MICHAEL PAUL GALLAGHER S.J.
AJUTĂ NECREDINŢEI MELE
Editura ARS LONGA, IAŞI, 1996
Fragmente

 

CUPRINS

În loc de prefaţă            5 click

Partea întîi - ÎNFRUNTÎND REALITĂŢILE       9
Să participi la liturghie ca un ateu              11 click
Doi profeţi: Dostoievski şi Tereza              16
Conciliul Vatican II - schimbarea               24 click
Semnele timpului: impresii şi statistici       31

Partea a doua - DISCERNEREA RĂDĂCINILOR     43
Tipare de necredinţă individuală             45
Impactul schimbărilor sociale                 53
Tipuri de necredinţă                              60
O convergenţă a cauzelor                      66

Partea a treia - RĂSPUNSURI               77
Un cvartet de credincioşi - despre viitorul credinţei 79
Îndemnul dracilor privitor la cler              91
Zece jaloane pentru profesori                103
O scrisoare către părinţi                        112
Scrisoare către un „mijlocaş"                 118
Scrisoare către un „ateu de biserică"      128
Scrisoare către un prieten ateu              134 click
Epilog: spre un alt ecumenism              143 click


Cele colorate sunt postate pe site. Ajungeti facand click pe click.

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

În prag de mileniu, într-o perioadă de profunde schimbări şi de mobilitate socio-culturală, lumea contemporană a ajuns să se confrunte din ce în ce mai mult cu sine sub imperiul unor valori dictate de tot mai marea dorinţă de libertate şi de inde­pendenţă manifestă la toate nivelele unei societăţi. Vechii „zei" încep să fie daţi treptat la o parte, ei făcând loc, mai ales în ceea ce priveşte tînăra generaţie, altora, mult mai gălăgioşi, chiar dacă lipsiţi de o adevărată temelie: televiziunea, mass-me-dia, în special, ocupă aproape toate momentele de răgaz ale individului, privîndu-1 de clipa de introspecţie necesară adevă­ratului progres interior.

Pe acest fundal, cartea lui Michael Paul Gallagher, caută să se constituie într-o provocare, într-o „mănuşă" aruncată unei omeniri aflată în marea ei majoritate într-un punct crucial al dezvoltării şi chiar existenţei sale viitoare. Pînă unde valorile culturale şi religioase ale omenirii pot fi acceptate în zilele noastre? Pînă unde pot fi ele negate sau transformate? Ce a fost adevărat în dogmele şi tradiţiile părinţilor şi buneilor tinerilor de azi şi ce a contribuit la „tulburarea actuală a unei situaţii privită pînă nu de mult ca stabilă? Irlanda, odinioară ca şi acum, socotită cea mai catolică ţară occidentală, se confruntă din ce în ce mai mult cu o falie adîncă între „convenţie" şi „convingere", între cultură şi pseudo-cultură, trebuind să facă faţă ciocnirii dintre o libertate admisă în cadrul unor tipare rigide şi una, reacţie a celei dintîi, împinsă pînă la limitele extremismului. La aceste întrebări se caută cu asiduitate un răspuns în paginile acestei cărţi deosebit de interesante, ce nu se mărgineşte doar la a reprezenta „un ghid" în găsirea unor căi de înţelegere şi compromis reciproc între „credinciosul" legat încă de amintirea unei societăţi dominate cu autoritate de Biserică şi „ateul" răzvrătit împotriva unei stări de fapt pe care nu o înţelege sau pe care o neagă din diverse considerente. Analiza, din acest punct de vedere, a societăţii irlandeze (ce poate fi extinsă cu uşurinţă şi la restul Europei - în special, dar nu numai - indiferent de substrat cultural sau confesional), se dovedeşte, în ciuda obiectivitătii cu care e făcută, purtătoarea unui filon optimist, prin posibilele soluţii oferite acestei crize, de către autor. Dacă mai adăugăm la toate acestea ritmul alert, dialogant, în care a fost scrisă, cartea se dovedeşte a fi o ade­vărată diagramă socială a Europei contemporane, în care Irlanda rămîne, încă, un caz aparte.

Michael Paul Gallagher s-a născut în comitatul Sligo, Republica Irlanda. După terminarea studiilor universitare la Dublin şi în Franţa, le va continua la Oxford, Baltimore (Universitatea Johns Hopkins), precum şi la Queen's University din Belfast, după care va deveni conferenţiar la catedra de literatură engleză de la University College, Dublin, Este autorul multor studii şi articole publicate în Europa şi Canada, fiind un apreciat specialist în domeniul problemelor credinţei şi ateismului, în Irlanda şi în străinătate.

Christian Tămaş

1
SĂ PARTICIPI LA LITURGHIE CA UN ATEU

Era într-o joi seara, la Liturghie, cînd am intrat în ateismul meu mult mai adînc decît pînă atunci. Aceasta poate semăna cu fraza de început a unui roman scris la persoana întîi, dar, de fapt, e adevărul autorului acestei cărţi. Pare şocant? Cred că e o realitate neobişnuită, chiar pentru oamenii religiei, ca ei să intre într-un ateism temporar şi aş vrea să deschid această discuţie descriind unul din aceste momente prin care am trecut eu însumi. O scurtă experienţă, da, însă care s-a dovedit mai revelatoare decît multe alte îndelungate eclipse de credinţă.

Contextul poate să fi avut ceva a face cu acest lucru - deseori are. Am avut un somn scurt de noapte şi o lungă şi întrucîtva nesatisfăcătoare zi. Înclinaţia pentru ateism mi-a venit în mod paradoxal odată cu citirea Evangheliei, la Liturghie. Era ceva referitor la saduchei, disputîndu-se cu Cristos cu privire la învierea din morţi, iar eu, cu o uşoară critică formală în minte, am simţit că nu cred că aceste cuvinte au fost vreodată rostite de către Isus: cu siguranţă au fost puse în gura lui de vreo con­troversă a Bisericii timpurii. Cît de mult s-a adăugat ulterior? întrebarea a fost amplificată curînd de „cît de mult a fost fabri­cat?" De la acest punct de pornire interior am rămas neobişnuit de atent la cuvintele Liturghiei, dar cu un adînc sentiment de îndoială. M-am pomenit deci privind din afară şi auzind cuvinte, cu o anume nostalgie pentru înţelesul lor, aproape ca şi cum aş fi fost un ateu de mulţi ani care acum revede o scenă fami­liară de rugăciune,  într-un sens,  am luptat cu gîndurile şi mişcările de spirit, dar a rămas o alarmantă şi singură experi­enţă de a fi acolo cu comunitatea mea, în timp ce mă simţeam despărţit de motivaţia faptului pentru care ne adunaserăm acolo. Pentru ceilalţi era vorba doar de o Liturghie de seară obişnuită, destul de banală şi fără pretenţii. Pentru mine, deşi nu se vedea, era ceva dramatic. M-am gîndit dacă voi mai ieşi vreodată din această stare de a socoti totul de necrezut. Concelebrînd, am găsit cuvintele consacrării dureroase, într-un mod straniu, spe-rînd ca ele să fie adevărate, în vreme ce simţeam că nu erau. în timpul rugăciunilor de după consacrare, m-am alăturat vorbelor, dorind ca viii şi morţii să poată fi binecuvîntaţi, dar temîndu-mă că totul era numai ceva fals, o faţadă a temerilor omeneşti, întreaga Liturghie mi-a părut o înţelepciune bogată şi simbolică, bazată numai pe imaginar: ceea ce omenirea a construit pînă acum în jurul istoriei lui Isus. împărtăşirea semnului păcii cu ceilalţi a reprezentat o experienţă a tristeţii; credeam că ne dădeam unul altuia ceva de la Dumnezeu, dar s-ar fi putut să ne fi avut numai pe noi înşine singuri în lume. încă şi mai intens a fost momentul prezentării ostiei înaintea comuniunii, deoarece putea fi ceva ori numai adevărat, ori numai fals, o cale de mij­loc neexistînd. Ori această pîine era prezenţa lui Isus, ori era o simplă închipuire. Ori învierea era un mare eveniment, ori întregul edificiu al religiei noastre era doar o exagerare grotescă a vieţii unui predicator din Palestina.

