Nostalgia Ortodoxiei

Titlul prezentului articol nu îmi aparţine. Au apărut pînă acum două cărţi intitulate astfel: una alcătuită de arhimandritul grec Elia Mastroianopoulos (Atena, 1956 şi traducerea engleză tot Atena, 1959) şi alta de preotul fost romano-catolic, trecut la Ortodoxie, Placide Deseille (traducerea românească Bucureşti, Editura Anastasia, 1995). Admiraţia faţă de ortodoxie în general, aprecierea teologiei, spiritualităţii şi cultului Bisericii răsăritene, atracţia exercitată de Răsăritul ortodox, „nostalgia Ortodoxiei", constituie realităţi oarecum generalizate. Răspîndirea în Occident a ortodocşilor urmare unor diferite cauze, începînd cu veacul trecut şi pînă astăzi, intrarea Bi­sericilor Ortodoxe în Mişcarea ecumenică, împrejurări specifice vre­mii noastre au dus la întîlnirea dintre Bisericile Răsăritului şi cele ale Apusului, la posibilitatea occidentalilor de a cunoaşte mai bine pe răsăriteni şi de a le aprecia valorile.

În 1974, spre pildă, cardinalul Gabriel-Marie Garrone, observa că „Răsăritul exercită astăzi asupra unui număr mare de credincioşi o adevărată atracţie" (Atracţia Orientului, în L'Osservatore romano, an. XXV, nr. 50 (1304), 13 decembrie 1974, p. 5). Numeroşi catolici, protestanţi anglicani şi chiar neoprotestanţi s-au simţit datori să omagieze Ortodoxia. Socotesc potrivit să reproduc o serie de opinii în această privinţă care mi se par semnificative. Iată cîteva din ele referitoare la teologia ortodoxă în sine, sau în general la „bogăţia culturală a Răsăritului creştin".

„Doresc să atrag atenţia, spunea recent cel pe care vreau să-l citez, asupra dezvoltării orientale care, chiar de-a lungul veacurilor următoare perioadei patristice si dureroasei sciziuni din 1054, a elaborat perspective profunde si stimulatoare, asupra cărora ne aplecăm cu interes...

O dezvoltare doctrinală importantă s-a produs între veacurile VIII şi IX, urmare a crizei iconoclaste declanşata de unii împăraţi bizantini, decişi să înăbuşe complet cinstirea sfintelor icoane. Rezistînd unei ingerinţe atît de absurde, numeroase persoane au trebuit să sufere; gîndul nostru se îndreaptă mai ales spre Ioan Damaschin si Sf. Teodor Studitul. Sfirşitul victorios al rezistenţei lor s-a arătat decisiv nu numai pentru pietatea şi arta sacră, ci în egală măsură pentru aprofundarea însăşi a tainei întrupării. In cele din urmă apărarea icoanelor se baza pe faptul că Iisus din Nazaret, Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat om. De aceea artistul se străduieşte în mod legitim să reproducă chipul Mîntuitorului, luînd în ajutor nu doar forţa geniului, ci mai ales supunerea proprie Duhului lui Dumnezeu. Icoanele trimit la Taina care le depăşeşte şi ajută să-i fie simţită prezenţa în viaţa noastră.

Un alt moment important al Teologiei răsăritene a fost cel numit controversa isihastă. În Răsărit se înţelege prin isihasm o practică a rugăciunii caracterizată printr-o linişte sufletească profundă, în­fiptă în contemplarea neîntreruptă a lui Dumnezeu de-a lungul invocării numelui lui Iisus. Tensiuni numeroase... au apărut pe tema unor aspecte ale acestei practici. Totuşi trebuie recunoscută generozitatea intenţiei care a dirijat apărarea acestei metode spirituale, adică sublinierea posibilităţii concrete oferită omului de a se uni cu Dumnezeu unul şi treimic în intimitatea inimii, în această profundă unire de har, căreia teologiei răsăritene îi face plăcere s-o califice utilizînd termenii «teosis» ori «îndumnezeire».

Tocmai în legătură cu aceasta spiritualitatea răsăriteană a adunat o experienţă foarte bogată care a fost propusă cu tărie mai ales în celebra colecţie de texte a lui Nicodim Aghioritul de la sfirşitul veacu­lui al XVIII-lea purtînd titlul grăitor de «Filocalia» sau «iubirea de frumuseţe». Pe parcursul veacurilor următoare şi pînă în vremea noastră, gîndirea teologică răsăriteană a cunoscut de asemenea dezvoltări „interesante, nu numai în locurile clasice ale tradiţiei bizantine şi ruse, ci şi în comunităţile ortodoxe răspîndite în lume. E de ajuns să amintim printre numeroaselor aprofundări vrednice de a fi subliniate; teologia frumuseţii elaborată de Pavel Nikolaevici Evdokimov pornind de la arta răsăriteană a icoanei, nu mai puţin teoria «îndumnezeirii» realizată de specialista în ale teologiei care a fost Loth Borodin...".

