Mi-am petrecut ziua ce-a urmat după cea de-a doua noapte de Judecată", deci cea de-a treia zi de la arestare, în linişte şi într-o neîntreruptă rugăciune, spunînd psalmi şi gîndindu-mă la ai mei şi la cei ce sufereau ca şi mine.

Spre seară, mi s-a părut că ferestruica a rămas deschisă mai mult ca altădată... S-ar fi zis că un alt ochi mă privea. „Cu siguranţă, nu-i decît o impresie, mi-am spus, căci cine poate deosebi un ochi de altul printr-o gaură atît de mică? Dar, de mai multe ori, ferestruica rămase deschisă mai mult timp... Probabil că cineva „mă studia".

Brusc, îmi veni gîndul că se apropie momentul marii confruntări. Trebuia să mă aştept la asta. Poate că mîine dimineaţă hoho­tele mele de plîns se vor împleti cu cele ale altor deţinuţi. N-aş putea să spun că gîndul acesta mi-a plăcut, ci dimpotrivă, în această închisoare, totul contribuia la crearea unei atmosfere de teamă: necunoscutul, misterul ce învăluia orice lucru, ora tîrzie la care oamenii erau chemaţi la interogatoriu... şi ce poate fi mai greu de îndurat decît să nu ştii ce-i cu tine?

Aşteptam cu teamă masa de seară, căci după trei, patru ore, uşile se deschideau pentru „exodul" spre încăperile unde aveau loc interogatoriile. Cu toată lipsa mea de experienţă, mi-am dat seama că anchetele începeau la ora zece seara şi că se terminau în zori.

Duminica, maica Eudoxia începea, printr-o rugăciune, o slujbă religioasă improvizată. Biata femeie fusese arestată fiindcă dăduse adăpost unor fugari. Nu ştia nici cine erau şi nici de ce fugeau. Au fost prinşi şi au spus că ea a fost gazda lor, izbutind în felul acesta să-i scoată din cauză pe alţi oameni la care se mai ascunseseră. Dar maica Eudoxia nu le purta nici un resentiment. Se ruga pentru ei şi pentru eliberarea lor.

Sosirea atîtor deţinute noi ne obliga să ne folosim „biblioteca" cu mai multă prudenţă. Noi, cele ce ne aflam acolo mai demult, am reuşit să ne mutăm în aşa fel încît paturile noastre să formeze o suprafaţă compactă în care eram aproape unele de altele. Apoi, de îndată ce ne asiguram de buna-credinţă a uneia dintre nou-venite, îi împărtăşeam „taina" noastră. Astfel, unele dintre ele s-au alipit grupului nostru.

Ca să sărbătorim Pastele, ne-am hotărît să citim, cu regulariate, în timpul Săptămînii Patimilor, Drumul Crucii, şi să medităm adînc la chinurile lui lisus. Iubeam atît de mult ultima lui rugă! Cîteva dintre noi au învăţat-o pe de rost. De altfel, multe aveau obiceiul să înveţe pe dinafară pagini întregi din Sfinta Scriptură, în felul acesta, adunam hrană pentru zile grele. Căci eram convinse că, odată şi odată, vom părăsi această închisoare. Ca să mergem unde? Nimeni nu ştia. Dar plecarea era iminentă. După spusele nou-venitelor şi după zvonurile care circulau prin închisoare, statul începuse undeva, în Dobrogea, construirea unui canal care să lege Dunărea de Marea Neagră şi trimisese acolo, la muncă forţată, mii de oameni. Se părea că momentul cînd femeile vor fi trimise şi ele în aceste locuri nu era departe.

Eram foarte tristă că mă voi despărţi de surorile mele din această închisoare. Singurul lucru care mai împrăştia negura ce-mi copleşea sufletul la gîndul despărţirii era că aş putea fi de folos altora, altundeva. Ceea ce Dumnezeu săvîrşise la Mislea putea să se repete şi la Canal. Or, eu mă aflam la dispoziţia Sa şi nu îngă­duiam ca tristeţea să-mi întunece sufletul. Căutam să mă bucur mereu, cu toate că multe fapte, oameni şi deziluzii se aşezau împotriva acestei continue bucurii. In ciuda tuturor tristeţilor, minunatul rezultat, obţinut datorită Bibliei, strălucea ca o victorie a credinţei şi a dorinţei de a nu-L sluji decît pe lisus, şi era pentru noi un motiv de permanentă mulţumire.