După primirea împărtăşaniei, m-am pomenit rugîndu-mă, folosind faimoasele cuvinte ale tatălui băiatului posedat, din Evanghelii: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" (Mc., 9, 24). Le-am repetat pur şi simplu în interiorul meu. Nu s-a întîmplat mare lucru, dar totuşi ceva s-a schimbat. Poate că cel mai bine aş putea să exprim acest sentiment împrumutînd două foarte simple vorbe de la sfîrşitul sonetului despre rugăciune a lui George Herbert, cînd, după înşiruirea multor fraze privitoate la experienţa rugăciunii, autorul conchide, spunînd că ea înseamnă „ceva înţeles".

Cînd am înţeles sau am început să înţeleg totul, după comu­niune şi la încheierea Liturghiei celebrate de mine, într-un mod ateist? Am înţeles că credinţa era un dar mai extraordinar decît am realizat vreodată. Am sesizat îndoiala posibilă, care nu poate fi niciodată despărţită de această viaţă. Cel mai mult am ajuns să văd din nou că credinţa e ceva cu totul deosebit de simpla acurateţe a adevărului obiectiv. Perioada mea de îndoială se născuse în cadrul cunoaşterii, fiind extinsă la o stare generală de viziune negativă.

Cum stăteam acolo după comuniune, gîndurile-mi erau mai simple decît această explicaţie: am dat peste faptul că, dacă credinţa era posibilă, ea era mai mult o problemă de viaţă şi de iubire, decît de adevăr. Numai în cadrul unei anumite dispoziţii sau atitudini poate fi găsită credinţa. Cînd am trecut de la o distanţă sceptică la o încercare de a mă ruga, starea interioară mi s-a schimbat. Aşa cum apare în Magnificat: „pe cel flămînd îl acoperă de lucruri bune, pe cel bogat îl îndepărtează cu mîinile goale", învăţam din nou acea diferenţă, din interior. La sfîrşitul Liturghiei privirea mi s-a îndreptat spre „foame". Eram încă fragil, încă puţin speriat şi nesigur. Dar era vorba de „ceva înţeles" care avea să se clarifice de la sine.

În acea seară m-am trezit descriind această experienţă cîtor-va membri ai comunităţii mele. Era o parte din întîlnirile noas­tre în care trebuia să ne împărtăşim cîte ceva din viaţa noastră interioară, iar mie mi s-a părut drept să folosesc prilejul pentru a-mi înfăţişa cea mai recentă luptă pe care o încercasem. Şi acest lucru a marcat o importantă descoperire, dat fiind caracte­rul ei evident.

Nu Dostoievski spusese, oare, că ateii sînt cei care şi-au pierdut legăturile cu oamenii obişnuiţi? Trecîndu-mi în revistă experienţa avută în timpul Liturghiei, o vedeam cu un anumit calm, deoarece mă auzeam pe mine prin înţelegerea celorlalţi. Acest aspect nu-i diminua realitatea, ci, dimpotrivă, îi dădea o perspectivă mai izolată. „Omul nu e făcut să stea singur", spune Geneza. Poate nici credinţa nu poate rămîne în viaţă cu uşurinţă fără ajutorul şi în afara unei comunităţi.

Am ieşit din acea perioadă de necredinţă mai înţelept, mai întărit. Am ales aceste lucruri, ca început al cărţii mele, deoa­rece ele ar putea sluji la evocarea realităţii luptei interioare a altor persoane. De asemenea, toate astea ar putea sugera cîteva importante căi de a te împăca cu îndoiala; mai întîi non-sur-priza; păstrarea uşii deschise în faţa „foamei"; apoi, păstrarea unor canale de comunicare cu alţii.

Reflectarea la ceea ce numeam eu în primele rînduri ale cărţii „ateism temporar" ar putea, de asemenea, purifica aprecierea de către fiecare din noi a credinţei personale. Episodul biblic, care pentru mine a venit ca o încununare a tuturor aces­tor lucruri, regăsit în capitolul al VlII-lea al Evangheliei lui Marcu, se referă la vindecarea unui orb. Deseori, orbirea în Biblie poate fi considerată şi în sens literal, cît şi figurat, ca o blocare a credinţei, în această clipă alţi oameni aduc un om dinaintea lui Isus; el nu pare să ceară mult. Atunci Isus îl ia de mînă, ducîndu-1 „afară din sat"; fiind condus dincolo de orizon­tul său restrîns într-un loc al unei posibile întîlniri mai pro­funde, el face un pas crucial spre alte privelişti. Dar vindecarea nu are loc pe deplin chiar de la început, iar în această privinţă istorisirea e unică în Noul Testament. Atunci cînd omul e între­bat de Isus dacă poate vedea ceva, el are curajul de a spune că şi da, şi nu. Ar fi fost atît de uşor pentru el să fie mişcat de faptul că vedea limpede totul, dar totuşi omul afirmă că se află încă în întuneric: „zăresc nişte oameni umblînd, dar îi văd ca nişte copaci". Acesta e un minunat moment cu care mă pot identifica frecvent. E starea pe care am avut-o la sfîrşitul Litur­ghiei din aceea seară de joi, trecînd de la orbire la vedere, dar aflîndu-mă încă puţin în întuneric. Era nevoie de ceva mai mult, iar pentru mine instrumentul libertăţii depline era şansa de a vorbi despre acest lucru cu alţii. Omul din Betsaida a avut parte de o a doua atingere din partea lui Isus, care i-a permis „să vadă toate lucrurile clar" şi să nu mai fie doar „omul care înce­pea să vadă".

Aceste trei stări sînt reale: orbirea, întunecarea, vederea. Şi ajută mult ca să ştim unde ne aflăm, chiar pe parcursul unei zile şi chiar mai mult, în decursul unei vieţi.

În fine, există o notă neobişnuită în încheierea episodului din Marcu, atunci cînd omului i se spune să se ducă acasă, dar să nu intre în sat. Fiindu-i redată vederea, e ca şi cum s-ar întoarce acasă; dar poate fi rănit de micimea satului. Credinţa implică „să fii trimis" la alţii şi, de asemenea, să eviţi inutila „lungime de undă", caracterul simplei curiozităţi.

Mica mea povestire de joi şi-a găsit un context mai larg în povestea orbului din Betsaida. Putem porni de la orbire, dar locul poate fi rău ales pentru libertate. Putem să nu fim vinde­caţi dintr-o dată; e posibil să fie nevoie de etape care să ceară cinste şi curaj. Iar dacă credinţa e redată, ea va continua într-o relaţie, în sine, cu alţii, într-o întoarcere, într-o trimitere acasă. E diferit totul de orice alt fel de cunoaştere, deoarece acest lucru se naşte numai din „foame", din iubirea zărită fie şi în întuneric; de aceea, credinţa îşi dobîndeşte plenitudinea numai în măsura în care e trăită. Perioada mea de ateism m-a lăsat cu un simţămînt al ciudăţeniei credinţei, mereu, precum şi al deo­sebitei ei fragilităţi astăzi.

[…]

3
CONCILIUL VATICAN II   - SCHIMBAREA

În 1964, în primul an al alegerii sale, Papa loan Paul al II-lea descria ateismul ca fiind „cea mai serioasă problemă a timpului nostru" şi, mai tîrziu, în acelaşi an, afirmaţia sa avea să-şi afle ecoul în dezbaterile Conciliului Vatican. Un episcop francez atrăgea atenţia asupra faptului că „pentru prima oară în istoria Bisericii un conciliu se întruneşte într-o eră a ateismu­lui". Relatarea modului în care dezbaterile conciliare au tratat acest subiect e pasionantă în sine, marcînd naşterea unui nou ecumenism. El inaugurează o total nouă lungime de undă a înţe­legerii îndreptată spre ateism, chemînd la noi nivele de dialog între credincioşi şi atei. Se poate avea impresia că mulţi dintre membrii Bisericii trebuie încă să mai ţină pasul cu învăţătura oficială cu privire la această temă. Dar la punctul focal stabilit de Conciliu nu s-a ajuns fără durere şi el nu poate fi atins de credinciosul  individual fără ajutorul vreunei experienţe de schimbare similare.

