[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]





MIHAI ŞORA
(n.1916)

„M-am născut în credinţă, fiind băiat de preot ortodox din Ardeal”

interviu preluat din revista Formula AS-Anul XVIII, nr. 823, iunie2008

Mihai Sora (n. 7 noiembrie 1916, corn. lanova - Timiş) este considerat "patriarhul" filosofilor români contemporani. Este unul dintre intelectualii care îşi afirmă net credinţa creştină.

A urmat Facultatea de Filosofic la Universitatea din Bucureşti (1934-1938), avându-i profesori pe Nae lonescu, Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade. Intre 1939 şi 1948, a locuit în Franţa şi a fost cercetător la "Centre National de la Recherche Scientifîque" din Paris. A debutat cu volumul "Du dialogue interieur"/ "Despre dialogul interior", la Gallimard, în 1947. Apoi a tăcut peste 30 de ani.

În 1948, a revenit în România şi a reuşit să supravieţuiască flagelului comunist şi chiar să deţină funcţii publice. După 1989, Mihai Sora a fost ministru al învăţământului timp de câteva luni, suficient cât să desfiinţeze liceele agricole şi indus­triale şi să facă învăţământul secundar de cultură generală, precum şi să reintroducă în programa şcolară limbile clasice şi religia.

A publicat volumele "Sarea pământului" (1978, 2006), "A fi, a face, a avea" (1985), "eu&tu&el&ea sau dialog generalizat" (1990), "Despre dialogul interior" (1995, în limba română), "Firul ierbii" (1998), "Clipa&Timpul" (2005), "Despre toate şi ceva în plus - De vorbă cu Leonid Dragomir" (2005).

Am avut bucuria să discutăm o după-amiază întreagă despre filosofic şi Dumnezeu, în apartamentul său încărcat de cărţi din centrul Bucureştiului.

"Am fost chinuit, de când eram copil, de problema«marginii»"

- Domnule Mihai Sora, sunteţi unul dintre intelectualii care nu se sfiesc să-şi afirme credinţa în Dumnezeu. Cum aţi ajuns să credeţi: prin educaţie, prin acumulări şi decantări intelectuale, prin vreun eveni­ment de cotitură în viaţa dvs?

- M-am născut în credinţă, fiind băiat de preot ortodox din Ardeal. In perioada pubertăţii şi a ado­lescenţei, am trecut şi eu, ca şi alţii, printr-o peri­oadă de bravură şi de revizuire completă a valori­lor moştenite. Această perioadă s-a făcut simţită mai ales în relaţiile mele cu tata, printr-o agresivitate negativistă în raport cu valorile stabilite de el. Dar tata, un om foarte înţelept, m-a lăsat să mă lămuresc singur, nu a încercat să-mi impună ceva.

- Mergeaţi la biserică în perioada aceea contestatară?

- Da, şi eram plin de respect pentru instituţia ca atare. N-aş putea spune că negam existenţa lui Dumnezeu... Dar credinţa copilăriei este una spontană, totală, antropomorfa, în orice caz... Odată depăşite formele acestea, în momentul în care trebuie să vezi problemele transfigurate oarecum, apar dificultăţi în a crede, dacă nu ai de ce să te agăţi. Eu am fost chi­nuit, de când eram copil, de problema "marginii". Se configura spaţial pe atunci, adică mergi, mergi şi când ajungi la margine? Poţi ajunge la margine? Dacă ai ajuns la margine, mai poţi face un pas? Ce se întâm­plă dacă ai ajuns la margine? Nu puteam concepe că universul are o margine, dar nici nu puteam realiza oarecum intuitiv că nu are o margine, în afară de asta, aveam totuşi un fel de certitudine fundamen­tală, care îmi dădea seninătate...

- De unde vă venea această certitudine?

- Am trăit odată o experienţă cvasireligioasă, la care mă raportez şi astăzi, ca la un fapt fondator pen­tru mine ca persoană. Pe la vârsta de opt ani, în satul în care era preot tatăl meu - Izvin, la 16 km de Timi­şoara spre Lugoj, mi-am petrecut o după-amiază singur în câmp. Era o zi de vară, la ceva timp după seceriş. Era o linişte ca din altă lume. Am stat culcat pe spate, în iarbă, o după-amiază întreagă, uitându-mă la cer... Am avut atunci un sentiment unic de comu­niune perfectă între mine şi univers. Poate să fi fost un sentiment teocosmic, pentru că era străbătut de o vână de sacru. Simţeam o bucurie intensă şi o libertate completă. Totul avea un rost. Acea după-amiază mi-a rămas în amintire ca un fapt capital în viaţa mea.

