am descoperit că fiecare credinţă şi practică ale acestei minunate Biserici a Apostolilor sunt păstrate până în ziua de astăzi într-un trup de credincioşi care numără 250 de milioane de membri – al doilea ca mărime după Biserica Romano-catolică. Continuă se fie Biserica martirilor; milioane dintre membri ei au fost martirizaţi numai în secolul XX. Dar Biserica dăinuie în frumuseţea şi în adevărul Sfântului Duh, împlinind cu credinţă porunca Apostolului Pavel.

Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră
(2 Tes. 2:15; subl.aut.)

Exact aceleaşi tradiţii care erau în mintea Apostolului Pavel când a scris aceste cuvinte cu 20 de secole în urmă, luminează încă drumul şi marchează calea către această Biserică. Credinciosul devotat al acestei Biserici călătoreşte împreună cu Hristos într-o dragoste intimă care transcende lumea. În îmbrăţişarea binecuvântată a acestei Biserici am aflat acel „ceva” tainic după care am tânjit toată viaţa. Acel „ceva”, dimpreună cu binecuvântări pe care nici măcar nu aş fi putut să mi le închipui, l-am primit în Biserica ortodoxă, care şi-a deschis uşile la Cincizecime – Sfânta Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Acum, protestanţii din această ţară sunt relativ neinformaţi în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Mulţi chiar nu ştiu nimic despre ea. Cu toate acestea, Encyclopedia Brittanica a recunoscut Biserica Ortodoxă drept biserica cu cea mai rapidă creştere în America de astăzi. Voi istorisi cum am ajuns să descopăr această credinţă veche în capitolele 5 şi 6.

Abandonasem protestantismul datorită deficienţelor pe care le identificasem în rădăcinile sale. Dar, în lumina ortodoxiei, am început să văd că fisurile şi insuficienţele credinţei protestante sunt încă mai adânci decât fusesem în stare să recunosc anterior. Nu mă refer aici la problemele doctrinelor specifice ale denominaţiunilor particulare. Mă refer mai degrabă la probleme care subminează orice credinţă protestantă – indiferent de denominaţiune, „non-denominaţiune” sau sectă. Partea a doua a acestei cărţi se va referi la aceste dificultăţi.

Pentru că m-am aflat şi eu în pielea lor, ştiu că cititorii mei protestanţi pot considera că este provocator să te confrunţi cu aceste probleme. Dar în egală măsură pot fi provocaţi de ultimele capitole ale cărţii, în care încerc să ofer o gustare a credinţei primilor creştini, aşa cum a fost păstrată în Biserica Ortodoxă. Pentru ei nu este prea uşor să accepte ideea că acele doctrine şi practici pe care le consideră „nescripuristice” erau văzute de fapt ca perfect scripturistice de oamenii pentru care au fost scrise documentele Noului Testament.

Desigur, eu nu sunt singurul protestant care a descoperit aceste adevăruri. Sunt, efectiv, mii  de protestanţi americani (în unele cazuri congregaţii întregi) care în ultimii ani s-au întors acasă la rădăcinile lor străvechi. Aceşti nou veniţi recunosc în creştinismul ortodox frumuseţea bisericii timpurii. Ei sunt gata să îmbrăţişeze cu toată inima vitalitatea spirituală a acesteia.

O mare binecuvântare este că, o dată cu venirea acestor convertiţi de la protestantism pe treptele bisericilor ortodocşi, redescoperă credinţa lor! Când întâlnesc oameni care au primit vechea lor credinţă de dragul credinţei încep să se întrebe: „Ce deţin eu aici, cu adevărat?” Astfel, cenuşa care stătea rece în multe inimi este acum reaprinsă cu foc sfânt.

Ortodoxia cunoaşte astăzi o asemenea largă acceptare nu pentru că este stranie, sau exotică, sau răsăriteană, sau nouă. Nu, pur şi simplu este adevărul. Este credinţa care a început să schimbe lumea cu 2000 de ani în urmă şi niciodată nu a intrat în declin.

Această carte este istoria călătoriei  mele către credinţa străveche. Aici, viaţa mea cu Dumnezeu întrece tot ce am visat vreodată. Astăzi, cuvintele „Îl iubesc pe Iisus” au pentru mine o semnificaţie pe care nu o pot exprima deplin unui protestant care nu împărtăşeşte sistemul meu de referinţă ortodox. Dar cel care va citi această carte în duh de rugăciune, cu răbdare şi cu atenţie, pe măsură ce se va apropia de paginile finale, va dobândi o binecuvântată înţelegere a lui Hristos, Care Îşi împărtăşeşte minunata Sa dragoste peste credincioşii Săi, în lumina Sfintei Ortodoxii.