La deschiderea Conciliului în 1961, nu exista practic nici o menţiune referitoare la ateism în nici unul dintre documentele pregătite pentru discuţii. Ca în cazul celei mai mari părţi a problemelor de discutat, episcopii s-au prezentat cu declaraţii reprezentînd mai mult gîndirea curială - favorizată de oficialii Vaticanului - decît cu ideile deschise susţinute de mulţi dintre teologii din întreaga lume. O parte din istoria Conciliului e reprezentată de extraordinarul grad în care, subiect după su­biect, această vastă adunare de episcopi a respins mentalitatea îngustă, dîndu-şi aprobarea pentru probleme ce fuseseră trecute pe linie moartă pînă atunci.

În cazul ateismului, Conciliul a evoluat de la o poziţie de simplă condamnare la una de compătimire pastorală. La început, problema a fost gîndită în termenii unui „război rece" declarat comunismului şi materialismului. Dar, treptat, din ce în ce mai mulţi epioscopi din toate colţurile lumii, au început să-şi împărtăşească propriile griji privitoare la mai puţin poli­ticele şi intelectualele aspecte ale pierderii credinţei, întreaga chestiune a început să fie „atacată" de pe o poziţie mai puţin defensivă: mentalitatea tipică a anilor cincizeci (şi îmi amintesc cu plăcere de lecţiile de religie dominate de Apologetica lui Sheenan) a fost una de păstrare a credinţei prin dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Dar această metodă avea să fie găsită de Conciliu ca fiind nu atît neadevărată, cît inadecvată noii situaţii. Problema lui Dumnezeu nu a fost numai una de adevăr sau eroare, ceea ce ar fi putut fi rezolvat printr-o argumentare corectă. A fost mai mult o problemă a modului în care oamenii îşi trăiesc vieţile în lumea de azi şi a celui în care ei şi-au găsit înţelesul propriei existenţe în mijlocul atîtor noi presiuni. Pe scurt, dezbaterile conciliare au descoperit că aveau de înfruntat nu o simplă criză filosofică a credinţei, ci o mult mai profundă criză a culturii. Era nevoie de un alt punct de pornire pentru înţelegerea panoramei lipsei de credinţă de astăzi.

Acest nou punct de plecare a fost omenirea însăşi. Un oare­care arhiepiscop Wojtyla, avea să sugereze că dezbaterile conci­liare trebuiau să abandoneze limbajul bisericesc în favoarea unei noi metode de explorare a omului modern; acest lucru era mai puţin o problemă de a da doctrina de la o anumită distanţă, ceea ce ar fi însemnat un dialog al surzilor, cît mai curînd problema-unui dialog real cu lumea. Viitorul Papă dădea glas credinţei sale puternice în umanismul creştin, apropiindu-se de misterul lui Dumnezeu, prin misterul omului. Aceasta a fost linia aleasă de Conciliu pentru Gaudium et Spes, ca tratament îndelungat pentru lumea contemporană. Paragrafele ce întrupează noua abordare a ateismului sînt incluse în prima parte a acestui document, în secţiunea referitoare la „vocaţia persoanei umane". Dacă omul are vocaţia relaţiei cu Dumnezeu, atunci ateul poate fi privit ca fiind cineva care, fie prin convingere, fie prin faptul că e o victimă a mediului său cultural, nu-şi dă seama de această relaţie. Imediat se poate vedea că această abordare a relaţiei creează un unghi cu totul nou privitor la problema ateismului. Nu mai e vorba acum de nişte simple argumente, dovezi sau ideologii militante, discuţia situîndu-se la nivelul chestiunii privitoare la ce este mai adînc şi mai intim înrădăcinat în omenire — la mo­dul în care e percepută semnificaţia vieţii însăşi.

La cele trei paragrafe dedicate ateismului nu s-a ajuns însă, fără multe eforturi, unele afirmaţii fiind primite cu o mare opunere. O serie de vorbitori au dorit ca subiectul să fie tratat într-un mod obişnuit, printr-un discurs raţional, punîndu-se în lumină greşita argumentaţie care ar nega existenţa lui Dumne­zeu. Aceiaşi episcopi au mai intervenit de asemenea pentru o nouă condamnare a marxismului şi comunismului ca întrupări ale unor versiuni politice ale ateismului. O altă şcoală de gîndire, în întregime, a luat o altă linie total diferită: membrii ei au căutat să minimalizeze aspectele intelectuale ale ateismului şi să-l privească în termeni mult mai pastorali, ca o experienţă a oamenilor din lumea contemporană. Mai mult, această şcoală vroia ca Biserica să-şi mărturisească greşelile şi mediocrităţile generatoare a multor respingeri moderne ale lui Dumnezeu şi ale religiei. Cităm din discursul cardinalului Seper din Iugoslavia:

„ O responsabilitate parţială pentru acest ateism modern cade în sarcina acelor creştini care obişnuiau să apere sau apără încă, plini de încăpăţînare şi în numele lui Dumnezeu, ordinea stabilită şi neschimbătorul set de structuri sociale".

De-a lungul unei perioade de aproape doi ani Conciliul a optat pentru o nouă şi surprinzătoare atitudine catolică faţă de ateism. La baza acestei evoluţii se afla o nouă deschidere spre realităţile situaţiei moderne. Episcopii şi-au ascultat colegii aparţinînd diferitelor substrate şi, treptat, şi-au dat seama că această chestiune a ateismului nu mai poate fi tratată în cadrul vechilor categorii ale dovezilor şi politicii. Nimeni nu mai putea vorbi de ateism la modul singular, ca şi cum ar fi fost vreun fenomen unificat şi uşor de definit.

Dezbaterile de la Roma au fost deschise ecourilor diferitelor forme de ateism de pe tot globul, de la criza practicării religiei din Canada franceză pînă la ateismul pragmatic sau indiferenţa religioasă din Europa, sau de la negarea lui Dumnezeu prin injustiţie în Lumea a Treia pînă la mai sistematicul ateism „guvernamental" practicat în aşa-numita Lume a Doua. încă o dată textul cuprins în Gradium et Spes era menit să oglindească această varietate, documentul final cuprinzînd circa şaisprezece tipuri de ateism. Pentru a simplifica toate acestea, le-am putea încadra în patru clase sau familii:

1. Există mai multe forme intelectuale de negare a lui Dumnezeu, pornind de la o oarecare mentalitate ştiinţifică ce pretinde un monopol al adevărului, în ceea ce priveşte propriile ei metode sau de la o serie de atitudini mai agnostice, care consideră că problema lui Dumnezeu nu poate fi niciodată rezolvată.

2. Există multe curente umaniste care pun un atît de mare accent pe libertatea omului, încît îl fac pe Dumnezeu să pară un intrus sau un duşman al demnităţii umane; în această categorie Conciliul a inclus tipul de ateism marxist (fără a-1 numi direct), dîndu-i astfel mult mai puţină importanţă decît în dezbaterile preconciliare.

3. Există ceea ce am putea numi falşi dumnezei şi false imagini ale lui Dumnezeu; foarte des ceea ce e respins ca fiind Dumnezeu se dovedeşte a fi o distorsiune a revelaţiei lui Dumnezeu din Biblie.

4. Există un întreg grup de atei care sînt mai mult victime pasive sau produse ale schimbărilor sociale, decît oameni care aleg în mod conştient respingerea lui Dumnezeu şi a religiei.