- Dar o experienţă cu adevărat religioasă aţi trăit în copilărie?

- Sigur, trăiam sentimentul religios frecvent în bi­serică, la slujbele oficiate de tata, unde eu eram băiat în cor. Eram un credincios activ şi total.



"Am avut mereu certitudinea că Dumnezeu există"

-    După aceea aţi crezut toată viaţa?

-    Da, dar la un mod mai puţin naiv, mai matur.

-    Aţi asimilat învăţătura de credinţa, fundamentele teologice?

-    Le cunoşteam foarte bine, pentru că aveam ora de religie foarte consistentă la şcoală, cu istoria Bisericii, cu Sinoadele Ecumenice, cu problematica fiecărui Sinod, cu dogmatică...

-    Dincolo de gândirea şi vorbirea despre Dumnezeu, simţeaţi miraculosul în viaţa dumneavoastră?

- Da, sigur, l-am simţit întreaga viaţă, ca fundal.

-    Cum îl simţeaţi? Vă stârneşte emoţie o slujbă în bise­rică, aveţi senzaţia prezenţei lui Dumnezeu în viaţa dum­neavoastră, aţi avut vreodată sentimentul că sunteţi ajutat de o mână divină, că sunteţi sub protecţia unei aripi de înger?

- Nu ştiu să vă explic în ce fel simt. De emoţionat poate să mă emoţioneze trăirea unei slujbe în biserică, la fel de bine cum mă poate scandaliza, dacă nu îşi face cum se cuvine treaba, sau dacă participanţii au o atitudine nepotrivită.

- Având în vedere formaţia dvs. filosofică şi preocuparea pe care o aveţi pentru gândirea speculativă, n-aţi fost tentat niciodată să-l puneţi sub semnul întrebării pe Dumnezeu?

-     Nu. Credinţa în Dumnezeu este neclintită. Şi aşa a şi rămas după ce-am  ieşit din  adolescenţă.

-     Intelectualul are dileme, se îndoieşte, îşi pune întrebări, caută să obţină certitudini, iar un filosof cu atât mai mult. Credinţa este la polul opus. Dvs. nu aţi avut această frământare: există sau nu Dumnezeu?

-     Nu. Am avut mereu certitudinea că există. Sentimentul religios, sentimentul de dependenţă de divinitate, ideea că nu ne-am autocreat,  că  am  fost creati cred că sunt definitorii şi indubitabile pentru fiinţa umană. Pot exista lungi perioade de inconştienţă, de superficialitate, în care să ignori, să nu înţelegi sau să negi realitatea că suntem făcuţi de Dumnezeu. Dar măcar o dată în viaţă îţi pui problemele fundamentale: de unde vin, încotro merg? La ce bun? Pe ce se întemeiază? Şi dacă eşti onest cu tine, ajungi la un punct zero care nu-şi poate, în nici un caz, avea autojustificarea în sine însuşi. E evidenţa însăşi.

-    L-aţi avut profesor pe Nae lonescu, unul dintre marii "teologi nespecialişti" din interbelic, care a făcut şcoală.
V-a influenţat felul de a vă raporta la Dumnezeu şi de a crede?

-    La cursurile lui de logică nu prea vorbea despre Dumnezeu. El discuta problemele teologice în presă.
Dar într-un fel, m-a influenţat. Eu am venit pentru el la facultate în Bucureşti; puteam foarte bine să mă duc la Cluj. Sigur, mai erau şi alte persoane care îmi suscitau interesul, printre care Mircea Eliade. La diferenţa de vârstă care era între mine şi Eliade, el reprezenta un model, care la rândul său îl avusese drept model pe Nae lonescu, pe care şi eu îl voisem cândva model.

-    Cu toate acestea, în tinereţe aţi fost de stânga, nu de dreapta ca modelele dvs...

-    De fapt, n-am fost nici aşa, nici aşa, pentru că nu mă interesa să mă angajez politic. Şi am avut prieteni şi din stânga, şi din dreapta. Virarea mea spre stânga s-a fãcut după ce îndurasem în Franţa regimul de ocupaţie nazist. A fost o adeziune de tip reactiv.

-    Aţi fost membru al partidului comunist francez.

-    Da, dar după terminarea războiului. Sigur, eram în legătură cu comuniştii şi în ilegalitate.

-    Doctrina comunistă, atee prin excelenţă, nu intra în conflict cu omul religios care eraţi?

- În acei ani, în Rusia părea să fie un aer de libertate, bisericile se redeschiseseră, perioada de teroare cruntă trecuse, iar în occident se întrezărea speranţa în legătură cu comuniştii. Naivii de occidentali credeau că va urma o deschidere totală, o liniştire a apelor, ca după orice revoluţie ajunsă în fază de stabilizare. Nu credea nimeni în revoluţia continuă. Nu vedeau că era vechea tactică leninistă: un pas înainte, doi înapoi.