Toate cele ce urmasem Drumul Crucii ne-am hotărît să ne sculăm în noaptea Paştelui. Trebuia să ne trezim la miezul nopţii şi să celebrăm în linişte „slujba" învierii.

Cînd în sat au sunat clopotele, mai mult de cincizeci dintre noi erau în picioare, lingă pat. Maica Eudoxia, aşezată într-un pat suprapus, ne domina, astfel încît toate puteau auzi pasajele citite şi rugăciunile spuse în surdină. După ce clopotele au vestit învierea şi Maica Eudoxia ne-a citit pasajele cuvenite din fiecare Evan­ghelie, ea ne-a adresat tradiţionalul: „Hristos a înviat!" la care noi am răspuns, în cor: „Adevărat a înviat!"

Fără să ne mai temem că vom fi auzite (avusesem însă grijă să închidem toate ferestrele), am cîntat, într-un singur glas, minunatul cîntec ortodox „Hristos a înviat din morţi...", pe care l-am repetat, după obicei, de trei ori. Tot dormitorul era treaz. Clipa era atît de solemnă şi o atît de mare bucurie umplea parcă atmosfera, încît aproape toate femeile din dormitor coborîră din paturi ca să-şi unească vocile cu ale noastre. Cu siguranţă că, dacă gardiană ar fi fost la postul ei, ne-ar fi auzit. Dar în timpul nopţii, paza se făcea în afara celei de a doua curţi ce separa închisoarea de birouri şi de infirmiere, în dormitor ardea toată noaptea o lampă, fapt ce îngăduia gardienei să vadă că nu se întîmplă nimic interzis.

Am rămas în picioare mai multe minute, cîntînd în surdină aceleaşi cuvinte sfinte, pe melodii diferite. O boare de linişte se aşternuse peste tot dormitorul. Numai cîteva evreice şi. bineînţeles, Maria de Layo se prefăceau că dorm. După ce clopotele de la bisericuţa din sat încetară şi după ce, îmbrăţişîndu-ne ca nişte surori, ne-am spus una alteia, din nou, „Hristos a înviat!", fiecare s-a întors la patul ei. Am deschis cele două ferestre şi un aer primăvăratic, încărcat de plăcute miresme, pătrunse în încăpere. Departe de ai noştri şi nevoite să trăim într-un loc mizerabil, ne simţeam mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeam mai bine misterul învierii decît pe vremea cînd sărbătoream Pastele în libertate, în acea zi, am înţeles cu adevărat minunata lui frumuseţe, în această noapte pascală se născu un obicei. Ne-am hotărît să formăm un lanţ al rugăciunii, care să înceapă la ora cinci dimineaţa şi să se termine la miezul nopţii printr-o rugăciune comună, în timpul zilei, fiecare urma să se roage, în linişte, timp de zece minute. Acest lucru cerea o foarte mare putere de concentrare, dat fiind zumzetul vocilor din dormitor. La miezul nopţii, atunci cînd undeva, în depărtare, se auzea sunînd o sirenă (Mislea aflîndu-se în apropierea celei mai bogate zone petrolifere din Rornânia), cea care constituia ultima verigă a lanţului ne scula pe toate. Coboram, fără zgomot, din paturi. Spaţiul era mic şi noi eram multe. Această înghesuială ne unea însă şi mai mult pentru rugăciunea de la miezul nopţii. Cercul celor ce se rugau devenea tot mai mare. Indusesem în el două evreice care ne spuseseră că doresc şi ele „să se roage Dumnezeului lor". Ne bucuram de orice suflet ce venea spre noi şi ne rugam împreună. Tema rugii noastre era mereu alta; o dată ne rugam pentru familiile noastre, altă dată pentru deţinutele din dormitor, pentru cele de la carceră, pentru toţi cei din închisoare, pentru deţinuţii din toate închisorile, pentru mîntuirea sufletelor celor ce ne osîndeau, pentru eliberarea ţării. Aceste ore de rugă în comun ne-a făcut un bine uriaş. Ele încununau opera Cuvântului lui Dumnezeu, care pătrunsese în gândirea fiecăreia. Era un gest firesc, de care aveau nevoie o mulţime de suflete unite şi solidare întru aceeaşi Credinţă şi Speranţă.

