[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Eu nu cred în Dumnezeu,
dar fac experienţa divinului

de Pascale Senk

articol tradus din ultimul număr al revistei
Clés
– Retrouver du sens,
nr. 74 pe dec. 2011- ian.2012.
Merită citite toate articolele din dosarul pe această temă,
Vous avez dit « Dieu » ?”,
despre o teologie „apofatică” care ar putea face divinul mai credibil, de aici:
http://www.cles.com/dossiers-thematiques/spiritualites/vous-avez-dit-dieu/
 

Suntem noi pe punctul de a deveni mistici sălbatici? Asemenea albaştrilor Navi din Avatar, căutăm noi mai mult ca oricând să ne legăm din nou la Marea Sursă a Viului? Şi, fie că o numim Tao, energia cosmică, sau Puterea Superioară ca la Alcoolicii Anonimi, aceasta ne pare mai accesibilă decât un Dumnezeu definit prin dogme? Ascultându-i pe contemporanii noştri, tocmai despre această evoluţie este vorba. Cei fervenţi, precum Cristian Bobin: „Eu l-am găsit pe Dumnezeu în băltoacele de apă, în parfumul caprifoiului, în puritatea unor cărţi şi chiar şi la atei. Nu l-am găsit aproape niciodată la cei a căror meserie este aceea de a vorbi despre el”[1]. […]

Înainte, lumea se diviza între cei care credeau şi cei care nu credeau în Dumnezeu. Astăzi, acest teren al credinţei a devenit mai fertil, dar şi mai mişcător în acelaşi timp: noi putem bricola crezul nostru personal, alimentându-ne „la alegere” din diferite spiritualităţi. De aceea divinul nu se mai rezumă la Dumnezeul bărbos şi atotputernic care până acum trăia în cer, trimiţându-ne cadouri sau pedepse meritate. Imaginea lui s-a şters, pentru mulţi,  încet-încet (Frederic Lenoir vorbeşte despre aceasta în cartea sa „Dieu”, cartea lui de dialog cu Marie Durcker, apărută la Robert Laffont în 2011).

Rămâne experienţa. Senzaţia, cel mai adesea neaşteptată, nesperată chiar, de a ne pomeni conectaţi cu un mare „Altul”. De a face să vină Divinul până la noi. În noi chiar. 

Minunări(răpiri) neaşteptate

Acest punct de contact, basculare spre o altă dimensiune a realităţii, se poate întâlni în cotidianul cel mai banal. Pentru Pierre, un moment de intimitate cu fiul lui nou-născut l-a adus să perceapă o dimensiune sacră care era până atunci absentă din viaţa lui. „Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Am plonjat în ochii întunecoşi, încă orbi ai lui Samuel şi am <decolat> lăuntric”. Sabine, prima dată când a făcut dragoste cu cel cu care îşi împarte viaţa astăzi, a trăit şi ea o răpire fără precedent. Mult departe de orgasmul trăit ca o „mică moarte” după Georges Bataille, ea se simte dintr-o dată uimitor de vie: „Totul devenea albastru în jurul meu, în jurul nostru, şi el şi eu eram totalmente fuzionaţi şi aureolaţi de o energie indefinibilă, cuprinşi într-un spaţiu pe care nu îl traversasem până atunci”.

Această „evadare” fără mescalină, pe care un Allen Ginsberg sau un Jack Kerouac ar fi adorat-o fără îndoială, a fost calificată drept extaz laic de către filosoful Michel Hulin care s-a interesat de sentimentul infinitului care îi atinge adesea pe subiecţii cei mai puţin înclinaţi spre faptul religios.[2] Pentru el, aceste experienţe simple, întotdeauna spontane, adevărată „sfidare a gândirii filosofice sau religioase”, apar de multe ori „în perioadele în care regulile(codul, ordinea) se strică”. Ele se amestecă în existenţele noastre atunci când mecanismele noastre de adaptare la lume, sistemele noaste de gândire prinse între bine şi rău, favorabil sau defavorabil etc, se suspendă subit, când „depunem povara” fără a şti măcar cum anume. Ele ne lasă să întrevedem atunci o bucurie bură non reactivă, bucuria de a fi, în esenţa ei brută.

Imersiunea în spaţii sălbatice, comuniunea cu natura sunt conductoare puternice pentru aceste experienţe, şi scriitorii – văzători mai ales, pentru că ei se apropie de indicibil, găsesc acolo surse de inspiraţie nesecate. Marguerite Duras, de la fereastra ei de pe stâncile de unde privea de sus oceanul: „A privi marea, înseamnă a privi Totul”.

Roadele unei căutări

Dar aceste contacte cu o instanţă pe care nu ştim să o numim pot, de asemenea, şi cel mai adesea, să ţâşnească precum roadele unei îndelungate căutări. Nathalie, care meditează regulat de 7 ani, mărturiseşte în acest sens: „Eu întâlnesc divinul în spaţiul pe care îl contactez în meditaţie: O deschidere a inimii totală şi necondiţionată în faţa a tot ce se prezintă, o aceeaşi iubire pentru pisica vecinului, pentru copacii unei păduri, pentru o stea de pe cer şi pentru fiecare fiinţă umană. Pentru a face această experienţă, mentalul trebuie să tacă căci el obstruează canalul spre divinul care există în fiecare din noi: noi toţi suntem parcele vii ale acestei iubiri divine. Când sunt impregnată de lumina acestei conştiinţe, totul este atunci de o mare limpezime şi de o mare perfecţiune. Nu este nimic de schimbat. Este o experienţă de unitate şi de eternitate”.