Iată acum şi cîteva interesante consideraţii asupra spiritualităţii creştinismului răsăritean: „...Părinţii Orientului pleacă de la conştiinţa că autenticul angajament duhovnicesc nu se limitează la o întîlnire cu sine însuşi, la trebuinţa de a regăsi o anumită inferio­ritate, ci de la necesitatea existenţei unui drum de ascultare a Duhului lui Dumnezeu, în realitate, susţin ei, omul nu este cu adevărat el însuşi, decît dacă se închide în Duhul Sfînt. Sf. Irineu, episcopul Lionului care, prin originea şi formaţia sa, poate să se considere ca un pod între Răsărit şi Apus, concepea omul alcătuit din trei elemente: trupul, sufletul şi Duhul Sfînt (vezi Contra ereziilor, 5, 9, 1-2). Intenţia sa nu era - în mod cert - de a confunda pe om cu Dumnezeu, dar el voia să sublinieze că omul nu atinge desăvîrşirea decît deschizîndu-se spre Dumnezeu. Pentru Afraate Sirianul, care este un ecou al gîndirii Sfîntului Pavel, Duhul lui Dumnezeu ne este oferit într-un mod atît de intim, încît devine aproape o parte a propriului eu (Demonstraţiile 6, 14). În aceeaşi ordine de idei, un reprezentant al spiritualităţii ruse, Teofan Zăvorîtul, numeşte pe Sfîntul Duh «sufletul omenesc» şi vede scopul trăirii duhovniceşti în «spiritualizarea progresivă a sufletului şi trupului» (cf. Scrisori privind viaţa spirituală).

Adevărat duşman al acestei asceze interioare este păcatul. Trebuie învins pentru a face loc Duhului lui Dumnezeu, în el, pentru a spune astfel, se transfigurează nu numai fiinţa umană, ci însuşi universul. Un drum greu, dar scopul este o mare experienţă de libertate ".

După aceste cîteva remarci privind spiritualitatea răsăriteană, să cităm şi modul cum e concepută bogăţia culturală a Răsăritului creştin: „ Umanitatea datorează multe comori Răsăritului creştin. Doresc să cinstesc bogata şi multiforma sa cultură care decurge din arhitecturile monumentale ale Constantinopolului, Moscovei, Sankt-Petersbur-gului şi atîtor alte oraşe. E o cultură care se reflectă de asemenea în mozaicurile strălucitoare, în cupolele aurite, în iceanele bogate în mister, în componentele liturghiei atît de solemne şi maiestuoase. Arta religioasă a Răsăritului mărturiseşte splendoarea lui Hristos pe care îl reprezintă în impozanta figură .a Pantocratului, sau îl arată în comuniunea tăcută a intimităţii dumnezeişti, aşa cum se degajă bunăoară din preţioasa icoană a Trinităţii alcătuită de Andrei Rubliov.

Cultura Răsăritului creştin a produs apoi viguroase opere literare, contribuind într-un mod semnificativ la ridicarea conştiinţei omenirii, chiar ţi în vremea noastră. Iau ca exemplu pe Vladimir Soloviev. Pentru el, temeiul însuşi al culturii constă în recunoaşterea necondiţionată a celuilalt. De aici refuzul unui universalism cultural de tip monolitic, incapabil să respecte şi să accepte multiplele expresii ale civilizaţiei. De asemenea el a fost coerent cu această viziune atunci cînd s-a făcut profetul înfocat şi pasionat al ecumenismului...

Şi cum am putea uita, dintre scriitorii cei mai mari ai tuturor timpurilor, pe Feodor Dostoievski? Privirea sa de credincios străbate profunzimile sufletului omenesc, descriind marea aventură a libertăţii în traseele sale infinite, în lumina convingerii că Hristos este secretul adevăratei libertăţi, în profunzimile viziunii sale omeneşti şi creştine, el atinge corzi cu adevărat universale, dovedind o cunoaştere adîncă a omului şi o mare preocupare pentru destinul lui. Sufletul profund al gîndirii sale este dragostea de Hristos. In aceasta vede frumuseţea care naşte, frumuseţea care nu se ofileşte, frumuseţea care «salvează lumea». De aceea resimte o mare durere - e de ajuns să cităm Legenda marelui Inchizitor – atunci cînd vede că oamenii, cîteodată creştinii înşişi, se tem de El, se tem de adevărata libertate pe care El a venit să le-o aducă".