(Prefaţa cărţii „Însetând după Dumnezeu” de Matthew Gallatin, Editura Cartea Ortodoxă, 2005)

Fragmente

Atunci ce are ortodoxia ce acel protestantism nu are? De ce nu poate credinţa protestantă să-L trăiască cu consecvenţă în modul în care o doreşte cu atâta sinceritate. Devenind ortodox, mi-am dat sema că problema cu credinţa mea protestantă stă în faptul că modul în care mă îvaţă să comunic cu Dumnezeu pur şi simplu nu merge.

Vedeţi, modul protestant de a trăi în Hristos este în întregime înrădăcinat într-un sistem de gândire cunoscut ca raţionalism. În acest capitol am să încerc  să arăt cum acest raţionalism îl împiedică şi pe cel mai dăruit protestant să trăiască cu adevărat în prima lui iubire.
...
Eroarea din inima credinţei protestante este aceasta: credinţa protestanţă nu ştie în mod real cum – în orice caz coerent – să se elibereze de raţionalizare, să deschidă uşa şi să-L trăiască pe Iisus. Iată ce-i face pe protestanţii devotaţi să caute permanent revigorare. Iată ce-i face să meargă la librăriile creştine, să caute titluri care promit să deschidă secretul către o relaţie profundă cu Dumnezeu. Tânjesc după o experienţă de zi cu zi a bogăţiei Prezenţei vii a lu Hristos. Dar credinţa lor nu le poate da asta.

Ideea de Dumnezeu

Acum, în acest punct, pot să-i aud pe prietenii mei protestanţi spunând: „Dar, aşteaptă! Ce s-a întâmplat când am dat inima mea lui Hristos” L-am auzit bătând la uşă (cf. Apocalipsa 3:20). Şi I-am cerul să intre în viaţa mea. Vrei să-mi spui că nu I-am deschis cu adevărat uşa? Îmi spui că nu L-am trăit într-un mod viu, real, când s-a întâmplat acest lucru?”

Nu, în nici un caz nu spun asta. Adevărul este că nu aş fi astăzi ortodox dacă Hristos nu mi s-ar fi revelat în chip haric pe când eram protestant. Cred că Dumnezeu găseşte întotdeauna o cale de a transmite o conştiinţă a Persoanei Sale sufletelor oneste, care caută adevărul, indiferent cine sunt şi indiferent unde sunt.

Dar mi-ar plăcea ca cititorii mei protestanţi să reflecteze împreună cu mine la acele momente speciale cu Hristos – la altar când I-am dat inimile noastre şi în acele momente mişcătoare până la alcrimi, pline de bucurie şi de pace, când am avut o simţire adâncă a faptului că El este real. Permiteţi-mi să pun întrebarea: este acest ceva real un lucru pe care cineva îl gândeşte sau îl simte?

Cred că toţi vom spune că cele mai bogate experienţe ale noastre cu Dumnezeu sunt simţite în inimile noastre, iar nu gândite în minţile noastre.
...
Atunci de ce acele momente preţioase împreună cu El se şterg? De ce nu durează? Asta pentru că raţionalismul protestant ne învaţă  că drumul spre a-L întâlni în mod real pe Hristos este să studiezi despre El. Aşa că, mai devreme sau mai târziu, credinciosul protestant trebuie să-şi întoarcă atenţia de la Hristos Care este pur şi simplu acolo către Iisusul interpretărilor scripturistice. În termenii analogiei mele, se întoarce de la Hristos care stă la uşă la Hristosul din dosar.  Credinciosul protestant continuă să ţină închisă uşa pentru Persoana lui Hristos, pentru a se concentra pe ideea de Hristos.

Acea idee, fie ea indiscutabilă şi motivantă, nu este un substitut pentru Persoană. Mai mult încă, poartă marca propriilor interpretări ale credinciosului. Aşa cum am văzut în analogia mea, această idee poate mai degrabă zădărnici relaţia acestuia cu Hristosul real decât să o favorizez. Poate efectiv să-l împiedice pe credincios să-L recunoască cu adevărat pe Hristos.