* * * *

Se apropia Crăciunul şi farmecul marii sărbători începea st prindă viaţă, chiar şi în mizerabilul nostru lagăr de muncă forţată. In ciuda mîinilor şi a picioarelor îngheţate şi a feţelor noastre biciuite de un vînt tăios, în ciuda mîinilor înţepenite de frig P^e hîrleţe şi tîrnăcoape, în ciuda picioarelor umflate de degeraturi, o simţeam cum pluteşte, plină de mister, dincolo de norii cei deşi---Lipsite de scînteierea multicoloră a vitrinelor şi de s împodobite, neavînd drept orizont decît cîmpia îngheţată sa mocirloasă, lipsite de căldura plăcută şi de aroma dulciurilor ce se făceau cu acest prilej în fiecare casă creştinească, înconjurate, la întoarcerea în barăcile noastre întunecoase, de mirosul pe care-1 răspîndeau hainele noastre veşnic umede şi trupurile noastre murdare - simţeam totuşi apropierea Crăciunului. Pe aripile gîn-dului şi ale visului, ne întîlneam cu cortegiul îngerilor şi al fagilor. Eram grăbite să ajungem o dată cu ei la iesle, ca să îngenunchem şi să oferim copilului Îisus aurul, tămîia şi smirna suferinţelor şi lacrimilor noastre...

Cu mult înainte de căderea primei zăpezi, pornisem să căutăm crengi uscate, pietricele, surcele şi paie... Această „comoară", adunată cu mare grijă, avea să se transforme, pe ascuns, datorită inventivităţii şi dibăciei unora dintre noi, într-o iesle pregătită pentru ajunul Crăciunului. Personajele legendare aveau să fie modelate din miez de pîine amestecat cu pămînt şi colorate cu pastă de dinţi, păstrată cu grijă, şi cu cremă de ghete, neagră şi tnaron, pusă deoparte de cele cărora li se încredinţase „onoarea" de a lustrui cizmele gardienilor... Nu lipsea nici bradul. Ramurile tăiate şi prinse unele de altele ca să capete forma unui brad, erau înconjurate cu un fir de lînă verde provenit dintr-un fular pe care Elena îl destrămase anume pentru asta. Cît priveşte „prăjitura de Crăciun", ea urma să fie făcută din bucăţi de turtă de porumb, care era „pîinea noastră cea de toate zilele", pudrate - poate - cu un mic strat de zahăr...

Aceste pregătiri febrile pot să pară derizorii şi primitive celor care nu ştiu ce înseamnă închisoarea şi lagărul. Noi însene eram conştiente de naivitatea faptelor, dar şi de bucuria noastră. Acest simţămînt copilăresc ne-a îngăduit să pătrundem mai bine în misterul şi în marea fericire a naşterii lui Christos. Ce minunată e asteptarea Nopţii Sfinte! Cît de puternic am simţit atunci solidari­tatea noastră creştinească! Cîtă mulţumire să vezi că, în ciuda asprelor restricţii impuse de regulamentul lagărului, Credinţa şi Iubirea faţă de lisus ne uneau şi ne dădeau curajul să le înfruntăm împreună! Fremătam de bucurie, în aşteptarea clipei cînd vom cânta în surdină, în jurul ieslei: ...„Astăzi, în oraşul lui David, s-a nãscut Mîntuitorul, care este Christos, Domnul nostru..."

*

În acea zi, a şasea înainte de marea Sărbătoare, în timpul prînzului, ne luptam cu vîntul care ne arunca în faţă aproape toată supa din gamele. Aşa se face că n-am văzut binecunoscuta maşină neagră, oprită pe drum, la vreo două sute de metri depărtare de locul unde ne aflam. Inimile ni se strînseră de emoţie cînd comandantul lagărului, însoţit de doi necunoscuţi, veni spre noi. Comandantul lagărului îmi rosti numele şi adăugă, scurt:
- Ia-ţi lucrurile şi urmează-mă!

M-am uitat în jur, la prietenele mele. Privirile lor exprimau nelinişte şi teamă. O plecare atît de precipitată, cu maşina neagră nu putea să însemne decît o nouă anchetă. Cele care erau lîngă mine au avut timp să-mi şoptească:

- Dumnezeu să te aibă în pază!
- Curaj...

Din nefericire, n-am putut să le răspund. Era prea mare riscul de a le vorbi într-un asemenea moment, mai ales pentru cele care rămîneau pe loc. Cît despre mine, ştiam la ce trebuie să mă aştept...

- Mai repede! strigă comandantul.

