Prefaţă

Este o plăcere să prezint cartea Ninei Canault - o plăce­re să citesc, descrise şi explicate simplu, noţiuni complexe de psihologie, sociologie, fizică cuantică şi conexiuni medico-fa-miliale, idei creionate în timpul întâlnirilor şi discuţiilor pur­tate în casa mea de la Paris, cu treizeci de ani în urmă, parcă printr-o întâmplare fericită. Acea întâmplare fericită pe care psihologul Cannon a numit-o serendipitate, în jurul anilor 1930, după numele şi povestea prinţilor din Serendip[i], relatată de Voltaire şi de Walpole². Cartea Ninei Canault repre­zintă căutarea inteligentă a unei jurnaliste care a cercetat şi adunat laolaltă, în mintea ei şi în scris, lucrări răzleţe ale unor persoane diferite - foarte diferite - ale căror drumuri nu se intersectează niciodată - profesori universitari şi autodidacţi, oameni de ştiinţă, filologi, artişti care abordează, în moduri foarte diverse, misterul transmiterii involuntare şi inconştien­te a calităţilor, a abilităţilor, a felurilor de a fi (persoane bune, violente, suferinde sau care provoacă suferinţă) etc. Adesea, este vorba despre consecinţa unui doliu neîncheiat sau a trau­melor care nu au fost nici discutate, nici asimilate.

Ceea ce nu a putut fi exprimat prin lacrimi şi cuvinte se manifestă ulterior prin suferinţe, în lipsa cuvintelor care să spună acel ceva.

Constatăm existenţa unei astfel de situaţii pe parcursul mai multor generaţii. „Părinţii au mâncat struguri verzi şi co­piii au avut de suferit din cauza asta, de-a lungul a trei sau patru generaţii³", spune Biblia.

Şi miracolul terapeutic constă în faptul că, prin dobândirea şi redobândirea puterii de a vorbi, suferinţele se transformă în lacrimi şi cuvinte, iar boala sau şirul negru al evenimentelor se opreşte în cele din urmă. Însă e nevoie să găsim şi persoana potrivită căreia să-i vorbim, cineva care, în sfârşit, înţelege, care ne ajută să scăpăm de această povară, care nu ne judecă şi permite eliberarea (catharsis) şi cicatrizarea rănilor.

Practica clinică nu este însă suficientă pentru a înţelege - şi nici cunoştinţele psihiatrice clasice, de tip analitic.

Unii dintre noi au deschis drumuri, au propus soluţii şi piste pe care Nina Canault le reuneşte la un loc, permiţând unui public mai larg să le înţeleagă şi să le folosească. Aşadar, cartea ei este, în acelaşi timp, interesantă, uşor de citit şi utilă, învăţându-ne să nu mai plătim pentru erorile, greşelile sau traumele strămoşilor noştri.

Deşi mă preocupă această căutare şi analiză, nu m-au con­vins toate pistele pe care autoarea le explorează în jurul ter­menului amalgamat de „psihogenealogie", utilizat, de vreo douăzeci de ani, în mod independent, de către psihanalişti şi non-analişti, în sensuri şi contexte diverse, la fel şi de univer­sitari şi de autodidacţi având principii şi practici clinice diferite, ba chiar opuse.

Noi practicăm „transgeneraţionalul", „genosociograma⁴", psihologia clinică şi psihoterapia transgeneraţională clinică - pornind de la practica clinică analitică (şi fără nicio raportare la domenii precum ezoterismul, transmiterea gândurilor, tarotul, astrologia, utilizate de unii autodidacţi - şi care, pentru mine, ţin de artă şi nu de ştiinţă).

Aceşti indivizi (care nu sunt analişti şi nu înţeleg nici inconştientul, nici transferul, deşi jonglează uneori cu ele în mod inconştient) menţin dependenţa oamenilor şi îi împiedică să apeleze în timp util la adevărata psihoterapie de care ar avea nevoie - şi să devină adulţi independenţi, responsabili de viaţa, de viitorul şi de sănătatea lor.

Noi lucrăm pornind de la baze ştiinţifice şi analitice cla­sice, cu picioarele pe pământ şi bizuindu-ne pe cărţi şi cro­nici istorice, pe documente de familie, pe acte de naştere, de deces, de botez, de căsătorie, pe arhivele civile, medicale, mi­litare, notariale şi funerare - adică pe fapte verificabile.

Spusele, amintirile, visele, asocierile de idei, coşmarurile şi alte suferinţe, pe scurt experienţele afective, clinice, psiho­somatice sunt ca o manifestare, un ţipăt, un strigăt de ajutor, o traumă care, adesea, îşi are obârşia în vremuri îndepărtate. Ele reprezintă ipoteze ce merită ascultate cu respectul cuvenit faţă de persoana care suferă, dar care trebuie verificate.

Să revenim acum la acel „ce şi cum" al traumelor. O traumă mentală este un eveniment prea dur pentru minte şi suflet, prea cumplit, inuman, monstruos, pe care structurile noastre mentale, individuale şi colective nu-l pot îndura. Ca, de pildă: un bombardament care distruge un oraş (Rouen sau Le Havre), gazele utilizate la Ypres (aprilie 1915) sau la Verdun, lagărele de concentrare (holocaustul), ghilotina în perioada Marii Terori (1793) sau expulzarea brutală a evreilor şi a maurilor din Spania (1492), măcelul din timpul Bătăliei de la Sedan (l septembrie 1870) sau bornba de la Hiroshima.