Lungile citate pe care tocmai le-am reprodus sunt extrase din cu-vîntările papei Ioan Paul al II-lea adresate credincioşilor la 11 august, l şi 8 septembrie a.c., de la balconul reşedinţei numite „Castel Gandolfo". De fapt avem de-a face cu o constantă a gîndirii conducătorului Bisericii Romano-Catolice. El este acela care cu un an şi ceva înainte (2 mai 1995) a adresat celor ai săi „scrisoarea apostolică" numită Orientale lumen în care, la începutul ei chiar, afirma: „ Deoarece credem că străvechea şi venerabila tradiţie a Bisericilor orientale este o parte integrantă a patrimoniului Bisericii lui Hristos, prima îndatorire a catolicilor este de a o cunoaşte pentru a se putea hrăni din ea si a favoriza, după puterile fiecăruia, procesul unităţii". Cum arătam deja, în rîndul catolicilor, protestanţilor (evanghelici, reformaţi, anglicani...) şi chiar a neoprotestanţilor se observă o adevărată atracţie spre Ortodoxie pe care autori de genul celor menţionaţi au denumit-o ,,nostalgia Ortodoxiei". După ce au descoperit Ortodoxia, occidentalii şi-au dat seama că ea reprezintă creştinismul autentic, tradiţia neîntreruptă a Bisericii, învăţătura, morala, spiritualitatea, liturghia, toate s-au transformat în puncte de atracţie. Iată-l bunăoară pe cunoscutul Richard Wurmbrand desluşind modul cum l-a atras Patericul monahismului răsăritean: „...Cugetul mi s-a întors spre una din cărţile mele preferate: Patericul, scriere referitoare la sfinţi din secolul al IV-lea care întemeiaseră schituri în pustiu... Prima dată cînd am luat-o în mînă, n-am mîncat, n-am băut, nici n-am dormit pînă nu am terminat-o. Cărţile duhovniceşti sunt ca vinul bun - cu cît e mai vechi, cu atît e mai bun " (Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, 1993, p. 52).

Prin urmare este neîndoielnică atracţia pe care Ortodoxia o exercită asupra credincioşilor de altă confesiune. Această realitate impune însă ortodocşilor o grea şi gravă îndatorire şi anume, ca prin viaţa şi comportarea lor să n-o trădeze, să nu dezamăgească pe cei care ar vrea s-o cunoască, ba chiar s-o îmbrăţişeze.

Cînd înainte cu mulţi ani profesorul de Teologie Nicolae Colan, ajuns episcop al Clujului şi mitropolit al Ardealului, a iniţiat traducerea lucrării Ortodoxia văzută de un protestant a lui W. A. Visser't Hooft, fost iniţiator şi secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, preciza în „prefaţă": „ Cred că e bine să ştim din cînd în cînd ce spun alţii despre noi" (Sibiu, 1933). „Alţii" am văzut cum şi pentru ce ne laudă. Să nu ne semeţim însă, ci laudele lor să ne ajute să fim exemple vii pentru toţi aceia care au „nostalgia Ortodoxiei". „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încît văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl nostru Cel din ceruri" (Efeseni, 5, 16).

Octombrie 1996

Drame care se repetă

Într-o discuţie recentă interlocutorul meu îmi atrăgea atenţia asupra numeroaselor drame pe care le înregistrează viaţa de zi cu zi: căsnicii care se dizolvă, iubiri care sfîrşesc în ură, cîteodată în crimă, prietenii care se transformă în duşmănie, etc. Sentimentele care îi apropie pe oameni, dragostea care leagă la un moment dat pe un bărbat de o femeie degenerează deseori în simplă plăcere trupească, ori în simplă convenţie formală din care dispar afecţiunea şi iubirea, foarte multe căsnicii sfârşesc prin divorţ sau şi numai prin separarea soţilor, etc. Evident nu trebuie să generalizăm, întrucît sunt şi cazuri de inşi care se apropie cu sinceritate unul de altul, care se iubesc între ei, care întemeiază familii fericite, care duc o viaţă armonioasă. Totuşi numeroasele exemple negative citate de interlocutorul meu, m-au dus cu gândul la un bărbat şi o femeie din trecutul creştinismului, mai precis din ev-mediul apusean, care au rămas în istorie datorit relaţiei lor sentimentale şi care sunt deseori citaţi ca un exemplu pozitiv, dar tot de atâtea ori ca eroii unei drame dureroase: e vorba de Abelard şi Heloiza. Readucerea lor în memorie e de natură nu numai să ne atragă atenţia asupra primejdiilor pe care le aduce cu sine o relaţie mai puţin conformă moralei evanghelice, dar şi să ne ofere o pildă de profundă afecţiune care leagă la un moment dat un bărbat şi o femeie.