Tot ceea ce a fost rezumat în ultimele paragrafe se va dovedi a f i o parafrază la secţiunea 19 din Gaudium et Spes. Totuşi, e bine să ne bazăm pe textul însuşi pentru a reflecta asupra importanţei sale istorice, ca şi asupra continuei sale relevante asupra noastră la aproape un sfert de secol mai tîrziu. Numai printr-o mare căutare şi ascultare a tuturor părţilor a fost obligat Conciliul să se confrunte cu această realitate a lumii noastre moderne şi, mai presus de toate, să o vadă cu alţi ochi. De aceea, e un moment extraordinar faptul că, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Conciliu priveşte ateismul nu numai cu seriozitate, ci şi cu înţelegere. Vechile excomunicări au făcut loc unei oneste încercări de a descrie realităţile necredinţei în lumea contemporană şi unei pătrunderi în cauzele ascunse ce tulbură mintea celor ce nu cred, în loc de a porni cruciade împotriva lor. Într-adevăr atunci a fost pentru prima oară posibil de a vorbi cu un respect fără precedent despre atei ca despre oameni deseori „înzestraţi cu lărgime a minţii, nerăbdători cu mediocritatea şi cercetători ai contaminării societăţii moderne". (Cuvintele aparţin Papei loan Paul al II-lea în Enciclica Eccle-siam Suatn menţionată la începutul acestui capitol).

Conciliul Vatican II, astfel, avea să marcheze o schimbare în atitudinea oficială a Bisericii deschisă către realităţile necre­dinţei de astăzi. Acest realism e privit din prisma a trei realizări majore ale Conciliului:

- un nou simţ al complexităţii necredinţei;

- un nou nivel de înţelegere tolerantă a necredincioşilor;

- o dorinţă de dialog între credincioşi şi atei.

Numai la treisprezece ani înainte de a fi ales Papă, arhiepiscopul Wojtyla a fost de fapt ultimul vorbitor în dezbaterea privitoare la ateism în Conciliu, iar contribuţia lui a rămas de un interes deosebit de atunci încoace. Iată cîteva fraze din această intervenţie care au înveşmîntat noua atitudine adoptată de Conciliu:

„ Va ajuta apropierea de problemele ateismului nu numai ca o negare a lui Dumnezeu, dar şi ca o stare interioară a persoa­nei umane. Fireşte, această situaţie poate fi studiată cu meto­dele sociologiei şi psihologiei, dar o deplină înţelegere a ei e posibilă numai în lumina credinţei... în această lumină ateismul e o problemă a persoanei umane în interiorul vieţii sale, o pro­blemă a spiritului, a minţii şi a inimii",

Înainte de a închide acest capitol privitor la importanţa Conciliului Vatican II, rămîne o altă dezvoltare importantă cu relevanţă pentru necredinţă. Conciliul a luat o poziţie deschisă, nouă, în problema mîntuirii ateilor. Ne amintim astăzi, cu oare­care stînjeneală, de Sf. Francisc Xavier care le spusese japone­zilor în sec. al XVI-lea că toţi strămoşii lor se aflau în iad, răspunsul acestora fiind că dorinţa cea mai mare a lor era să ajungă alături de strămoşi! Această versiune extremă a unei teologii învechite a botezului şi a credinţei şi-a avut succesorii, chiar dacă mai moderaţi, pînă şi în acest secol. Fără a repre­zenta în totalitate învăţătura oficială a Bisericii catolice, a rămas încetăţenită concepţia că o persoană nu poate rămîne atee de-a lungul întregii sale vieţi, fără a-şi pune în pericol cel puţin mîntuirea. Chiar şi acum acest atît de dezbătut punct rămîne dureros şi viu pentru părinţii care-şi văd progeniturile renunţînd de a mai merge la biserică, renunţînd la credinţa însăşi, fapt care-i face pe unii chiar să hotărască să nu-şi mai boteze copiii. Pentru oamenii îngrijoraţi pentru cei dragi din cauza acestor lucruri, noul optimism al Conciliului Vatican II apărea ca o reală consolare.

În trei ocazii textele Conciliului ating această chestiune şi, cînd toate trei sînt luate împreună, ele adaugă o mai mare clari­ficare în învăţătura oficială. Cele trei texte sînt: Lumen Gentium 16, Gaudium et Spes 22 şi Ad Gentes l. Ce apare de aici e că nu e esenţial să fi ajuns la o „cunoaştere explicită de Dumnezeu", pentru a avea în faţă posibilitatea mîntuirii. Această posibilitate „întrucîtva cunoscută lui Dumnezeu" e la îndemîna tuturor, chiar şi în cazul necredincioşilor. Eu însumi am văzut multe tulburări diminuate de cunoaşterea acestei învăţături oficiale a Bisericii. Acest lucru nu micşorează speranţa mea de a împărtăşi cu alţii binecuvîntările credinţei explicite, ci priveşte destinul celor ce par să-l respingă pe Dumnezeu cu o adîncă şi dublă stimă — una pentru căile Domnului ascunse în fiecare inimă şi viaţă şi o alta pentru conştiinţa şi libertatea fiecărei persoane, în acest fel, ca şi în multe altele, Conciliul a aşezat noi temelii pentru înţelegerea celor mai adînci realităţi ale cre­dinţei în lumea complexă de astăzi.

[…]

15
SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN ATEU

Dragă A.E.,

Poate că eşti surprins că mă adresez tie către sfîrşituJ cărţii. O fac acum, deoarece nu e chiar genul tău de carte. Şi totuşi, în mod indirect, ai şi tu o contribuţie în scrierea ei. în momente de tihnă, cînd o aşezam cap la cap - deseori cu destulă sufe­rinţă - m-am gîndit la tine, ca la un fel de piatră de încercare, îmi amintesc mai ales de o ocazie, cînd am vorbit căutînd să ne înţelegem unul pe altul, dincolo de o simplă ciondăneală, legată de credinţa mea şi ateismul tău. Mă gîndesc la acea conversaţie care mi-a arătat înţelesul cuvîntului dialog; literalmente, acesta înseamnă un schimb de vorbe. Iar noi am fost doi dintre aceia ale căror cuvinte s-au închinat în faţa diferenţelor dintre noi Noi am avut experienţa, în acest moment privilegiat, liniei sub­ţiri ce separă ceea ce se cheamă expemnţa credinţei de experi­enţa ateismului. Noi am văzut că, în cuida diferitelor interpre­tări ale călătoriei noastre, am împărtăşit aceeaşi angajare faţă de străbaterea onestă a unor drumuri, a căror semnificaţie o vedem în mod diferit. Ne-am recunoscut întunecarea şi fragilitatea cer­titudinilor noastre. Am descoperit împreună speranţa de a nu irosi această viaţă sau talentele ce ne-au fost date. Ne-am dat seama de cele două părţi ale inimii care fac iubirea durabilă atit de dificilă. Pe scurt, ne-am împărtăşit experienţele a două vieţi ce luptă pentru înţeles şi libertate şi am aflat că cele ce ne fcpară sînt într-un sens secundar. Şi asupra credinţei mele şi Bsupra ateismului tău se află un nor al necunoaşterii - nici unul din noi reuşind să dovedească celuilalt realităţile în care credem putere. Şi în centrul celor două opinii ale noastre se află îşi dorinţă pentru o lumină mai mare. Cînd ai început întîi să vorbeşti despre poziţiile tale perso-ale ca ateu, mi-am dat seama că aveam a face cu cineva care trecuse de mai obişnuitele tipare ale „ateismului de biserică", ajungînd cu durere la un fel de ateism faţă de Dumnezeu. Fireş­te, uitîndu-te spre anii adolescenţei, ai văzut respingerea religiei ca înrădăcinată în tot felul de tulburări emoţionale şi în răzvră­tirea împotriva instituţiilor şi a autorităţii. Dar de atunci, călă­toria ta a fost mai profundă şi mai calmă. Aşa cum spui, dacă nu există nimic deasupra noastră, sîntem groaznic de singuri. Ai dat glas şi deschiderii tale faţă de Dumnezeu şi neputinţei de a-1 găsi. Ateismul tău e ceva departe de a fi ieftin, înrădăcinat şi în agonie şi în angajare: agonie, deoarece ţi-ai făcut griji cu privire la această problemă ani de zile, şi angajare, deoarece eşti un om departe de a merge în derivă prin viaţă, un om încrezător în valorile pe care le vezi. De aceea, nu mă voi certa cu tine privitor la existenţa lui Dumnezeu, în schimb, îţi voi expune două lucruri:
1. o recunoaştere a onestităţii şi bunătăţii tale, care mă face fericit să-ţi fiu prieten;
2. un sens de a împărţi cu tine căutarea a ceea ce numim noi „înţelepciune".