Pentru Catherine, întâlnirea cu această altă dimensiune s-a întâmplat „în plus”, în spatele lungilor ore de practică a Gospel. La început, tânăra femeie căreia Dumnezeu îi părea „prea sus, îndepărtat”, a început să practice această artă atât de ferventă pur şi simplu „deoarece cântecele erau frumoase”. După câteva luni totuşi, ea a început să se intereseze de textul cântecelor. Ea şi-a dat seama că are dorinţa de a fi solistă pentru a „transmite  forţa cuvintelor lor de suflete singure, abandonate de toţi, care spun simplu „mi-e frig, mi-e frică”. Într-o zi, în timpul unui concert, Catherine îşi dă seama de o „fremătare în tot corpul ei, ca şi cum ar fi ars în interior”. La ieşire, tânăra se simte înşfăcată de „altceva”: „Am simţit o forţă incredibilă, cu impresia de a fi sub o cascadă de  apă rece”. De unde venea această energie? Cine a ghidat-o până acolo? De atunci Catherine a devenit profesoară de Gospel, s-a adâncit în studiul acestei muzici şi antrenează gratuit un cor de 30 de persoane. Viaţa ei a fost schimbată de acel fapt.

Multiplele feţe ale Dumnezeului interior

Oamenii de ştiinţă au încercat zadarnic să explice aceste stări prin mari eliberări de endorfine observabile prin IRM, se ignoră mereu pentru ce asemenea experienţe pot să modifice în profunzime vieţile celor care au acces la ele. Contrar lui Freud, pentru care orice „sentiment oceanic” era de interpretat ca o tendinţă regresivă – el nu era de loc sensibil nici la muzică! – psihiatrul Carl Jung a studiat în mod deosebit aceste experienţe pe care le-a numit „numinoase”. Pentru el, ele participă la o viziune dinamică a psihismului, în care un simbol are „capacitatea de a însufleţi viaţa şi de a o antrena pentru că el transformă o energie psihică inconştientă în experienţă”[3]. Această forţă este exclusiv „interioară”. Ca în povestirea hindusă care ne explică cum Dumnezeu s-a ascuns în inima omului”[4], experienţa numinoasă vine să ne reamintească că divinul pleacă din noi. „Nu încetez să repet că nici legea morală, nici ideea de dumnezeu, nici o religie oarecare nu a pus stăpânire pe om din exterior, căzând cumva din cer, scria Jung; omul, dimpotrivă, încă de la origine, poartă tot acest lucru în el; şi tocmai de aceea, extrăgându-l din el, el îl recreează neîncetat… Noţiunea de dumnezeu răspunde unei funcţii psihologice absolut necesare, de natură iraţională, şi această noţiune nu are nimic în comun cu noţiunea existenţei lui Dumnezeu”.[5] 

Pentru Jung, aceste experienţe se înscriau deci într-un proces de individuaţie, în care eul tinde puţin câte puţin să devină Sine – domină deci posibilitatea de a „face ceva” din aceste senzaţii de eliberare pentru a evolua. Şi aici este fără îndoială noua paradigmă: mai degrabă decât să opunem pe cei care cred celor care nu cred, ea desenează un clivaj între cei care cred posibil să devină mai buni, adică mai vii, mai conştienţi dacă îndrăznesc să privească misterul în faţă şi ceea ce este el – şi cei care nu cred aceasta. Aşa cum frumos scrie psihanalista Marie Balmary, „omul spiritual crede că faptul de a crede face posibilă creşterea”[6]. După cum a fi crezut potenţialmente mai bun şi vindecabil de către terapeutul său schimbă total dinamica unei psihanalize, tot aşa faptul de a zări fie şi numai pentru câteva secunde o altă calitate de a fi atingându-ne cu senzaţii de infinit şi de eternitate ne lasă să sperăm că poate exista altceva în noi decât un „suflet strâmt”. Şi pentru mulţi, Dumnezeu nu are poate nimic de a face cu această aventură.

 



[1] Christian BOBIN, « Ressusciter », editions Gallimard

[2] Michel Hulin dans La mystique sauvage (PUF 1993).

[3] Elie Humbert, « JUNG » aux editions universitaires.

[4] Cité notamment par régis Airault dans « FOUS de l’Inde » (ed payot)

[5] Carl Jung, L’âme et la vie, éd Livre de poche, 2003

[6] « Freud jusqu’ŕ Dieu » , Marie Balmary, ed Actes Sud

 

Sursa : articolul original în franceză se află aici :
http://www.cles.com/dossiers-thematiques/spiritualites/vous-avez-dit-dieu/article/je-ne-crois-pas-en-dieu-mais-je

Traducerea îmi aparţine, V.J.

 


Salt la inceputul paginii