Michel van Aerde
(n. 1950)

Michel van Aerde, filosof şi teolog, călugăr dominican,  născut în anul 1950, în Franţa. Presedinte al Universitãtii Dominicane Catolice pe Internet www.domuni.org/

Experienta interioarã

Experienţa interioară vine ca un fruct

Autorii spirituali afirmă, aproape toţi, că nu putem provoca prin voinţã experienţa interioară intensă. Dar ne putem pregăti pentru ea!

Nu putem face să vină vântul, dar trebuie să ţinem fereastra deschisă spune Krishnamurti.

Experienţa interioară intensă vine ca un fruct şi, pentru a-l culege, trebuie să ajutăm, cu răbdare, pomul să crească. Pentru spiritualitatea creştină – şi foarte probabil pentru toate celelalte spiritualităţi - , experienţa interioară este ceva ce se dobîndeşte, se dezvoltă, se aprofundează, se purifică. Dacă experienţa interioară n-ar fi decât de ordinul evenimentului, asupra căruia subiectul să nu aibă nici o influenţă, autorii creştini n-ar fi scris zeci de mii de cărţi despre calea acestei experienţe spirituale! Tocmai pentru că experienţa interioară rezultă, pentru o mare parte, dintr-o ucenicie, putem să-i ajutăm pe alţii să progreseze.



Subiectul poate acţiona pe două planuri:
orientarea globală a vieţii lui, pe de o parte,
şi utilizarea anumitor tehnici specifice, pe de altă parte.


Există alegeri de viaţă şi angajamente care acţionează ca şi condiţionări profunde. Ele afectează pe termen lung personalitatea (diminuare inhibiţii, deschidere de spirit şi de inimă, eliberare în privinţa căutării de siguranţă, de confort sau de conformism social). Există, de asemenea, tehnici sau dispoziţii mentale care pot fi folosite. Mantre –le, recitarea rozariului, rugăciunea lui Isus, toate tehnicile de detensionare, de relaxare, pentru concentrarea atenţiei etc. pot fi utilizate pentru a ne face prezenţi cu adevărat şi disponibili pentru Cel pe care vrem să-l întâlnim.

Nu trebuie să neglijăm implicarea corpului: participarea lui la un pelerinaj, marşuri, dormitul în locuri diferite, deplasarea fizică care exprimă o distanţare de preocupările cotidiene ale serviciului sau familiei… Este interesant de observat cum Isus se deplasează, pentru a merge să se roage, în locuri semnificative, pe munte (transfigurarea), pe ţărmul mării (el schimbă adesea ţărmul!), în pustiu. Şi, de asemenea, în momente privilegiate: se roagă toată noaptea înainte de a-şi chema apostolii, transfigurarea are loc tot în cursul nopţii… Din toate timpurile, creştinii au ştiut să găsească locuri care să fie mai favorabile rugăciunii şi, fără a fi ermiţi consacraţi, să-şi creeze momente forte de disponibilitate pentru a-l întâlni pe Dumnezeu de la inimă la inimă.

După ce criterii se recunoaşte autenticitatea unei experienţe spirituale ?

1. Ea este unificatoare.
Departe de a se prezenta ca o evadare în afara realităţii, ea ajută la întâmpinarea acestei realităţi cu toată fiinţa.

2. Ea este pacificatoare.
Departe de a fi tulburătoare, ea aduce în mod normal o imensă pace interioară, un sentiment de siguranţă calmă.

3. Ea este umiliantă.
Nu în sensul peiorativ al termenului, ci în sensul în care ea dă conştiinţa acută a propriei mizerii şi dezvoltă o umilitate voioasă şi încrezătoare în puterea lui Dumnezeu.

Care sunt caracterele obişnuite ale experienţei lui Dumnezeu?

 1. Experienţa lui Dumnezeu este pasivă. Adică nu subiectul este cel care are iniţiativa ei şi el nu ar putea, după bunul lui plac, să o reînnoiască, să o provoace, să o condiţioneze, să o declanşeze; el poate doar să o favorizeze prin tăcere, solitudine, asceză, dar ea îşi păstrează mereu, împrospătat chiar, un caracter neaşteptat şi imprevizibil.

2. Experienţa lui Dumnezeu este temporară. Adică nu este o stare permanentă, ci este constituită din momente privilegiate.

3. Experienţa lui Dumnezeu este retrospectivă. Adică ea nu este recunoscută, în general, ca atare decât în trecut: rareori există conştienţa ei în momentul în care este trăită.

4. Experienţa lui Dumnezeu este personală. Adică este, într-o anumită măsură, incomunicabilă, de unde dificultatea de a o exprima, din cauza caracterului ei „subiectiv”. S-ar putea chiar afirma că, într-o anumită măsură, experienţa este confidenţială. Nu trebuie să căutăm imitarea experienţei altuia, ci să fim atenţi la experienţa pe care Dumnezeu o propune, altfel această experienţă va fi artificială.

5. Experienţa lui Dumnezeu este comunitară. Fiecare are nevoie să-şi confrunte propria sa experienţă cu experienţa altuia; pentru că propria noastră experienţă riscă întotdeauna să fie victimă a unei iluzii deoarece noi suntem şi judecător şi parte, în timp ce putem aprecia destul de obiectiv autenticitatea experienţei altuia. Orbit de propria lui experienţă, omul riscă să nu atribuie valoare decât la ceea ce a făcut el experienţa, fără a ţine suficient seama de experienţa altora: aici este pericolul ereziei: intuiţia lui, justă dar parţială, face ca teologia lui să fie parţială şi condamnabilă.

6. Experienţa lui Dumnezeu este comunicativă. Deşi incomunicabilă, experienţa lui Dumnezeu este contagioasă, „epidemică”: pacea, bucuria, certitudinea pe care o oferă tind să se rãspândeascã ca şi Binele însuşi.  

7. Experienţa lui Dumnezeu este gratuită.  Adică nu este „meritată”, ea nu aparţine celui care beneficiază de ea, este un bun al Bisericii, o comoară a comunităţii sfinţilor.

8. Experienţa lui Dumnezeu este exigentă. Nu numai că ea nu este un privilegiu pentru subiect, dar ea îi impune acestuia să mărturisească: viaţa lui, silenţioasă chiar, trebuie să fie de acum înainte „cuvântul lui Dumnezeu”.

9. Experienţa lui Dumnezeu este convergentă. Adică diferitele experienţe personale, deşi incomunicabile şi independente, „spun acelaşi lucru” (trebuie totuşi verificat dacă nu există influenţe şi dacă anumite experienţe nu sunt ‘prefabricate’ plecând de la lecturile experienţelor anterioare).

10. Experienţa lui Dumnezeu este indirectă. Adică omul sesizează nu direct pe Dumnezeu,  ci se sesizează în relaţie cu el.

11. Experienţa lui Dumnezeu este teofanică. Prin ea, Dumnezeu se manifestă omului, dar trebuie să reamintim că orice revelaţie cere, de la cel care o percepe, o privire atentă şi o inimă disponibilă.

12. Experienţa lui Dumnezeu este umană. Adică experienţa divină se face prin intermediul experienţei umane, se înrădăcinează în datul condiţionărilor. Asupra acestui ultim aspect merită să ne oprim pentru că experienţa lui Dumnezeu este, în general, sesizată prin evenimentele cotidiene şi determinismele unui destin.

(texte apartinand lui Michel Van Aerde,
culese si traduse de pe net)