În timp ce-mi puneam în traistă gamela şi lingura, am izbutit să le mai privesc încă o dată pe toate cele care rămîneau. Privirile oamenilor sînt un minunat limbaj. Ochii noştri exprimau toată nefericirea omenirii, dar şi iubirea, speranţa şi firavele urări pentru un Crăciun binecuvîntat.

*

După un drum de cîteva ore, m-am trezit într-o încăpere ciudată. Eram la subsol. Pereţii arătau îngrozitor: pe toată suprafaţa lor erau săpate, în chip simetric, nişte găuri circulare avînd diame­trul şi adîncimea unei sticle de un litru. Patul de campanie, scaunul şi masa păreau pierdute în imensitatea încăperii. Nu exista nici c fereastră. Obişnuită cu întunericul de care avusem parte datorita ochelarilor opaci cu care mă obligaseră să stau tot timpul drumu­lui, simţeam cum lumina orbitoare a becului electric şi găurile rotunde de pe pereţi îmi obosesc îngrozitor ochii.

Gîndurile mi se înceţoşau şi frica îmi cuprindea sufletul. Nu ştiam unde mă aflu. în întreaga clădire domnea o linişte de mormînt. Nu ştiam cît e ceasul; deci nu ştiam dacă puteam sau să mă întind pe pat. De altfel, nu-mi dădeam seama nici dacă ceea ce trăiam era realitate sau coşmar. Epuizarea fizică învinse, aşa că m-am aşezat pe marginea patului. Nu mi-am revenit decît atunci cînd s-a deschis uşa şi cînd gardianul a intrat în încăpere, întinzîndu-mi vestiţii ochelari opaci. M-am sculat dintr-o săritură şi l-am lăsat să-mi acopere ochii şi să mă conducă, ţinîndu-mă de cotul stîng. în timp ce străbăteam coridoarele, urcam şi coboram scările, mi-am recăpătat sîngele rece. Am intrat din nou în „ambianţa" lungilor mele nopţi de interogatoriu de altă dată. Ca odinioară, mi-au venit în minte cuvintele Psalmistului, pe care le-am repetat pînă am ajuns la uşa biroului unde avea să se desfă­şoare ancheta: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? Dumnezeu e cu mine, şi mă bucur la vederea duşmanilor mei.

*

Prefer să nu vorbesc despre „cercetările" care au început în acea noapte şi care au continuat timp de douăzeci de zile. Voi spune numai că această perioadă a fost cea mai grea din toţi anii mei de închisoare. De altfel, ce-aş putea dezvălui nou, repetînd ceea ce atîţia alţii au spus înaintea mea despre barbarele metode „moderne" aplicate de judecătorii de instrucţie?

Încă de la primul meu contact cu ofiţerii poliţiei secrete, am aflat că sînt într-o „casă conspirativă", foarte departe de orice locuinţă omenească.

Lucrul acesta, mi-au declarat ei, ne va îngădui să terminăm ancheta într-un timp scurt.

Vor fi folosite toate metodele „moderne" care îl fac pe acuzat să mărturisească tot: în acest loc unde asistă la interogatorii numai doi gardieni de încredere şi cîţiva anchetatori cu grad înalt, totul e îngăduit. Nimeni nu avea să ştie dacă, din această casă a nefericirii, ieşeam vie sau moartă. Nimeni nu-mi va auzi strigătele, nimeni nu va tremura şi nu se va ruga lui Dumnezeu să aibă milă de victimă, aşa cum se întîmplă în marile centre de anchetă ale Statului.

Primul „vinovat" care şi-a mărturisit „crimele" era fostul proprietar al acestui imobil, un vestit producător de vinuri.

În aceste pivniţe ticsite de sticle, el a mărturisit totul în scris, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore...

Această introducere a fost singurul lucru „civilizat" pe care l-am auzit în biroul în care m-au anchetat. Injuriile şi torturile c au urmat se află înscrise în Cartea Amintirii şi a judecăţii cereşti Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i iert pe toţi cei care au săvîrşit atîtea atrocităţi împotriva atîtor nevinovaţi şi împotriva mea. Mulţi oameni nu pot crede în spusele celor care au scăpat din infernul roşu, despre torturile îndurate. Lumea liberă închide capi­tolul cruzimii omeneşti cu înfrîngerea lui Hitler. Mulţi occidentali nici nu vor să asculte. Războiul le este de ajuns!