Astfel, la sfîrşitul acestui volum, multe din paginile pe care le-ai putea crede naive am vrut să ajungă la tine şi să-ţi pună problema posibilităţii înţelepciunii acum. într-un fel, chestiunea e foarte simplă: oamenii binecuvîntaţi (sau blestemaţi) de educa­ţia pe care au primit-o ştiu prea multe lucruri disparate, putînd prea puţin strînge laolaltă toate cunoştinţele pe care le au într-o unitate vie. Yeats a fost profet, descriindu-şi viaţa ca fiind predestinată să sufere împărţirea, într-o căutare perpetuă, a unei „simplificări prin intensitate". E vorba de noi toţi. Sîntem oare noi schilodiţi atunci de propria noastră cultură? Nu mai există nici o cale pentru înţelepciune? Armonia medievală nu se va mai întoarce. Colapsul acelei integrări e destul de recent: ea a avut sens pînă cînd am intrat în complexitatea cunoaşterii a prea multe lucruri despre noi înşine. Dar cred că văd o convergenţă costisitoare a înţelepciunii încă posibile, nu o sinteză de tip vechi, ci o mai personală călătorie care poate fi făcută de tine şi de mine în diferite feluri. Mă gîndesc la mine de multe ori ca stînd pe o scenă, aşteptînd să se aprindă luminile. Şi-mi imagi­nez înţelepciunea ca o convergenţă de cel puţin trei lumini, pla­sate în unghiuri diferite. Cînd toate trei vor fi aprinse, va exista mai puţină umbră, iar cheia înţelepciunii rezidă în punctul de întîlnire a celor trei lumini, nu în fiecare din ele luată în parte. Lumina imaginaţiei şi plăsmuirile ei ne-au făcut să intrăm în contact pentru prima oară. Aceasta e o lume a înţelepciunii, aşa cum apare ea în literatura sau cinematograful de astăzi. S-a spus de multe ori că literatura a devenit teologia neoficială a secolului nostru ateu - în sensul că imaginile pot capta contu­rurile experienţei cu o bogăţie dincolo de felul nostru obişnuit de a vorbi. După cum spunea Rosemary Haughton şi teologia şi poezia tind să se confrunte cu misterul, care e ceva „dincolo de vorbe, dar nu şi de imaginaţie".

Cu un secol în urmă, Matthew Arnold prezicea un nou rol pentru operele imaginaţiei, spunînd că ele îşi vor asuma povara spiritualităţii într-o epoca a îndoielilor. Să luăm doar exemplele cîtorva dintre cîştigătorii Premiului Nobel; scriitori ca: Hesse, Faulkner, Beckett, White sau Soljeniţîn au devenit, toţi, imagini de cult în epoca noastră de religiozitate frustrată. Şi te-am auzit de multe ori pretinzînd că o parte din marea literatură exprimă profunzimile umane într-un mod mult mai adecvat decît orice Biserică sau teologie. Eu văd un paradox aici. Această literatură e. probabil, cea mai explicit agnostică din toate timpurile, ea totuşi fiind departe de a fi antireligioasă. Gîndeşte-te la cariera lui Aldous Huxley, trecînd de la satira cinică la explorarea caracterului mistic al omenirii. Aşa cum a fost indiferentă faţă Ie religia convenţională, tot aşa o mare parte a literaturii de Istăzi s-a îndreptat spre salvarea dimensiunii spirituale într-o formă oarecare.

Aceasta este deci prima lumină, înţelepciunea imaginilor, Rea care îşi asumă un rol de o importanţă unică în acest secol treator de înţelesuri. Şi eu şi tu am găsit o hrană spirituală în feceste lumi ale imaginaţiei. Dar simţim că ceva ne lipseşte. Alte tipuri de foame ne bîntuie. O singură lumină a înţelepciunii nu e destul.

O altă lumină e aceea simţită de eul interior, strania poveste ascunsă în fiecare dintre noi. În ceea ce mă priveşte, mi-ar fi greu acum să rămîn mult timp fără tăcerea şi singurătatea care marchează rutina zilnică. Nu se ştie ce se poate întîmpla în : acest cadru al rugăciunii, uneori lipsită de sens şi chinuită de [ lupte, alteori plină de mulţumiri. Ţi-am vorbit de mai multe ori [, despre obiceiul meu de a mă ruga, iar tu ai părut mereu să îl j înţelegi din punctul tău de vedere. Am putea fi de acord cel l puţin asupra valorilor umane aflate în joc aici, deoarece amîndoi recunoaştem nevoia profunzimii eului nostru de a respira aer curat. E o versiune a afirmaţiei lui Platon că viaţa lipsită de reflecţie nu merită trăită sau a lui Pascal care spunea că cea mai mare parte din necazurile omenirii derivă din faptul că nu sîntem în stare să stăm liniştiţi în camera noastră, în timpurile noastre, această călătorie interioară e foarte greu de întreprins şi mă tem că ai putea să nu găseşti o cale de autoascultare sau de a fi sincer cu profunzimile din interiorul tău.

Cum poate fi evitată subnutrirea şi mediocritatea călătoriei eului aici, unde însăşi calitatea vieţii personale e în joc? Spun asta nu dintr-o poziţie superioară, ci din înseşi scăpările şi mul­ţumirile în care mă complac în cadrul propriului meu ataşament faţă de încercarea de a mă ruga. Pentru a putea rămîne în picioare pe acest drum al înţelepciunii, trebuie să treci dincolo de bariera caracterului folositor sau a răsplăţilor primite. Dar ce faci cu întunericul cu care te poţi întîlni curînd? Cultura şi modul nostru de viaţă pot părea o conspiraţie îndreptată spre menţinerea noastră înafara acestor zone interzise de tăcere şi întuneric.

Fireşte că această călătorie interioară diferă la noi doi, dar partea ei principală e foarte asemănătoare: ea implică o anumită atitudine de deschidere, o calitate de ascultare în profunzime, o capacitate de a aştepta cu răbdare. Cred că eşti de acord cu mine asupra pericolului actual de a fi absorbiţi într-o cultură a exteriorului. Orice valoare reală în munca intelectuală, în crea­ţia artistică sau în angajarea politică va avea nevoie de această costisitoare înţelepciune ce vine din noi înşine. Pînă aici ne înţe­legem. Dar opiniile noastre diferă atunci cînd merg mai departe şi spun că, numai printr-o dispunere spre deschidere poate fi primită revelaţia, numai astfel se poate naşte credinţa. Chiar dacă nu poţi fi de acord cu mine, îţi cer să recunoşti cele impli­cate aici şi să vezi care e locul lor în povestea mea despre înţe­lepciuni. Credinţa religioasă poate fi deschisă în multe feluri -ca o consimţire la adevărul lui Dumnezeu, ca o angajare pe ca­lea lui Cristos, ca „o asigurare faţă de lucrurile nădăjduite şi convingerea lucrurilor nevăzute". Aici aş vrea să exprim toate acestea, ca fiind o recunoaştere personală a unei revelaţii a iubi­rii. Iar dacă această recunoaştere va avea loc, ea va fi deseori punctul culminant al acestei călătorii interioare. Ea nu se va putea întîmpla printr-un intelect obiectiv şi din cercetările lui -cel puţin, nu numai din asta. Ea nu se va întîmpla din citirea Scripturilor şi prin pretenţia lor că ar deţine Revelaţia. Se va întîmpla doar atunci cînd inima, mintea şi spiritul se vor uni într-o hotărîre a receptivităţii şi cînd acel moment va deveni rugăciune. Astfel încît putem merge pe acest drum interior, chiar dacă modurile noastre de a ne imagina călătoria ar putea să se termine în mod diferit. Pentru tine, ea poate fi o călătorie plină de atenţie faţă de lume. Pentru mine, ea va fi călătoria care se transformă într-un prag al rugăciunii.

