Maurice Zundel

Dumnezeu aici, acum, în interior

Dumnezeu nu este acolo sus, aici jos, după!
Dumnezeu este aici, acum, în lăuntrul nostru.
Dumnezeu este întotdeauna deja acolo.

Paris 1968

Este absurd să credem în divinitatea lui Isus Hristos ? Este uimitor că nu s-a prezentat misterul lui Isus ţinând cont de secretul care ţâşneşte din inima lui: Dumnezeu este aici, acum, în interior. Dumnezeu este întotdeauna deja acolo. Când Isus se întrupează Dumnezeu nu coboară din cer.

Divinitatea lui Isus Hristos pare a fi absurditatea radicală: cum poate Dumnezeu să fie pământean? Cum îşi poate el întemeia o carieră care se derulează în istoria umană ? Cum poate el întemeia adoraţia ?

Şi creştinismul este fondat pe această absurditate radicală a adorării unui om !
Şi aceasta de către o umanitate aşa-zis civilizată (cea din Occidentul zis creştin).

Înţelegem de ce Coranul nu încetează să polemizeze, cu o convingere sălbatică, spunând că Dumnezeu nu naşte, că Dumnezeu nu zămisleşte şi nu este zămislit!

Dar chiar divinitatea lui Isus Hristos nu are sens decât dacă mai întâi Dumnezeu se situează în interior, în interior. Este uimitor că nu s-a prezentat misterul lui Isus ţinând cont esenţialmente de secretul care ţâşneşte din inima lui Isus: Dumnezeu nu este acolo sus, aici jos, după! Dumnezeu este aici, acum, în interiorul nostru înşine.

Dumnezeu este întotdeauna acolo, după cum ne comunică magnific Augustin în relatarea convertirii lui : „Tu erai cu mine, eu nu eram cu Tine!”

Întruparea nu este în nici un caz o coborâre din cer pentru că cerul este în noi, întruparea este, aşa cum spune simbolul sfântului Atanasie, o înălţare a umanităţii la Dumnezeu, o deschidere a omului la Dumnezeu, o venire a omului la Dumnezeu, şi este o greşeală să credem că Dumnezeu trebuia să vină pentru că el era de-o veşnicie deja acolo !

Omul este cel care trebuia să vină şi, când vedem în noi înşine cât de slabă este adeziunea noastră la Dumnezeu, cât de fluctuantă şi de ezitantă – reluăm neîncetat aceeaşi suită de infidelităţi – când vedem cum Dumnezeu este încă în noi un idol angajat în toate felurile de mituri cosmice prost definite şi greu de digerat,  înţelegem că în realitate omul este cel care era cazul să vină la Dumnezeu. 

Isus este deci umanitatea care a venit la Dumnezeu, umanitatea asumată în Dumnezeu. Şi noi suntem instruiţi cu privire la „cum”-ul acestei înălţări prin acest fapt când experienţa noastră introduce deja o perspectivă care ne-o face inteligibilă, într-un anume fel, în acest fapt că noi suntem, şi noi, atraşi spre acest Altul mai intim nouă înşine decât cel mai intimul din noi înşine, şi care ne aşteaptă în mai intimul din noi.

Noi de asemenea suntem în realitate persoane. Noi nu suntem sursă sau origine decât în măsura în care, diminuaţi în Prezenţa divină, vindecaţi de eul nostru complice si pasional, suntem în întregime, pornind de la rădăcina fiinţei noastre, un elan spre Unicul, şi acest Unic este într-adevăr eul nostru în sensul în care suntem atârnaţi de Prezenţa sa când suntem realmente existenţi.

Dar în noi, această adeziune la Unicul este fluctuantă, obscură, neîncetat contestată şi întunecată, ceea ce nu împiedică ca în noi să fie această orientare. Îi percepem deodată imensa putere creatoare când ni se întâmplă ca lui Augustin să trecem din afară în interior şi să regăsim în noi această Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă care nu a încetat să ne aştepte.

Isus reprezintă elanul terminal proiectat de către această atracţie. În el eul complice este înlăturat radical prin asumarea liberă a umanităţii sale în Dumnezeu, vreau să spun că în el joncţiunea perfectă se împlineşte cu adevărat, în el eul divin devine realmente singurul lui eu.

Ceea ce vrea să spună în termeni mai simpli că umanitatea lui Isus Hristos nu are altă legătură cu ea însăşi decât sărăcia divină.

( Fragment tradus din cartea:
Maurice Zundel – Pour toi, qui suis-je?,
Sarment, Editions du Jubilé, 2003,
Traducerea îmi apartine, VJ )     

Salt la inceputul paginii