A existat odată la Paris o tînără numită Heloiza, nepoata unui preot, un canonic numit Fulbert. Acesta a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i da o educaţie superioară. Era destul de frumoasă şi cultura ei excepţională o făcea deosebit de atractivă.

Tot atunci, e vorba de anul 1118, se găsea la Paris un teolog şi filosof Abelard, devenit celebru, care atrăgea la cursurile sale tinerimea intelectuală din importantul oraş francez.

Cuprins de dragoste faţă de tînără fată, Abelard a reuşit să obţină cazare din partea canonicului Fulbert şi a devenit profesorul Heloizei. Aşa a început între acest profesor eminent de 39 de ani şi tînără fată de şaptesprezece ani o extraordinară şi tragică legătură care n-a rămas neobservată de stăpînul casei, care a hotărît să-l alunge pe Abelard.

Heloiza însă aştepta un copil astfel încît Abelard o luă şi o duse în Bretania unde ea născu un fiu căruia îi dădu numele de Astrolab. Ajungîndu-se aici, Abelard propuse Heloizei să se căsătorească, dar ea rezistă dîndu-şi seama de consecinţe, nu mai puţin de răzbunarea unchiului. „ Gîndeşte-te, i-a spus ea, la situaţia în care te-ai pune realizînd o alianţă legitimă, la raportul dintre activitatea ta şcolară şi grijile unui cămin, între catedră şi un leagăn, între o carte si un fuior, între un creion şi un fus ". Pe deasupra Heloiza invocă un argument mai personal: nefiind căsătoriţi, legătura lor urma să se întemeieze „ doar pe afecţiune si nu pe forţa legăturii decurgînd din nuntă ".

Abelard a insistat şi căsătoria a avut loc, dar cu dorinţa de a rămîne secretă „spre a nu-i vătăma reputaţia". Totuşi canonicul Fulbert şi anturajul său aflară adevărul şi au hotărît să se răzbune. Pentru a o feri, Abelard duse pe Heloiza la o mănăstire lîngă Paris. El însuşi nu scapă, întrucît într-o noapte a fost castrat în camera sa.

Atunci Abelard s-a retras la mănăstirea Sfîntul Dionisie, iar între el şi Heloiza începu un schimb de scrisori care ni s-a păstrat în bună parte (cele mai importante au fost traduse în româneşte de prof. Dan Negrescu, Heloise şi Abelard. Autoportrete epistolare, editura Paideia, Bucureşti, 1995).

Cerîndu-i să reia cursurile, Abelard s-a retras la un schit şi reuşi după mult timp să redacteze „ Tratatul despre unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu", care fu însă criticat de teologi pînă la a fi ars. Urmă o perioadă dificilă cînd fu obligat să se refugieze dintr-o parte în alta, pînă cînd s-a stabilit într-un loc unde construi o capelă din trestie şi paie închinatã Sfintei Treimi (1122). Ucenicii îl urmară într-un număr mare, iar el îi instruia cu mult zel. Numai că adversarii săi nu l-au uitat. Aşa încît plecă şi de aici refugiindu-se într-o altă mănăstire unde ajunse, stareţ deşi nu era hirotonit.

Heloiza a devenit şi ea superioara unei mănăstiri (1129), ceea ce îi permise reîntîlnirea cu Abelard. Fiecare şi-a urmat însă drumul propriu, Abelard dedicîndu-se studiilor teologice şi scrisului. Astfel compuse, între altele, Istoria nenorocirilor mele (Historia calamitatum). Fără să fi fost un teolog renumit, el exprimă însă opinii pe care adversarii săi n-au ezitat să le critice cu toată asprimea. Condamnat în cîteva sinoade locale, el s-a hotărît să meargă la Roma spre a se dezvinovăţi, în drum se opri însă la o mănăstire unde a şi murit în 21 aprilie 1142. După ce a murit şi Heloiza în 1164, au fost înmormîntaţi unul lîngă altul. Un cronicar al vremii nota: „In cele din urmă, ajunsă la boală, Heloiza a cerut ca după moarte să fie pusă în mormîntul soţului ei. Iar după ce a murit şi a fost aşezată în mormînt, soţul ei, care murise cu multi ani înainte, a primit-o cu braţele întinse şi astfel, copleşind-o cu iubire, a strîns-o în braţele sale ".

