Din volumul
Oameni de luminã

de Frere Jean

Mai multe despre autorul poemului si al fotografiilor aici:
http://www.photo-frerejean.com/
si aici,
unde veti gãsi si originalul poemului tradus:
http://eocf.free.fr/text_jean_lum1.htm

Nici o floare...

Nici o floare, nici un zgomot, doar vidul,
transparenţa imensă a spaţiului,
nici un vecin pe care să-l acuzi de propriile tale neputinţe.
Singur, doar cu mine însumi, descopăr o forţă ascunsă;
tentaţiile unui trecut neasumat mă hărţuiesc.

Pentru asceţii din deşert, nici o compensaţie,
nici biblioteci sau mese gustoase pentru a se distra,
nici muzică pentru a-şi oferi senzaţia unei prezenţe complice,
nici muncă pentru a fugi de adevărata luptă şi a cădea în activism;
nici dezbateri teoretice despre Dumnezeu, viaţă, moarte;
nici lungi sieste pentru a omorî timpul care nu trece.
Singuri, tăcerea şi vidul,
locul unde locuiesc demonii,
locul unde Dumnezeu vorbeşte inimii în pace.

Turistul va spune că,
pentru cel care ştie să vadă, să asculte,
deşertul este plin de culori şi de murmure.
După primele luni de euforie, el se goleşte puţin câte puţin, se stinge.
Ascetul, după zece, cincisprezece ani, devine înţelept sau nebun.

Grăunte de nisip negru în imensitatea deşertului, solitarul aşteaptă.
Numai rugăciunea îl hrăneşte, îl însufleţeşte şi îl apără.
Propriile sale fantasme îl întâmpinã mai întâi: himere în noapte,
iluzii mai orbitoare decât soarele.
Ele îi strãbat trupul fără a-l satisface vreodată.
Puţin câte puţin, dorinţele se estompează,
aude atunci strigătul de durere al lumii.

Solitarul descoperă absurditatea luptei omului,
iluzia puterii, a fericirii şi a posesiei,
plânge neputincios.
Într-o zi, Prinţul Tenebrelor apare, aureolat în mantie de flăcări;
cu voce de tunet, rânjeşte şi urlă oroare,
vrând să-i sfărâme prin îndoială sfera inimii.
Ascetul se lasă rostogolit, pârjolit, dizolvat,
fără a-şi da seama că este
şlefuit, purificat, glorificat.

Atunci apare Pacea,
în adierea serii…

(adaptare după un poem de Frère Jean din volumul:„Hommes de Lumière" )