Celor care cunosc totuşi realitatea şi ştiu că în ţările comuniste există mii de închisori, de lagăre de concentrare, de azile psihia­trice, le pot spune că, în ciuda „testelor" ce mi s-au aplicat, pacea sufletului meu, care a rămas mereu, prin rugăciune, în legătură cu cerul, n-a fost nicidecum tulburată... Şi că, în timp ce înduram cu resemnare torturile fizice, fiinţa mea spirituală, desprinsă de trup, se bucura în suferinţă...

După cinci zile de „cercetări" neîntrerupte, despărţite între ele doar prin răspunsurile în care mi se aplicau acele „teste", pe care mă abţin să le descriu, ancheta se apropie de un punct primejdios. Cea mai mică aluzie la vreun alt deţinut ce figura în dosarul meu, ca şi cel mai neînsemnat gest de teamă pe care l-aş fi făcut, i-ar fi încurajat pe călăii mei să-şi intensifice torturile ca să mă facă să depun mărturie. Dacă ajungeam Ia acest punct delicat, nu mai aveam cum să mă apăr. Dimpotrivă, asta ar fi dus la implicarea multor oameni care, cel puţin aşa speram eu, nu fuseseră încă descoperiţi şi închişi. In aceste împrejurări, puterea rugăciunii s-a dovedit a fi extraordinară, miraculoasă.

*

Întrebările ce mi se puneau se succedau logic, încă de la începutul anchetei. Cu toate că evitasem răspunsurile primejdioase, cu fiecare zi ce trecea, anchetatorii mei se apropiau tot mai mult de fondul problemei. Era firesc ca orice om înzestrat cu puţină minte să ajungă să-mi pună insistent întrebarea-cheie, pe care o simţeam - cu teamă - apropiindu-se. Mi se părea de neînlăturat. Ajunsesem să-mi ţin răsuflarea de emoţie. Şi totuşi, acea întrebare n-a venit niciodată. Aceasta a fost prima minune a Crăciunului.

Nici unul dintre aceşti „domni" care mă interogau împreună sau în grupuri de cel puţin doi oameni nu mi-a pus această întrebare ce se impunea în chip logic şi care avea legătură cu „tot" ce se afla scris în dosarul meu...

Aveam certitudinea că Cineva nevăzut stătea lîngă mine şi intervine de fiecare dată cînd era nevoie ca să-mi deruteze duşmanii. Simţeam concret prezenţa îngerului meu păzitor. El era acolo ca să le pună beţe-n roate, să le întunece minţile ca să nu pună acea întrebare ce ar fi dus la arestarea atîtor nevinovaţi, a căror singură vină era aceea de a fi refuzat să se plece în faţa comunismului totalitar şi ateu.

Trecuseră douăzeci şi patru de ore, fără ca problema principală să fie abordată. De aici am tras concluzia că Dumnezeu nu le îngăduia duşmanilor mei, în ciuda strădaniilor lor, să meargă prea departe în investigaţii. Nu le îngăduia să bage în închisoare şi alţi oameni.

În dimineaţa zilei de 24 decembrie, cînd m-am dus la birou, după o prea scurtă pauză de două ore, petrecute pe marginea patului (fără dreptul de a dormi şi supravegheată de un gardian), am avut neplăcuta surpriză de a-i vedea pe cei cinci ofiţeri aşezaţi la masa lor. Mi-au ordonat să rămîn în picioare, deşi se vedea prea bine că sînt foarte obosită. Profitînd de slăbiciunea mea, mă hărţuiră cu tot felul de întrebări. Reluară de la început întreg interogatoriul, înso-ţindu-1 cu injurii grosolane şi cu ameninţări îngrozitoare.

După cîteva ore petrecute astfel, inima mea încetă brusc să mai bată. „S-a sfîrşit cu mine";... gîndeam eu. într-adevăr, colonelul opri interogatoriul şi trecu pe sub nasul fiecărui ofiţer dosarul deschis la ultima pagină. Toţi o citiră cu atenţie.

Eram sigură că faimoasa întrebare era scrisă aici cu litere uriaşe... Se sfîrşise totul... Dar nu era aşa! După ce examinară ce era scris în dosar şi după ce chibzuiră puţin, unul dintre ofiţeri ieşi din birou, în timp ce ceilalţi începură iar să mă asalteze cu vechile întrebări... Primejdia se îndepărtă. Simţeam o asemenea uşurare, încît am izbucnit în rîs. Călăii mei mi se păreau atît de caraghioşi... erau atît de mici şi de ridicoli! Continuam să rîd şi iar să rîd...