A treia lumină de care vorbeam implică înţelepciunea schimbării de sine. De exemplu, într-o importantă ocazie, am avut onoarea să-ţi fiu tovarăş pe drumul straniu şi plin de poticneli, ce ducea spre o răscruce în viaţa ta, spre o decizie cu pri­vire la atitudini, spre ceva născut din suferinţă şi din luptă. Ai fi putut rămîne aici, dar tu ai ales „să-ţi măreşti cortul" - o frumoasă frază din haia. Poate fiecare înţelepciune e umbrită de un pericol opus şi, în acest caz, Duşmanul se vede limpede: obiceiurile ne înlănţuie, iar porţile se închid în interiorul nostru. Poate cutremurul cel mai mare din viaţa tînărului adult e con­vertirea unei vieţi trăite la întîmplare, la una gîndită, momentul în care oricine se simte chemat să pună capăt plăcutei derive şi să-şi îndrepte privirile spre libertatea proprie. Tu ai dat deja peste acea răscruce, cînd ai vrut să părăseşti darurile evidente pe care le-ai avut, pentru că-ţi păreau poveri, obstacole în calea experienţei imediate; şi a fost o reală înţelepciune cea care te-a determinat să alegi chemarea pe termen lung, în detrimentul experienţei pe termen scurt.

Mai tîrziu, viaţa aduce diverse feluri de obiceiuri şi de schimbări de sine. De exemplu, etapa prin care trec de doi ani încoace, aşa-numita a doua călătorie sau tranziţie de mijloc. Aici, peisajul e diferit de cel de la 20 de ani. E un fel de moment al lui Nicodim, în care mi se pare de necrezut că tre­buie să mă nasc din nou. Demonii plictiselii şi oboselii ne ispi­tesc pe toţi să renunţăm la eforturi, înţelepciunea se regăseşte în conştientizarea luptei şi în căutarea din nou a unei deschideri dureroase.

Lasă-mă să-ţi amintesc nemulţumirile mele pentru modul deosebit în care ateismul tău îmi păstrează credinţa trează şi cin­stită. Ar putea fi un pericol ascuns pentru mine faptul că vor­besc despre credinţă într-un limbaj prea personal. Să vorbeşti, chiar şi acum, despre înţelepciunea schimbării de sine riscă să fie ceva prea delicat, chiar narcisist. Focul din tine care te face să fi un socialist activ e un lucru pe care îl laud şi de care am nevoie. Am nevoie de focul tău spre a mă salva de o prea spirituală citire a realităţii şi chiar de o prea spirituală interpretare a Evangheliilor. Acest foc nu e ceva sporadic, ci (după cum scria Wilfred Owen din tranşee, în 1917) „o compătimire a ce­lor oprimaţi, mereu". Te văd luptînd să trăieşti acea stînjeni-toare chemare şi-ti mulţumesc pentru asta. Indiferent cît de des rostim vorbele care trebuie, tentaţia e de a echivala credinţa creştină mai mult cu o versiune a înţelesului decît cu un mod de angajare trăită. In acest caz, tu ai roiul unui ceas deşteptător al conştiinţei mele. Tu-mi aminteşti mereu că „facerea" credinţei e ceva chiar mai important decît „cunoaşterea" ei.

Ca să ne întoarcem la tema acestor pagini, nu ar fi bine să reducem înţelepciunea hotărîrilor din viaţă la probleme ce ţin doar de propriul eu. Nimic nu e non-politic, după cum îţi place să spui. Amestecul tău de indignare socială, de compasiune socială şi de implicare socială sînt lucruri pe care creştinii le-au abordat cu timiditate; sînt lucruri pe care trebuie să le cultiv şi în gîndirea mea şi în alegerile mele din viaţă. Viaţa ta s-a spe­cializat, ca să zic aşa. E o pasiune pentru dreptate; a mea s-a îndreptat mai mult spre explorarea luptelor pentru credinţă, as­tăzi. Aceste două lupte, a mea şi a ta, deţin cheia lumii noastre şi a viitorului ei. De am putea cît mai mult să ne trezim unul altuia înţelepciunea atît de scumpă şi atît de trăită. Relaţia mea cu tine m-a făcut să-mi dau seama că e un lucru rar să poţi fi un creştin explicit pentru cineva expus din plin exploziei culturii noastre complexe. Eu trebuie să trăiesc cu multe întrebări căro­ra nu li se poate da uşor răspunsul. Trebuie să trăiesc fără o integrare armonioasă a eului meu laic şi a celui religios. Pentru tine credinţa pare imposibilă la nivelul convingerilor religioase sau a apartenenţei la Biserică. Dar ai o versiune proprie a cre­dinţei în încrederea cu care îţi trăieşti viaţa şi în valorile cărora le îngădui să-ţi guverneze marile decizii. Nu mă înţelege greşit. Nu încerc să te ţin în orizontul meu de credinţă printr-un impe­rialism spiritual. Ceea ce spun e că şi tu ai o experienţă de credinţa, iar credinţa mea religioasă e o formă a angajării profund umane pe care amîndoi o împărtăşim sau încercăm să o împăr­tăşim şi să o trăim, dar fără rezultat. Eşti o persoană angajată, si generoasă, un căutător adevărat. Poate că doar atît te poţi apropia de ceea ce numesc eu credinţă religioasă, dar chiar şi atît e de-ajuns. A treia înţelepciune se îndreaptă spre opţiunile de bază ale vieţii, care sînt mai importante decît interpretările proprii. Interpretările noastre diferă, dar experienţele noastre converg. Orizonturile de înţelegere nu sînt aceleaşi, dar străduinţa noastră de a trăi potrivit cu luminile noastre ne uneşte. Ai putea să îl respingi în continuare pe Dumnezeu, ca pe un concept de necrezut. Ai putea să respingi în continuare Biserica ca j pe o instituţie incredibilă. A treia înţelepciune e mai mare şi ^; mai profundă decît dezacordurile noastre privitoare la concepte şi instituţii. Ea ne uneşte la nivelul deciziei de a încerca să trăim  o  viaţă  a  iubirii.   Ea  ne  angajează  faţă  de  mereu schimbătoarea aventură a acestei opţiuni, în inima acestei a treia înţelepciuni se află o deschidere curajoasă către schimbarea vieţii, care ne schimbă. Eu privesc acest lucru ca pe o formă a Revelaţiei ascunse.

Văd că am trecut la un limbaj pe care nu-l poţi urmări şi accept asta. Dar lasă-mă, cel puţin, să-ţi explic. Pune aceşti dacă unul lîngă altul: dacă există Dumnezeu, dacă vrea ca să-l cunoaştem, dacă Isus a fost pătrunderea lui Dumnezeu în lume şi istorie, dacă Isus cel înviat rămîne alături de noi, prin ascunsele căi ale Spiritului..., atunci poate exista o Revelaţie ascunsă a lui Dumnezeu, în fiecare viaţă unde se dă o luptă pentru iubire, în fiecare moment în care e aleasă bunătatea, încă o dată, realităţile trăite ne pot uni chiar acolo unde înţelegerea ne desparte. Aceşti dacă ai mei par foarte departe de orice adevăr al tău, dar am vrut să-ţi expun opinia mea oricum, în modul acesta simplu.