Aflând iubirea

Privind înapoi, mi-am dat seama că raţionalismul meu protestant m-a obligat să trăiesc într-o tensiune fără odihnă între o conştiinţă a frumoasei realităţi a lui Hristos şi o credinţă care nu ştie să-L experimenteze aşa cum este.
...
Ce le permite creştinilor ortodocşi să aibă o întâlnire vie cu Dumnezeu? Tainele Bisericii – acele ritualuri binecuvântate de slăvire a lui Dumnezeu prin care atingem Persoana vie a lui Hristos. Oricine merge pe calea sacramentală pe care Biserica adevărată a mers de la Cincizecime până în ziua de azi ajunge să-L cunoască pe Iisus Hristos ca un „Iubit ceresc” real şi apropiat.

O mântuire vie

Prin urmare, ce este calea sacramentală ortodoxă? Ce o face să fie un drum atât de diferit către Dumnezeu?
...
... credinciosul ortodox se consacră anumitor acte de iubire destinate să deschidă uşa inimii şi să-i permită să-L întâlnească pe Iisus Hristos aşa cum este. Aceste acte au fost propovăduite şi Bisericii timpurii de către apostoli şi au fost practicate de adevăratul trup al lui Hristos de la Cincizecime. Împlinindu-le, credinciosul stă la uşă, trăind Prezenţa lui Hristos cu inima, cu mintea şi cu trupul.

Decât să caute dovezi raţionale şi argumente teologice, credinciosul ortodox găseşte confirmarea credinţei sale în istoria verificată şi verificabilă a acestor tradiţii binecuvântate, numite taine. Împlinirea acestor acte în cadrul comunităţii sfinte a Bisericii dă credinciosului oportunitatea de a întâlni Prezenţa vie a lui Hristos.

Acesta este un mod de viaţă cu totul diferit de calea protestantă a credinţelor întemeiate pe studiu şi permanent îmbunătăţite. Cine călătoreşte pe calea Tainelor Bisericii nu se concentrează să înveţe mai mult despre Dumnezeu, în speranţa că această cunoaştere îl va conduce cumva în mod miraculos către iubirea adevărată. Dimpotrivă, zi de zi, moment după moment, credinciosul participă direct la viaţa lui Hristos, întâlnindu-L în actele sacramentale de iubire, pe care El Însuşi a poruncit să le îndeplinim împreună.

Liturghia

Nu există îndoială în privinţa aceasta: slăvirea ortodoxă pare să fie culmea formalismului, modelul ritualului fosilizat. De ce, elementele majore ale slujbei din dimineaţa de duminică nu s-a schimbat semnificativ în mai bine de 16 secole!
...
ca unul care toată viaţa mea de adult am fost implicat strâns în îndrumarea slujbelor de slăvire a lui Dumnezeu, ştiu câte ceva despre modul în care protestantul modern dă slavă lui Dumnezeu. Ceea ce caută protestantul şi ceea ce pastorii şi îndrumătorii speră să asigure este o experienţă de slăvire „pline de de sens”. Ce înseamnă „plină de sens”? În primul rând, muzica trebuie să inspire oamenii să simtă iubire şi evlavie pentru Dumnezeu şi să le acorde oportunitatea de a-şi exprima sentimentele. În al doilea rând, predica trebuie să le dea ceva proaspăt şi cu miez pentru a medita – ceva care va inspira congregaţia să-L urmeze pe Dumnezeu.
...
Ei, vă puteţi imagina o biserică în care puterea şi eficacitatea să nu depindă în primul rând de excelenţa creativă a pastorului şi a corului? Unde slăvirea lui Dumnezeu să se împlinească de fiecare dată? Aceasta este slăvirea ortodoxă. De ce este aşa? Tocmai pentru că este liturgică şi pentru că motivaţia ei primară este dreapta slăvire a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
...
Creştere şi schimbare

O întreagă lume desparte aceste slujbe otodoxe de cele protestante moderne. Totuşi, cititorul meu protestant poate să nu fie preocupat de cât de măreaţă şi de emoţionantă este Dumnezeiasca liturghie; o slăvire care este aceeaşi de la săptămână la săptămână nu poate în nici un chip să încurajeze creşterea în Dumnezeu. La urma urmei, oare creşterea nu presupune schimbare?

Indiscutabil, creşterea presupune schimbare.
...
...

(Fragmente extrase din cartea:
„Însetând după Dumnezeu” de Matthew Gallatin, Editura Egumenita, 2005.



Salt la inceputul paginii