   - Duceţi-o jos, spuse colonelul adjunctului său. Lăsaţi-o să doarmă pînă mîine. Dacă „criza" continuă, spuneţi-mi!

Liniştea pivniţei nu mai avea nimic lugubru în ea; devenise solemnă şi prietenoasă. Singurătatea mă ajuta, în acea seară, să înţeleg în adîncime sensul uriaşului eveniment creştinesc ce se sărbătoreşte de Crăciun.

Acest Crăciun ciudat, petrecut într-o pivniţă fără nici o fereastră care să se deschidă spre noaptea de afară, dar în care steaua de la Bethleem strălucea în sufletul meu, îmi apărea blînd şi liniştit. Şi tot în sufletul meu se desfăşura Misterul Naşterii lui lisus. Tot acolo se aflau Ieslea, Copilul lisus, părinţii Săi, îngerii, Magii şi, în mijlocul mulţimii, familia şi prietenii mei.

Iisus trăia în mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui lisus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplîndu-mi sălaşul de cîntec, culoare şi fericire.

Doamne! am strigat deodată, ascunzîndu-mi faţa în mîini. E prea mult! Prea multă bucurie pentru o biată făptură ca mine! Prea multă lumină ca s-o pot îndura!

După cîteva clipe, privind în jurul meu, în pivniţa unde domnea aceeaşi atmosferă de pace, am murmurat: „În această seară de Crăciun, lisus a fost aici!"

Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viaţa mea, deşi voi regreta întotdeauna că nu m-am lăsat cuprinsă pînâ la capăt de extazul Nopţii Sfinte...

(Fragmente din cartea :
Nicole Valery Grossu: Binecuvântată fii, închisoare…,
Editura UNIVERS, Bucureşti 2002,
Trad. Mioara Izverna,
Cuvânt înainte de Ana Blandiana)

Nicole Valery Grossu - Notã biograficã

Scriitoarea si jurnalista Nicole Valery Grossu, cu numele de domnisoara, Nicoleta Valeria Bruteanu s-a nascut in 4 iulie 1919, la Turnu Magurele. Impreuna cu familia a avut mult de suferit sub regimul comunist si ateu instalat dupa razboi.
       Nepoata pe linie materna, a marelui om politic Iuliu Maniu, a activat inca din ilegalitatea anilor de razboi in Partidul National Taranesc, iar intre ani 1945-1947 a lucrat ca redactor la ziarul "Dreptatea". Dupa ce a fost evacuta, cu intreaga sa familie din locuintele din Bucuresti, la scurt timp, in dimineata zilei de 24 August 1949 este arestata.
Fara condamnare timp de patru ani de zile, a cunoscut ororile inchisorilor politice.
       In 1957 se casatoreste cu scriitorul Sergiu Grossu, care l-a randul lui este arestat in martie 1959 si condamnat la 12 ani de detentie. Eliberat in urma decretului de gratiere, se decid sa paraseasca tara, astfel ca in 1969 se refugiaza in Franta.
       Activitatea ei alaturi de sotul sau s-a concretizat in publicistica, editoriala, radiofonica, conferentiala si de ajutorare. La revista "Catacombes", Nicole Valery Grossu tinea rubrica "Notele de lectura", corespondenta si distribuirea.
       In 1976, timp de un an, editeaza foaia religioasa "Iisus Biruitorul", in vederea atragerii Romanilor din exil la idealurile Oastei Domnului. Au fondat asociatia "La Chaine"(Lantul), organizand emisiuni prin Radio Trans-europa Lisabona, una in limba franceza si alta in romaneste, "Duh si Adevar".
       Initieaza nenumarate conferinte, unde scriitoarea a dezvaluit crestinilor din Franta, situatia drepturilor religioase ale fratilor lor din Europa de Rasarit si din Romania, denuntand comunismul, dusman al cauzei lui Hristos in lume.
       In 1976, editura Plon din Paris ii publica cartea "Benie sois-tu prison" (Binecuvantata fii inchisoare), care a avut un mare succes in Franta, fiind tradusa in engleza, germana, italiana, norvegiana si in romaneste la Editura Univers, noiembrie 1997.
       Internata fiind la spitalul Foch din Franta, dupa o grea suferinta, a trecut pragul vesniciei, in seara zile de 14 decembrie 1996. Asa cum i-a fost dorinta, se odihneste in pace, langa stramosii si parintii ei, in Cimitirul "Sfanta Vineri" din Bucuresti.