Lasă-mă să-ţi închei cu istoria unei alte convergenţe între un credincios şi un ateu, cea aproape necunoscută a unei întîmplări din viata celebrului ateu Jean Paul Sartre. în timpul celui de-al doilea Război Mondial, el fusese închis de nazişti într-un „Stalag" pentru intelectuali, unde dăduse peste cîţiva preoţi şi teologi, şi ei prizonieri. Cum se apropia Crăciunul, aceştia aveau să-1 convingă pînă la urmă — fiind singurul dramaturg -să scrie o piesă cu acest prilej. Sartre şi-a intitulat piesa Bari-ona, construindu-şi acţiunea în jurul episodului evanghelic al ce­lor trei magi, veniţi să-l vadă pe copilul Isus. Sartre juca rolul lui Balthasar, un rege care - în piesă - îi făcea pe oameni să realizeze că, prin descoperirea libertăţii umane, speranţa conti­nua să existe. Dar piesa lui Sartre depinde de un enorm dacă: „Dacă Dumnezeu s-ar face om pentru mine..., dar care Dumne­zeu ar putea fi atît de nebun?"

[…]

16
EPILOG: SPRE UN ALT ECUMENISM
Dumnezeu, un necredincios!

În deschiderea acestei cărţi am relatat experienţa pe care am avut-o cînd am celebrat Liturghia într-o stare de spirit ateistă. Mi se pare drept să închei cu relatarea unei experienţe opuse; de fapt, a fost într-o altă zi, cînd citirea Scripturii la Liturghie a adus cu sine un drum al împlinirii. La un moment dat, în Evanghelia după Matei, Isus citează fariseilor cuvintele pline de forţă ale lui Osea din Vechiul Testament, profetică insistenţă că Dumnezeu vrea o religie de compasiune reală, nu de ritualism: „Mergeţi şi învăţaţi înţelesul vorbelor: Ceea ce vreau Eu e mila, nu jertfa". Şi mi-am dat seama atunci foarte clar că, dacă ceea ce numesc eu credinţă nu e temelia compasiunii, a unei compa­siuni trăite într-un mod concret, atunci acea credinţă e ca un sacrificiu lipsit de milă. Această falsă credinţă va lăsa în drum şi speranţele lui Dumnezeu şi ale omenirii. Pornind de la aceasta, în timp ce citeam, restul Liturghiei a devenit încet foarte interesant în acea zi -- în direct contrast cu cealaltă ocazie, cînd Euharistia fusese pentru mine dureros de lipsită de înţeles. Astfel, lăudarea lui Dumnezeu ca „sfînt, sfînt, sfînt" nu mai era o închinare distantă, ci o recunoaştere a caracterului neasemuit al lui Dumnezeu, dincolo de micimea mea, o nease-muire de atins în compasiune. Cuvintele consacrării au devenit vii, intrate fiind în dărurirea de către Isus a trupului său „la care am renunţat pentru voi". Tatăl nostru a primit valenţe ne­bănuite prin acest „nostru" cuprinzînd toată omenirea, întreaga Liturghie a căpătat caracterul pe care îl implică însuşi numele său: să fii trimis împreună cu compasiunea lui Dumnezeu într-o lume rănită.

Cu ochii deschişi din nou asupra unui vechi adevăr, am început iar să mă gîndesc la necredinţa de astăzi, dîndu-mi seama de următorul fapt: profeţii l-au înfăţişat pe Dumnezeu supărat şi chiar plictisit de ritualul religios axat pe jertfe, dar lipsit de iubire. Nu s-ar putea spune oare că, faţă de acest fel de religie, şi Dumnezeu poate deveni necredincios? Deoarece el nu crede în această reducere a Revelaţiei sale la milă:

„ Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu-mi voi găsi plăcerea în adunările de sărbătoare. Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine decît să faci drep­tate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău." (Amos 5, 21, Mica 6, 8)

Introspecţia mea a fost foarte simplă, dar puţin stranie - Dumnezeu, necredinciosul, şi unii dintre necredincioşii de azi aflaţi în căutare ar avea multe în comun. Toţi reacţionează împotriva unei religii a ritualului, lipsită de viaţă şi iubire. Dacă e aşa, cînd întîlnesc „atei", trebuie să-i întreb pînă în ce măsură criticarea de către ei a religiei nu se face ecoul lipsei de credinţă în Dumnezeu însuşi; ei ar putea fi profeţi, revelînd prea umanele reducţii ale credinţei la ceva mai puţin decît adevărata ei fiinţă.

În această lumină am ajuns din nou să mă gîndesc la acuza­ţiile aduse de ateii clasici în ultimii 200 de ani şi să descopăr în ele o surprinzător de puternică profeţie împotriva unei credinţe care-şi pierde brusc plinătatea. De exemplu, o şcoală îi va sus­pecta pe credincioşi că au nevoie de o cîrjă care să-i ajute să treacă prin viaţă, imaginînd un Dumnezeu folositor, care să-i aline. Da, dar... Da: după cum spunea odată Jean Calvin, mintea umană e o fabrică de idoli în activitate constantă şi ne este, într-adevăr, posibil să ne retragem într-o religie îngustă, nedemnă de adevăratul Dumnezeu. Dar un dumnezeu al simplei utilităţi nu e Dumnezeul Revelaţiei; divinitatea simpatică pe care omenirea o poate născoci nu are a face cu gloria şi cu provocarea lui Dumnezeu în faţa lui Cristos.

O altă şcoală va ataca religia ca fiind un medicament împo­triva transformării urgente a acestei lumi nedrepte. Dacă eter­nitatea e cea care contează, atunci nu trebuie să ne batem capul cu privire la timp. Da, dar... Da: se poate întîmpla ca creştinismul să fie interpretat în practică drept un fel de proprietate privată, despărţită de lumea mare şi de nevoile ei stringente. Dar această religie despărţită, lipsită de conştiinţă socială, e o altă reducţie şi o altă idolatrie; aceste critici politice aduse religiei pot servi ca purificări pentru o deplină „praxis" a credinţei .

Un atac mai psihologic asupra credinţei poate fi considerat un semn de maturitate, un produs al fricii. Da, dar... Da: în ca­drul trăirii de către mine a credinţei există întotdeauna ambigui­tate şi inadvertenţă, ceea ce mă face capabil, pînă la umilinţă, de a regresa în atitudini infantile. Dar chemarea lui Cristos e opusul acestor lucruri: ea este ca eu să devin „viu" pe de-a-n-tregul, scăpat de frică, liber de a accepta partea mea de responsabilitate pentru acea parte de lume. În acest sens, o ascultare non-agresivă şi non-defensivă a marilor atei poate avea o funcţie profetică pentru credincioşi: poate demasca posibilele slăbiri ale religiei, reamintindu-ne de plinătatea credinţei, deseori netrăită de noi.

Gîndindu-mă la aceste lucruri, am reuşit să recunosc cîteva paradoxuri despre credinţă şi necredinţă. Ne-ar fi foarte uşor nouă, credincioşilor, să ne precipităm credinţa în ceva sigur şj fără cheltuială şi, astfel, să ne apărăm de Dumnezeu.  Dar aceasta ar fi ceva asemănător cu ceea ce parodia Isus - un fel de religie a lui „Doamne-Doamne". Acest lucru a fost constant atacat de profeţi. Aceasta poate rezulta, într-o formă subtilă, chiar necunoscută, a necredinţei credincioşilor. Şi ar putea fi, de asemenea, o sursă de necredinţă a necredincioşilor, deoarece aceştia ar putea fi scandalizaţi de necinstea unei credinţe netrăi­te. Astfel, asemenea momente ale religiei merită critica ateilor, aşa cum au meritat şi critica lui Dumnezeu făcută prin gura profeţilor. Ceea ce merită respingerea însă e lucrul de doi bani, nu adevăratul lucru.