— V-ati întors în ţară să vă vedeţi familia şi vi s-a interzis sa mai plecaţi.

-    Nu-mi mai văzusem părinţii de zece ani.
Soţia mea fusese cu un an înainte în ţară şi putuse pleca din nou în occident, aşa că nu m-am gândit nici o clipă că mi se va interzice ieşirea din ţară. Dacă mi-aş fi pus această problemă, n-aş fi venit. Am scăpat de puşcărie, faţă de alţi colegi de generaţie, pentru că nu am avut un trecut politic ie care comuniştii să mă poată acuza. Dar n-am mai sperat în nimic bun.



"Sălaşul credinţei este in inimă"

-     Unii intelectuali evită să vorbească despre credinţă, considerând că e ceva prea intim. Alţii o mărturisesc public şi sunt chiar apologeţi. Dvs. sunteţi discret în apariţiile publice, dar, în raport cu credinţa, în care "tabăra" vã plasaţi?

-     Credinţa poţi s-o afirmi. E greu să o mărunţeşti, căci păşeşti pe un teren alunecos şi spulberi din mister. Sălaşul credinţei este în inimă, dar mărturisirea face parte din inimă. Mărunţirea este a raţiunii...

-     Cum îşi trăieşte un intelectual de vârf credinţa în Dumnezeu?

-     Ca o deschidere, ca o speranţă. Iluzia e punctuală - ţi-o închipui, dar speranţa nu ţi-o închipui, e un fel de certitudine subliminală că totul va fi bine, că are grijă Dumnezeu ca totul să fie bine -, dar nu e obligatoriu ca speranţa să se cristalizeze în această propoziţie: "are grijă Dumnezeu ca totul să fie bine". Trăirea speranţei se petrece fără vreun cuvânt.

- Fără nici un efort? Dogmele, Sfintii Părinţi, marii duhovnici ne învaţă ca la Dumnezeu se ajunge cu efort, prin pocăinţă, cu nevoinţă, cu post, rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

- Fără îndoială că este nevoie de efort. Dar depinde de persoană. Pentru mine, poate fi un efort să mă abandonez. Abandonul înseamnă că nu-i treaba mea, că are Cineva grijă, Cineva scris aşa cu "C" mare şi pe care nu-l cunosc! Situaţiile limită prin care am trecut n-au fost treaba mea. Oricât m-aş fi străduit nu găseam nici un fel de soluţie şi totuşi ele se rezolvau. Eu trăiesc altfel credinţa.  Sunt mai  dispus  să fac un efort fizic, intelectual, spiritual pentru altul decât pentru mine. Sunt de acord că e nevoie să urci toate treptele spirituale până la împărtăşanie şi mai departe. Dar nu trebuie să fie un automatism al ritualului, ci chiar să simţi nevoia de a fi împreună cu Hristos şi atunci nu mai este neapărat un efort.

-    În cărţile dvs, bucuria şi speranţa sunt axe ale gândirii. Evident, ele sunt sentimente fundamentale pentru om, năzuinţe. Izvorăsc ele din credinţă sau sunt pretexte de filosofare?

-    Eu le percep ca pe o deschidere atotcuprinzătoare, care în primul rând include semenii, o disponibilitate de a-i ajuta pe cât îmi stă în putinţă... Datoria faţă de semeni este sădită de divinitate. Există o trimitere continuă spre acest izvor al dumnezeirii. Nu e tematizată, nu se constituie într-un ritual, se exercită spontan. De altfel, mă mefiez foarte tare de ritualurile osificate.



"Duhul suflă unde vrea"

-    În documentările pe care le facem pentru "Formula AS" descoperim adevărate miracole înfăptuite unde nu te aştepţi. Forţa rugăciunii se dovedeşte enormă. Oameni fă­ră cunoştinţe teologice, fără studii înalte, trăiesc într-o le­gătură permanentă cu Dumnezeu, care face minuni în via­ţa lor. De ce credeţi că mai degrabă se săvârşesc minunile în ograda celor săraci cu duhul, să zic aşa, decât în vieţile intelectualilor tobă de carte şi cunoscători ai dogmei?

-    Nu-mi explic. Duhul suflă unde vrea. De pildă, a fost fenomenul Petrache Lupu. Forţa spirituală poate apărea oriunde, la un gângav, la un şchiop etc. Iar lu­mea vede lumina care iradiază din oamenii care cred.
Şi este atrasă de aceştia, chiar dacă ei, trăitorii credin­ţei, se ascund. Aşa cum sunt marii duhovnici, de pildă, foarte cunoscuţi, deşi nu s-au vrut ştiuţi, vedete.