ÎNCHISOAREA CA EXPERIENŢĂ MISTICĂ - prefata cãrtii scrise de Ana Blandiana

Mi-ar fi greu să spun cîte memorii de închisoare am citit în ultimii ani. Ele au fost multe şi - în pofida faptului că descriau  aproape aceeaşi realitate obiectivă - extrem de diferite. De altfel, diferite au fost nu numai textele, ci şi privirea mea asupra lor. Pe unele le-am citit în manuscris, în timp ce-şi căutau editorul (scrisul de mînă, tremurat de bătrîneţe, descriind torturile şi persecuţiile care au spulberat tinereţea, rămîne pentru mine simbolul cel mai acut al nenorocului unei generaţii); pe altele le-am citit după ce intraseră într-o vogă aproape mondenă şi erau folosite ca argumente politice şi ca monedă de schimb. Pe autorii unora dintre ele i-am simţit încordaţi, scriind fără plăcere, cu singurul gînd al salvării adevărului şi al datoriei care trebuia îndeplinită cu un ultim efort; pe alţii i-am descoperit uluită, ca pe nişte scriitori în stare să modifice prin apariţia lor - fără să intenţioneze şi chiar fără să-şi dea seama - ordinea valorică a literaturii contemporane.

Dar dincolo de valoarea lor literară şi dincolo de importanţa lor ca document (pentru că fiecare dintre aceste cărţi colorează o părticică a imensei pete albe pe care o reprezintă istoria ultimei jumătăţi de secol, nescrisă din lipsa documentelor, care au fost sau falsificate, sau distruse, sau interzise), memoriile de închisoare se împart în două categorii, diametral opuse, chiar dacă relatează din punct de vedere epic aceleaşi fapte. Din perspectiva unora, închisoarea apare ca un loc al urii, din perspectiva altora, închisoarea apare ca un loc al iubirii. Cartea Nicolei Valery-Grossu face parte, în mod evident, din această ultimă categorie. Dar dacă, pentru cei dintîi, perioada detenţiei este timpul în care au fost torturaţi, schingiuiţi, umiliţi, bătuţi, degradaţi, amintirea selectînd şi detaliind aproape cu masochism chinurile fizice, perversiunea diabolică a celor ce comandau supliciile, cruzimea subumană a celor ce le executau; dacă, pentru ceilalţi, dimpotrivă, închisoarea este locul unde suferinţa exorcizează răul, întăreşte spiritul şi face bunătatea şi solidaritatea posibile; pentru Nicole Valery-Grossu, închisoarea este spaţiul unde îl descoperă şi îl întîlneşte-pe Dumnezeu - se întîlneşte cu Dumnezeu, ar fi poate mai exact spus - într-un fel de-a dreptul miraculos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Astfel, primul sfert al cărţii - descrierea primelor trei luni de anchetă şi izolare - este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici, al unei străluminâri petrecute la limita suportabilului şi a normalului, atît de orbitoare încît şterge contururile circumstanţiale. De altfel, ceea ce singularizează această carte în seria memoriilor de închisoare, căreia totuşi îi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi o minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, în acelaşi timp, o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvîrşire din contingent. Lumina pe care gardienii o descopereau uluiţi în faţa „nebunei din celula 24", care le zîmbea şi-i obliga astfel să plece ochii, umple întreaga carte şi uimeşte cititorul, care nu ştie dacă să atribuie epifaniei sau numai artei literare puterea de iradiere a textului. (De altfel, şi pentru că vorbim de lumină, lectura acestei neobişnuite cărţi mi-a adus în minte o întrebare pe care mi-am pus-o pentru prima oară în adolescenţă, pe vremea cînd învăţam că spectrul luminii este format la stînga din undele herziene şi infraroşii, la mijloc din banda subţire a luminii vizibile, iar la dreapta din domeniul fără limită cunoscută însumînd razele ultraviolete, razele x, razele gama. Dar dacă, îmi spuneam atunci, spectrul luminii umane este la fel? La stînga infra şi inconştientul, la mijloc banda îngustă a conştiinţei, iar la dreapta, cîmpul infinit al ultraconştiinţei, strîngînd de-a valma intuiţie, geniu, puteri parapsihologice, puteri magice, puterea credinţei?) în orice caz, cartea scrisă de Nicole Valery-Grossu în limba franceză şi apărută în 1976 la editura pariziană Pion spune mult - chiar mai mult decît am fi fost, înainte de lectura ei, dispuşi să acceptăm în registrul logicii noastre obişnuite - despre această concentrare a puterilor sufleteşti care este definiţia credinţei. Pagină de pagină, ea pare ilustrarea celebrei fraze a lui Roger Bacon care susţine că „putem mai mult decît ştim", ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, că putem mai mult decît ştim că putem, şi că puterea noastră e mai mare decît ştiinţa noastră.