Înfrângerea sârbilor la Kosovo, cu sase sute de ani în urmă, la sfârşitul luptei din 28 iunie 1389, a dus la pierderea inde­pendenţei tânărului stat sârb (îndeosebi după căderea Constantinopolului) - înfrângere devenită aproape doliu naţional şi evocată, de-atunci, în diverse poeme consacrate faptelor de vitejie ale luptătorilor.

Trauma ancestrală a poporului sârb a fost reactivată la 28 iunie 1914, cu prilejul vizitei la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, vizită resimţită de sârbi ca o provocare, ea având loc în ziua aniversară a pierderii provin­ciei Kosovo. Arhiducele va fi asasinat, ceea ce va declanşa răz­boiul din 1914-1918, cu milioanele lui de morţi.

Istoria se repetă (ca printr-o suprapunere a timpului) la 28 iunie 1989, odată cu comemorarea de către Milosevici a înfrângerii de la Kosovo din 1389 şi repatrierea rămăşiţelor pă­mânteşti ale Sfântului Lazăr (prinţul sârb Lazăr), asasinat la 28 iunie 1389 de musulmanii-otomani. Acesta va fi momentul declanşării masacrului (genocidului) asupra musulmanilor din Albania şi din Kosovo. O revanşă, la şase sute de ani după o traumă naţională al cărei doliu nu fusese niciodată încheiat.

Există şi alte circumstanţe imposibil de îndurat şi care au răsunet în timp: o explozie de grizu pentru un miner, pentru familia şi echipa lui, sau ciocnirea unui vas de un aisberg (Ti­tanic) pentru ocupanţii lui şi apropiaţii acestora, ori un incest, un viol, sau abuzarea unui copil. Poate fi vorba, de asemenea, despre un eveniment în viaţa unui copil care apare ca o lovi­tură de trăsnet, cum ar fi moartea bunicului sau a pisicii ori a câinelui, înjunghierea unei oi sau plecarea tatălui (divorţ ori încarcerare).

Subiectul e paralizat de spaimă - nu găseşte cuvinte pentru a-şi exprima frica ori ruşinea de a fi fost implicat (de o par­te sau de alta, ca victimă sau călău) şi evenimentul este astfel trecut sub tăcere - nespus sau ţinut secret.

Şi întâmplarea respectivă, îngropată ca într-o criptă, se transmite de la inconştientul părinţilor la cel al copiilor, prin ceea ce Nicolas Abraham şi Măria Torok au numit, în perioa­da anilor 1975-1978, un efect de ventriloc sau o fantomă. Această transmitere are loc printr-un fenomen complex, pe care diverşi cercetători pluridisciplinari încearcă să-1 elucideze - şi care, în ceea ce mă priveşte, ar putea fi sintetizat prin termenii de co-conştient şi co-inconştient familial şi de grup - extin­zând conceptele lui Freud, Jung, Moreno, Dolto şi ale unităţii duale mamă-copil.

Chiar dacă teoria transmiterii între generaţii (intergeneraţională conştientă şi transgeneraţională inconştientă) nu este pe deplin clarificată în prezent, numeroşi clinicieni şi tera­peuţi o remarcă şi tratează efectele sale. Ei intervin în dome­nii diverse precum psihiatria sau psihoterapia adulţilor ori a copiilor, în oprirea coşmarurilor sau în unele cazuri de astm, chiar în cazuri de diaree gravă (boala Crohn) sau în constipa-ţii grave (chirurgii au evidenţiat legături între abuzurile sexu­ale şi constipaţie). Şi mai există multe alte forme de loialitate familială invizibilă: boli, accidente, episoade psihotice sau de alt gen - toate marchează o fragilitate legată de o comemora­re, un doliu neîncheiat sau traume neasimilate, neexprimate, nemetabolizate.

Fără să destăinuim secretele celorlalţi, asemenea bărbierului regelui Midas, trebuie să constatăm că secretul sau lucrul nespus este devastator şi că decizia de a nu spune lucrurile („e pentru binele tău") are un efect de bumerang şi devine un rău ce-i loveşte tocmai pe cei pe care vrem să-i cruţăm. „Eu este un altul", scria Rimbaud. Dar efectul devastator al doliurilor neîncheiate şi al traumelor neasimilate nu se opreş­te la sănătate şi la familii. Suntem adesea legănaţi de poveşti şi de cântece care relatează traumele trecute şi speranţele unei reparaţii sau ale unei revanşe („Vom primi înapoi Alsacia şi Lorena... ", clamează cântecul, dar la fel de bine ar putea fi vorba despre Ierusalim, Serbia Mare sau Marele Islam...). Toate acestea duc la doliuri neîncheiate, la „traume alese" -potrivit termenului dat de Vamic Volkan⁵ - transformate în culte naţionale, la vendete familiale, naţionale sau culturale şi la băi de sânge pe care secolul nostru raţionalist nu reuşeşte să le oprească. Şi asta tocmai pentru că istoria - psihoistoria -personală, familială, socioculturală, economică nu a fost cunoscută, memorată şi înţeleasă, în contextul ei.

Dar aceasta este o altă poveste...

Şi îi las cititorului plăcerea descoperirii.

Anne Ancelin Schiitzenberger,
Paris-Nisa-Montreal,
25 septembrie 1998