 

Stîlpii unui nou ecumenism între credincios şi necredincios

Dar, dacă o ascultare a necredinţei moderne poate ajuta la purificarea religiei de unele din inadvertenţele sale în practică, întîlnirea profundă a credinciosului şi ateului poate avea o func­ţie mult mai pozitivă — ceea ce s-a şi întîmplat în ultimii 20 de ani, oridecîteori s-a dat curs invitaţiei la dialog adresată de Conciliul Vatican II. Fireşte, propriile mele întîlniri cu ateii au aruncat o lumină asupra experienţei mele de credinţă încît, ast­fel, am ajuns să apreciez şi privilegiul de a o avea şi fragilitatea ei. Din eforturile îndreptate spre dialog am învăţat mai mult despre natura credinţei, atît în ce priveşte nucleul ei peren, cit şi în ce priveşte textura ei prezentă, în mod paradoxal, întîlnirea cu ateismul poate arunca o lumină specială asupra întunericului credinţei şi, în această privinţă, păstrez o amintire frumoasă -nu a unui moment de dialog cu ateii, ci a unei întîlniri a preoţi­lor pe tema ateismului, într-o după-amiază, undeva în sud-vestul Irlandei, un preot paroh luase cuvîntul ca răspuns faţă de o expunere făcută de mine. El spunea că avusese timp — fiind la pensie — să citească lucrările unor teologi moderni, descoperind că existau multe probleme adinci şi încurcate, privitoare la Dumnezeu şi credinţă – astăzi -  probleme la care nu era uşor de dat un răspuns. După ce a rostit toate astea, a adăugat:

„ Conciliul Vatican I, acum 100 de ani, afirma două lucruri importante despre credinţă: l — că e sigură, deoarece depinde de Dumnezeu; 2 - că era în acelaşi timp întunecată, deoarece nu-l putem vedea pe Dumnezeu în această viaţă. Eu cred că le-am predicat oamenilor numai jumătate din acest adevăr dublu. Le-am spus că credinţa e sigură. A venit timpul să le spunem că e si foarte întunecată ".

De atunci încoace, m-am simţit încurajat să cîntăresc mai mult non-evidenţa lui Dumnezeu, precum şi paralela dintre experienţa tenebrelor din credinţă şi experienţa tenebrelor avută de un ateu convins. La începutul cărţii de faţă, exploram poves­tea Terezei din Liseux, o mistică ce se pomenise împărtăşind întunecarea ateismului într-un mod straniu. La începutul carierei sale, Papa loan Paul al II-lea scria o carte despre natura cre­dinţei unui alt mistic, Sf. loan al Crucii, notînd tensiunea din interiorul credinţei ca fiind „şi sigură şi obscură". După Sf. loan al Crucii, lumina excesivă a lui Dumnezeu orbeşte mintea omului şi, astfel, întunecarea de care vorbim ţîşneşte din mintea omenească, incapabilă de a fi transformată în lumină în viaţa pămîntească. De-a lungul timpului, teologii s-au întrebat asupra acestei teme în moduri diferite - Paul, văzînd întunericul prin-tr-o sticlă, Toma d'Aquino privind credinţa ca pe o cunoaştere acoperită de un văl. Dumnezeu a părut mereu tăcut şi distant. El nu a fost niciodată evident sau, mai bine-zis, singurul Dum­nezeu care a fost evident, probabil nu a fost Dumnezeu. Insă astăzi (după cum spunea Papa Paul al Vl-lea), Spiritul vorbeşte Bisericilor prin fenomenul ateismului. Dacă e aşa, unul dintre rezultate poate fi o nouă camaraderie între mistic şi ateu, amîn-doi simţind drama, deşi în mod diferit, a întunericului esenţial al credinţei. Realizarea acestei experienţe comune a întunericului îi poate aduce pe credincios şi pe ateu la o diminuare a oricărei clarităţi prea încrezătoare despre Dumnezeu sau non-Dumnezeu. Acest lucru îi poate uni într-o relaţie de nouă stimare a misterului tăcut, în acest fel, întunericul poate reprezenta cel puţin unul dintre stîlpii unui nou ecumenism al credinciosului şi ateului.

Dar mai există şi alţi stîlpi posibili ce ar putea fi menţionaţi pe scurt. Cu cîteva pagini în urmă, mă întrebam dacă un ateu poate sau nu fi uneori un profet, prin discernerea lui asupra fal­sităţii credinţei netrăite. Acum mă întreb dacă unele forme de ateism pur şi agonizant nu ar putea să aibă mai multe în comun cu experienţele „nopţii obscure" mistice, decît se recunoaşte de obicei, în această lumină există poate trei zone care unesc astăzi pe credincios şi pe ateu: imboldul de a întreba ce e acceptat, deoarece poate fi nedemn; nevoia de a căuta, care e cel mai adînc adevăr al omenirii; şi înţelepciunea de a îndura întunericul călătoriei. O critică împărtăşită îndreptată asupra modului în care sînt alcătuite lucrurile. O nevoie împărtăşită cu privire la lucrurile aşa cum ar putea să fie şi o experienţă împărtăşită a întunecatei necunoaşteri în faţa ultimului prag.

Ce e credinţa astăzi? E ceea ce a fost întotdeauna; „o biru­inţă asupra lumii" (I Ioan, 5, 4). Biruinţa poate fi descrisă în multe feluri, dar credinţa e un mod straniu de cunoaştere, diferit de orice altă formă de cunoaştere umană. E diferită de drumul obişnuit al cunoaşterii pornind de la experienţa exterioară. Poate că singura paralelă apropiată e cunoaşterea aparţinînd celor îndrăgostiţi. Credinţa începe de la iubirea lui Dumnezeu îndreptată spre om. Iar ciudăţenia ei a fost întotdeauna exprimată ca un amestec de alegere şi percepţie - în care trebuie să fac alegerea înainte de a-i putea percepe adevărul. Dacă credinţa a fost mereu biruinţa unui straniu mod de a cunoaşte, astăzi, ea va depinde de clipa noastră de istorie. Astăzi, ea va fi mai mult căutătoare decît sigură, mai mult personală decît instituţională, mai mult complexă decît simplă, mai mult o victorie smulsă in extremis scepticismului decît o uşoară afirmare a certitudinii. Dacă experienţa credinţei astăzi e inevitabil influenţată de con­textul îndoielii ce ne înconjoară, ea va fi, de asemenea, expusă mai vechilor conflicte dintre lumină şi întuneric, aşa cum apar ele în Biblie. Istoria biblică a fost una a mereu schimbătoarelor ispite simţite în faţa diferitelor idolatri, şi, chiar şi astăzi, acest lucru poate reprezenta un blocaj mai adînc pentru credinţă, decît toate presiunile exercitate de confuziile şi întrebările lumii mo­derne. Astfel, credinţa, astăzi, va fi o biruinţă asupra lumii în două sensuri: vechiul înţeles al atitudinii faţă de propriul eu şi inima care-l simte pe Dumnezeu şi noul înţeles al ciudatelor perplexităţi ale lumii contemporane.

Însă ultima sursă a credinţei este Dumnezeu, credinţa fiind cunoaşterea născută din surpriza descoperirii că eşti iubit. Dacă e aşa, punctul de plecare nu este omenirea, aşa cum apare în foarte revoluţionarul nu din Noul Testament: ceea ce e mai întîi „nu e iubirea noastră pentru Dumnezeu, ci iubirea lui Dumnezeu pentru noi... şi, de vreme ce Dumnezeu ne-a iubit pe noi, şi noi trebuie să ne iubim unul pe altul". Credincioşii au privilegiul de a cunoaşte ambele iubiri, chiar dacă în întuneric, şi de a căuta să afle un limbaj pentru amîndouă, astăzi. Necredincioşii au chemarea esenţială de a trăi a doua iubire, chiar dacă surpriza primei iubiri rămîne, din multe motive, acoperită pentru ei.

Sursa: Fragmente selectate din volumul:
MICHAEL PAUL GALLAGHER S.J.
AJUTĂ NECREDINŢEI MELE,
Editura ARS LONGA, IAŞI, 1996,
trad. Chtistian Tãmas.