- Vi s-a împlinit vreodată o rugăciune pentru ceva important, într-un moment de cumpănă din viaţa dvs.?

-    În cele mai dese cazuri m-am rugat fără cuvinte.

-    Cum adică fără cuvinte?

-    Te abandonezi în credinţa în El, în speranţa că vei fi ajutat, fără ca neapărat să o ceri, ci mai degrabă să o aspiri.

-    Aş vrea să mutăm acum reflectorul pe lumea în care trăim, aşa cum se vede ea prin ochii dvs. Se vorbeşte mult despre superficialitatea tineretului de astăzi, victimă a unui stil de viaţă în care sunt nesocotite adevăratele repere şi valori. Credeţi că mai este loc pentru Dumnezeu în inima acestui tineret?

-    Cunosc tineri pentru care faptul religios este o realitate asumată. Sunt convins însă că sunt în mino­ritate. Pe de altă parte, nu-mi dau seama dacă în tine­rii aşa-zis superficiali nu există un zăcământ pe care ei înşişi nu-l cunosc şi pe care îl pot descoperi la o cotitură a vieţii. Nu este obligatoriu ca substanţa umană din fiecare persoană să se reveleze toată dintr-o dată. Personal sunt destul de încrezător în resursele acestei părţi din Europa în care ne aflăm. Există o parte a Eu­ropei învechită, cu o civilizaţie care i-a epuizat resur­sele. Marile culturi occidentale sunt în declin, după părerea mea. Nu mai au forţă de creativitate. E rân­dul Orientului să dea şi să vină peste Occident.

-    Asta nu înseamnă neapărat o predominaţie a culturii creştine orientale...

-    Nu ştim ce va fi. Sigur însă va fi o cultură reli­gioasă. Poate, Doamne, fereşte!, să fie şi islamică. Islamul are forţă. Occidentul este slab pentru că i-a pierit credinţa.



"Omul nu mai are nici timp, nici dorinţă, de a se bucura de viaţa adevărata"

-    Dar Hristos mai poate fi un model pentru noi? Mai este văzut ca prezenţă vie, care poate da o direcţie de viaţă?

-    Cred că da. însă, necunoscute sunt căile Domnu­lui. Eu cred că nu numai tineretul şi nu numai românii, ci toată omenirea se află într-o fază extrem de agitată a istoriei, în care riscul cel mai mare este pierderea substanţei adânci, aspirată de aspectele superficiale ale lumii în care trăim. Trăim o dinamică de suprafaţă, nu de adâncime, care ne poate pierde.
Interioritatea riscă, dacă nu e bine păzită de fiecare depozitar al ei, să se risipească în exterioritate.

-    Când spuneţi "substanţa adâncă", la ce vă referiţi?

-     La străfundul fiinţial al omului şi la destinaţia lui. Suntem în pericolul să ne ignorăm scânteia de di­vinitate şi să ne raportăm numai la înveliş, care e trupul, şi la trebuinţele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinţă de a se bucura de viaţa adevărată.
E pur şi simplu anulat de tehnologie. Mă uit la cât pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicării, dar fără să comunice cu adevărat. Sunt prinşi într-un vârtej de informaţii superficiale. Nu mai au răgaz să vadă ce frumos este cerul, că lumea în care trăiesc este o minune. Viaţa acestor oameni este de-o monotonie înspăimântătoare. Nu mai e loc în viaţa lor de nimic, de bucurie, de speranţă. Şi nici nu mai comunică. Pentru că dacă nu mai acumulezi senzaţii, trăiri, gânduri, imagini, nu mai ai ce substanţă sufletească să împărtăşeşti într-un adevărat act de comunicare.

-     Cum vă imaginaţi întoarcerea scânteii de divinitate la întreg, întâlnirea fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu, în viaţa veşnică?

-     Lumină, bucurie, expansiune, regăsire, pace - dar o pace activă, iradiantă, într-un cuvânt: viaţă.

-     Aveţi vreo teamă legata de marea trecere din viaţa aceasta în cealaltă?

-     Sunt prin preajma ei. N-aş putea spune că o aştept. Ştiu că va veni, trag nădejde să nu mă îmbolnă­vesc grav şi să o aştept ca pe o salvare. Dar nu mă gândesc la ea. Am o totală încredere că totul va fi bine.

CLAUDIU TÂRZIU

Sursa: revista Formula AS-Anul XVIII, nr. 823, iunie 2008 pag.26

Salt la inceputul paginii