Eu
nu cred în Dumnezeu,
dar fac experienţa divinului
de Pascale Senk
articol tradus din ultimul număr al
revistei
Clés – Retrouver du sens,
nr. 74 pe dec. 2011- ian.2012.
Merită citite toate articolele din dosarul pe această
temă,
„Vous avez dit « Dieu » ?”,
despre o teologie „apofatică” care ar putea face divinul
mai credibil, de aici:
http://www.cles.com/dossiers-thematiques/spiritualites/vous-avez-dit-dieu/
Suntem noi pe punctul de a deveni mistici
sălbatici? Asemenea albaştrilor Navi din Avatar,
căutăm noi mai mult ca oricând să ne legăm
din nou la Marea Sursă a Viului? Şi, fie că
o numim Tao, energia cosmică, sau Puterea Superioară
ca la Alcoolicii Anonimi, aceasta ne pare mai accesibilă
decât un Dumnezeu definit prin dogme? Ascultându-i pe contemporanii
noştri, tocmai despre această evoluţie este
vorba. Cei fervenţi, precum Cristian Bobin: „Eu l-am
găsit pe Dumnezeu în băltoacele de apă, în
parfumul caprifoiului, în puritatea unor cărţi şi
chiar şi la atei. Nu l-am găsit aproape niciodată
la cei a căror meserie este aceea de a vorbi despre el”[1]. […]
Înainte, lumea se diviza între cei care credeau
şi cei care nu credeau în Dumnezeu. Astăzi, acest
teren al credinţei a devenit mai fertil, dar şi
mai mişcător în acelaşi timp: noi putem bricola
crezul nostru personal, alimentându-ne „la alegere” din diferite
spiritualităţi. De aceea divinul nu se mai rezumă
la Dumnezeul bărbos şi atotputernic care până
acum trăia în cer, trimiţându-ne cadouri sau pedepse
meritate. Imaginea lui s-a şters, pentru mulţi,
încet-încet (Frederic Lenoir vorbeşte despre aceasta
în cartea sa „Dieu”, cartea lui de dialog cu Marie Durcker,
apărută la Robert Laffont în 2011).
Rămâne experienţa. Senzaţia,
cel mai adesea neaşteptată, nesperată chiar,
de a ne pomeni conectaţi cu un mare „Altul”. De a face
să vină Divinul până la noi. În noi chiar.
Minunări(răpiri) neaşteptate
Acest punct de contact, basculare spre o altă
dimensiune a realităţii, se poate întâlni în cotidianul
cel mai banal. Pentru Pierre, un moment de intimitate cu fiul
lui nou-născut l-a adus să perceapă o dimensiune
sacră care era până atunci absentă din viaţa
lui. „Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Am plonjat în ochii
întunecoşi, încă orbi ai lui Samuel şi am <decolat>
lăuntric”. Sabine, prima dată când a făcut
dragoste cu cel cu care îşi împarte viaţa astăzi,
a trăit şi ea o răpire fără precedent.
Mult departe de orgasmul trăit ca o „mică moarte”
după Georges Bataille, ea se simte dintr-o dată
uimitor de vie: „Totul devenea albastru în jurul meu, în jurul
nostru, şi el şi eu eram totalmente fuzionaţi
şi aureolaţi de o energie indefinibilă, cuprinşi
într-un spaţiu pe care nu îl traversasem până atunci”.
Această „evadare” fără mescalină,
pe care un Allen Ginsberg sau un Jack Kerouac ar fi adorat-o
fără îndoială, a fost calificată drept
extaz laic de către filosoful Michel Hulin care
s-a interesat de sentimentul infinitului care îi atinge adesea
pe subiecţii cei mai puţin înclinaţi spre faptul
religios.[2]
Pentru el, aceste experienţe simple, întotdeauna spontane,
adevărată „sfidare a gândirii filosofice sau religioase”,
apar de multe ori „în perioadele în care regulile(codul, ordinea)
se strică”. Ele se amestecă în existenţele
noastre atunci când mecanismele noastre de adaptare la lume,
sistemele noaste de gândire prinse între bine şi rău,
favorabil sau defavorabil etc, se suspendă subit, când
„depunem povara” fără a şti măcar cum
anume. Ele ne lasă să întrevedem atunci o bucurie
bură non reactivă, bucuria de a fi, în esenţa
ei brută.
Imersiunea în spaţii sălbatice, comuniunea
cu natura sunt conductoare puternice pentru aceste experienţe,
şi scriitorii – văzători mai ales, pentru că
ei se apropie de indicibil, găsesc acolo surse de inspiraţie
nesecate. Marguerite Duras, de la fereastra ei de pe stâncile
de unde privea de sus oceanul: „A privi marea, înseamnă
a privi Totul”.