Cu un titlu împrumutat din Soljeniţîn, Binecuvîntată fii, închisoare... este o carte de proză simplă şi intensă, a cărei simplitate şi intensitate o apropie în mare măsură de definiţia poeziei. De altfel, episoadele epice sînt rare (episodul trădării de dinaintea arestării, episodul scrierii cu un sîmbure de nucă pe perete a Psalmului 90, episodul recuperării Bibliei şi al citirii ei în fascicole) şi totuşi, cartea se parcurge cu sufletul la gură, pentru că în dosul fiecărui rînd se simte o încordare şi o forţă spirituală devenite, rînd pe rînd, artă dramatică (atunci cînd sînt relatate scenele interogatoriilor şi ale confruntărilor cu mai marii închisorii), sau artă a portretului (atunci cînd se realizează cu o rară economie de mijloace personaje absolut memorabile, ca minunata Sabine Wurmbrand, ca sarcastica directoare a închisorii, ca blînda şi umila Cathy), sau artă a descrierii (atunci cînd, din cîteva linii, se creionează tabloul obsedant al grădinii de legume de la Jilava, curtea în pantă a închisorii Malmaison, fosta mănăstire Mislea). Dar, paradoxal, cartea se citeşte cu sufletul la gură mai ales datorită lirismului ei vibrant, lirism al bucuriei de a fi descoperit, dincolo de aparenţe, esenţa (extraordinarele pagini despre bucuria nopţii de Crăciun petrecute în izolarea celulei de pedeapsă), lirism al rugăciunii capabile să dea sens suferinţei şi singurătăţii, lirism al exultării de a putea înfrînge spaima („Cel veşnic este cu mine, nu mă tem de nimic. Ce mi-ar putea face oamenii?"). Neobişnuitul suspense pe care această lectură reuşeşte să-1 întreţină pe parcursul celor aproape două sute cincinci zeci de pagini se naşte din speranţa cititorului că va descoperi în cele din urmă el însuşi secretul miraculoasei forţe care face să vibreze limitele fiecărui gest şi ale fiecărui cuvînt; că Dumnezeul iubirii despre care se vorbeşte cu fervoare nu este asemenea celei mai joase note a orgii, atît de profundă încît nimeni nu o poate auzi.

Poate că cea mai ciudată dintre caracteristicile acestei cărţi ciudate este faptul că, deşi este povestea unei detenţii politice (autoarea, rudă prin mamă cu luliu Maniu, a aparţinut tineretului ţărănist şi a fost arestată în 1949 pentru răspîndire de manifeste anticomuniste), ea nu se desfăşoară nici o clipă în planul politic, ci mult dincolo de el, acolo unde, pe frontiera mereu nesigură dintre viaţă şi moarte, se naşte vibraţia mistică, religia (re-ligare), care se întoarce la propria ei etimologie şi leagă înţelesurile într-un tot indestructibil. Dar această schimbare de registru şi lume nu se realizează nici o clipă prin eludarea adevărurilor acestei lumi, ci, dimpotrivă, prin pătrunderea şi depăşirea lor. în acest sens - şi în relatarea ei calmă, de dincolo de suferinţă - cartea Nicolei Valery-Grossu (numele literar al Nicolei Bruteanu-Grossu) reprezintă o cutremurătoare dezvăluire a metodelor de tortură psihică şi fizică folosite în închisorile comuniste din România anilor '50. Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvîrşeşte. Fericirea care picură din fiecare rînd al acestei mărturisiri (un adevărat ,jurnal al fericirii" avant la lettre) demonstrează că nenorocit cu adevărat nu este cel ce îndură răul, ci acela care - fără măcar să înţeleagă de ce - îl face. Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale cîmpului pe care îl creează, credinţa în crucea mişcată pe deasupra infernului închisorii obligă durerile să se încarce de sens şi ajută omul să devină ceea ce este, adică mult mai mult decît îşi imaginase că poate fi.

ANA BLANDIANA