Relaţia lui Abelard cu Heloiza a rămas înscrisă în istorie datorită atît mărturiei documentelor vremii, cît mai ales corespondenţei ce au purtat-o între ei, corespondenţă „pătimaşă la început, apoi resemnată şi suavă ", dar păstrată pînă în zilele noastre, Poate să ne spună ceva şi nouă celor de azi iubirea dintre cei doi? Împrumutînd observaţiile unui comentator putem spune că istoria lui Abelard şi a Heloizei are valoarea unui „semn". „Dacă această istorie s-a transmis cu multă fervoare din generaţie în generaţie pînă într-atîta încît fiecare a traversat-o după înţelegerea si mentalitatea proprii, acesta se datorează faptului că pentru toţi avea valoare de simbol. Numele Heloizei şi lui Abelard, indisolubil legate între ele, evocă ceea ce sunt raporturile de la persoană la persoană în cuplul omenesc; şi, dincolo de această interpretare imediată, fără îndoială nu este prea mult a regăsi aici ce sunt în fiecare fiinţă raporturile dintre raţiune şi credinţă... Cînd cei doi s-au întîlnit, Abelard a suferit deja o evoluţie care l-a făcut capabil să guste bunăvoinţa partenerei şi să-i resimtă efectele. In orice caz el a dovedit că există două instrumente ale cunoaşterii: raţiunea şi iubirea " (Regine Pernoud, Helo'ise et Abelard, Editions Albin Michel, Paris, 1970, pp. 281-282). Reluînd consideraţiile acum citate, un comentator (Claude Mettra, rev. L 'Express, Paris, nr. 1006, 19-25 octombrie 1970, p. 66) observa că „ ceea ce contemporanii celor doi au descifrat într-o legătură deodată somptuoasă şi mizerabilă, plină de confuzii şi servicii omeneşti, reprezenta o relaţie nouă între dragoste şi Dumnezeu, iar Dumnezeu, întocmai ca şi dragostea, apare schimbat. Ca şi cum de aici înainte, şi astfel începe dragostea modernă, o identică lumină arde în albastrul cerului şi în inima adevăraţilor amanţi. Pe acest drum vor înainta ceva mai tîrziu Tristan şi Isolda, unde după opt secole în Occident pasiunea n-a încetat să caute tulburătoarea sa imagine. Explorînd acest peisaj unde cărările plăcerii se încrucişează cu cele ale renunţării, unde măreţia trupului posedat se termină în extazul revelaţiei, ne putem da seama cum, în această mare febră creatoare a Evului mediu, reapare pe scena istoriei aceea care a fost uitată după moartea celor mai vechi religii orientale: femeia, acea femeie care de-a lungul măştilor rătăcitoare ale răului şi ale binelui, va restitui fermentul ei, va reda ordinei omeneşti a fecundităţii, incoerenţa şi riscul ordinei dumnezeieşti".

La „foarte înţeleaptă Heloiza", cum a numit-o poetul Francois Villon (Balade şi alte poeme, traducere de Dan Botta, Bucureşti, 1956, p. 59), vigoarea raţiunii a fost egalată de ardoarea pasiunii. „Altarul pe care l-a ridicat lui Abelard în profundul inimii ca într-o biserică, n-a împiedicat-o să-i vadă slăbiciunile. Le-a cunoscut şi le-a judecat, în acelaşi timp însă ea şi-a descifrat cu claritate şi propriul fel de a gîndi" (O. Greard, prefaţă la volumul Lettres completes d'Abelard et d'Heloise, Paris, f. s.a. XII).

Iată cîteva consideraţii destul de teoretice cărora noi le-am preferat o interpretare mai simplă şi anume: precum odinioară Abelard şi Heloiza, aşa şi astăzi sunt destui aceia care se apropie unul de altul şi se iubesc, dar pe care împrejurările vieţii îi despart. Dacă însă în vremea noastră dificultăţile îi fac uneori pe cei ce s-au iubit să se vrăjmăşească şi să-si facă rău unul altuia, Abelard şi Heloiza au continuat să se iubească şi, mai mult, să se respecte punînd relaţia lor sub semnul iubirii de Dumnezeu, în felul acesta relaţia dintre Abelard şi Heloiza îşi păstrează actualitatea şi, în ciuda aspectelor negative care au însoţit-o, poate inspira şi pe contemporanii noştri.

Ianuarie 2000

(din volumul:
Mitropolit NICOLAE CORNEANU -
PE FIRUL VREMII - meditatii ortodoxe,
Editura JURNALUL LITERAR, 2000)