Roadele unei căutări
Dar aceste contacte cu o instanţă
pe care nu ştim să o numim pot, de asemenea, şi
cel mai adesea, să ţâşnească precum roadele
unei îndelungate căutări. Nathalie, care meditează
regulat de 7 ani, mărturiseşte în acest sens: „Eu
întâlnesc divinul în spaţiul pe care îl contactez în
meditaţie: O deschidere a inimii totală şi
necondiţionată în faţa a tot ce se prezintă,
o aceeaşi iubire pentru pisica vecinului, pentru copacii
unei păduri, pentru o stea de pe cer şi pentru fiecare
fiinţă umană. Pentru a face această experienţă,
mentalul trebuie să tacă căci el obstruează
canalul spre divinul care există în fiecare din noi:
noi toţi suntem parcele vii ale acestei iubiri divine.
Când sunt impregnată de lumina acestei conştiinţe,
totul este atunci de o mare limpezime şi de o mare perfecţiune.
Nu este nimic de schimbat. Este o experienţă de
unitate şi de eternitate”.
Pentru Catherine, întâlnirea cu această
altă dimensiune s-a întâmplat „în plus”, în spatele lungilor
ore de practică a Gospel. La început, tânăra femeie
căreia Dumnezeu îi părea „prea sus, îndepărtat”,
a început să practice această artă atât de
ferventă pur şi simplu „deoarece cântecele erau
frumoase”. După câteva luni totuşi, ea a început
să se intereseze de textul cântecelor. Ea şi-a dat
seama că are dorinţa de a fi solistă pentru
a „transmite forţa cuvintelor lor de suflete singure,
abandonate de toţi, care spun simplu „mi-e frig, mi-e
frică”. Într-o zi, în timpul unui concert, Catherine
îşi dă seama de o „fremătare în tot corpul
ei, ca şi cum ar fi ars în interior”. La ieşire,
tânăra se simte înşfăcată de „altceva”:
„Am simţit o forţă incredibilă, cu impresia
de a fi sub o cascadă de apă rece”. De unde venea
această energie? Cine a ghidat-o până acolo? De
atunci Catherine a devenit profesoară de Gospel, s-a
adâncit în studiul acestei muzici şi antrenează
gratuit un cor de 30 de persoane. Viaţa ei a fost schimbată
de acel fapt.
Multiplele feţe ale Dumnezeului interior
Oamenii de ştiinţă au încercat
zadarnic să explice aceste stări prin mari eliberări
de endorfine observabile prin IRM, se ignoră mereu pentru
ce asemenea experienţe pot să modifice în profunzime
vieţile celor care au acces la ele. Contrar lui Freud,
pentru care orice „sentiment oceanic” era de interpretat ca
o tendinţă regresivă – el nu era de loc sensibil
nici la muzică! – psihiatrul Carl Jung a studiat în mod
deosebit aceste experienţe pe care le-a numit „numinoase”.
Pentru el, ele participă la o viziune dinamică a
psihismului, în care un simbol are „capacitatea de a însufleţi
viaţa şi de a o antrena pentru că el transformă
o energie psihică inconştientă în experienţă”[3].
Această forţă este exclusiv „interioară”.
Ca în povestirea hindusă care ne explică cum Dumnezeu
s-a ascuns în inima omului”[4], experienţa numinoasă
vine să ne reamintească că divinul pleacă
din noi. „Nu încetez să repet că nici legea morală,
nici ideea de dumnezeu, nici o religie oarecare nu a pus stăpânire
pe om din exterior, căzând cumva din cer, scria Jung;
omul, dimpotrivă, încă de la origine, poartă
tot acest lucru în el; şi tocmai de aceea, extrăgându-l
din el, el îl recreează neîncetat… Noţiunea de dumnezeu
răspunde unei funcţii psihologice absolut necesare,
de natură iraţională, şi această
noţiune nu are nimic în comun cu noţiunea existenţei
lui Dumnezeu”.[5]
Pentru Jung, aceste experienţe se înscriau
deci într-un proces de individuaţie, în care eul tinde
puţin câte puţin să devină Sine – domină
deci posibilitatea de a „face ceva” din aceste senzaţii
de eliberare pentru a evolua. Şi aici este fără
îndoială noua paradigmă: mai degrabă decât
să opunem pe cei care cred celor care nu cred, ea desenează
un clivaj între cei care cred posibil să devină
mai buni, adică mai vii, mai conştienţi dacă
îndrăznesc să privească misterul în faţă
şi ceea ce este el – şi cei care nu cred aceasta.
Aşa cum frumos scrie psihanalista Marie Balmary, „omul
spiritual crede că faptul de a crede face posibilă
creşterea”[6]. După cum a fi crezut potenţialmente
mai bun şi vindecabil de către terapeutul său
schimbă total dinamica unei psihanalize, tot aşa
faptul de a zări fie şi numai pentru câteva secunde
o altă calitate de a fi atingându-ne cu senzaţii
de infinit şi de eternitate ne lasă să sperăm
că poate exista altceva în noi decât un „suflet strâmt”.
Şi pentru mulţi, Dumnezeu nu are poate nimic de
a face cu această aventură.