[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Paul Tournier
1898-1986

Autorul cãrtii La medicine de la personne.

Despre autor pe Wikipedia.ro aici

Paul Tournier – Invizibilul Al Treilea
Transcendenta ca experientã

Textul originar: Der Unsichtbare Dritte,
din volumul
TRANSZENDENZ ALS ERFAHRUNG
,BEITRAG UND WIDERHALL
(TRANSCENDENTA CA EXPERIENTÃ. CONTRIBUTIE SI ECOU)
O.W. BARTH Verlag, 1966,
volum omagial cu ocazia aniversării a 70 de ani de la naşterea lui K.G. Durckheim

Compatriotul meu, HEMI-FREDERIC AMIEL, notează în jurnalul său din 26 octombrie 1875: "Orice origine este un mister. Principiul oricărei vieţi individuale sau colective este un mister, adică ceva iraţional, inexplicabil şi indefinibil. Conceput pentru final: fiecare individualitate este o enigmă insolvabilă si nici un început nu poate fi explicat. Deşi tot ceea ce a devenit poate fi explicat retrospectiv, originea însă a ceea ce este el nu a devenit. Ea  reprezintă întotdeauna un Fiat Lux, miracolul original, creaţia, căci ea nu este rezultatul a nimic altceva, ea doar ţâşneşte pur şi simplu printre lucrurile pre-existente, care îi oferă un ‘mediu’, o ocazie, o ambianţă, dar care asistă la apariţia ei fără să înţeleagă de unde a venit.”

În principal, din cauza cuvântului "a asista", am redat acest text. Tema "Transcendenţa ca experienţă" îmi aminteşte de orele minunate petrecute în camera mea de lucru sau altundeva unde am avut sentimentul că o nouă dimensiune a vieţii se deschide atât pentru interlocutorul meu, cât şi pentru mine. Şi de fiecare dată am avut impresia de „a participa” la un nou început, la un eveniment creator, dar fără a fi provocat personal.

Desigur, nu contest că am contribuit şi eu prin ceva, dar acest ceva este "mediul", "oportunitatea", "ambianţa" despre care vorbeşte AMIEL . În comunitate, în întâlnire, în conversaţie, se poate întâmpla brusc această descoperire, această străpungere, această breşă spre transcendenţă. Dar conversaţia este doar climatul favorabil pentru ea, nu cauza, altfel nu ar mai fi vorba despre transcendenţă. Există un prezent, o prezenţă neprevăzută şi neaşteptată pe care o simţim amândoi, vizitatorul meu şi cu mine, fără să putem explica acest lucru şi fără să ştim exact de unde provine sau de ce.

Noi vorbeam împreună, foarte simplu. Interlocutorul meu şi-a prezentat problemele care îl chinuiau, însă doar când am devenit tăcuţi s-a întâmplat ceva nou; tocmai atunci, când ne-am abţinut de la a analiza şi a discuta aceste probleme, mai degrabă pur şi simplu le-am trăit împreună. Apoi, dintr-o dată, nu problemele au mai fost pe primul loc, ci persoanele, persoana prietenului meu, a mea şi încă o persoană misterioasă care s-a unit cu noi şi care transcendea conversaţia noastră.

Întotdeauna simt o puternică emoţie interioară într-un astfel de moment. Am sentimentul că asist la o naştere, dar că mă nasc eu însumi la o anumită calitate a vieţii, şi la fel şi celălalt. Simt că acest eveniment mă priveşte pe mine la fel de mult ca şi pe interlocutorul meu, că îmi vorbeşte şi mie ca şi lui, că mă angajează la fel de puternic ca şi pe el şi că ne leagă împreună de o manieră cu totul nouă şi de neuitat. Este un eveniment al vieţii mele, precum şi al vieţii lui, sau mai bine zis, un eveniment care afectează ambele vieţi împreună, un fragment de viaţă absolută trăit împreună. În acel moment, acest om nu mai este un obiect pentru mine, nu un obiect de studiu sau un obiect de analizat cu toate problemele sale şi cu toate mecanismele sale psihologice. În limbajul lui MARTIN BUBER: el nu mai este un "aceasta", ci un "tu". Şi simt că nici eu nu mai sunt  pentru el  "acesta", ci un "tu". Finalmente, şi prezenţa vie a ceea ce transcende faptul-de-a-fi-împreună nu mai este Acesta, ci un TU pentru amândoi.

Aceasta nu mai are practic nimic de a face cu ceea ce am discutat în conversaţia noastră. Nu este absolut necesar să vorbim despre Dumnezeu, despre religie, transcendenţă, probleme spirituale. Aceste subiecte pot fi mai mult un obstacol, un alibi, o evadare în abstracţii, în teologie, în filozofie, în discuţii teoretice şi controverse, desigur interesante, dar fără ieşire, fără o adevărată dimensiune transcendentă. Ceea ce creează „oportunitatea“, despre care vorbeşte AMIEL, este tocmai faptul că am ieşit din alibiul nostru intelectual, dintr-o reprezentare a ideilor noastre sau chiar din convingerile noastre, pentru a lăsa să vorbească mai degrabă trăirea noastră, trăirea vizitatorului meu şi trăirea mea proprie. Numai experienţa trăirii este personală, în timp ce ideile sunt în mare parte împrumuturi. Experienţa vine peste noi, fără să ştim cum, în timp ce putem explica mereu de unde provin ideile. 

Numai experienţa contează. Adesea, credem că povestim experienţa în timp ce de fapt noi dezvăluim doar gândurile noastre despre ceea ce am experimentat. Însă noi o "acoperim", o comentăm, o analizăm. Nu este lipsit de valoare nici aceasta şi ar fi o utopie să vrem să o evităm. Dar toate acestea rămân pe esplanada, în curtea de afară a adevăratului lucru. Transcendenţa în sine irumpe abia atunci când tăcem. Căci atunci nu vorbim despre trecut, ci trăim un prezent. Şi, tocmai într-un astfel de moment, noul, prezentul apare ca ceva etern. Şi dintr-o dată ştim ce ne-a atins, această "transcendenţă" era deja acolo şi înainte, da, a fost întotdeauna acolo şi va fi întotdeauna acolo. Este prezenţa eternă care ne însoţeşte în mod invizibil în toate momentele vieţii noastre.

Există o naştere perpetuă în ea. Este descoperirea că întreaga viaţă de desfăşoară simultan pe două nivele, că transcendentul este mereu prezent dincolo de faţada evenimentelor şi de suprafaţa sentimentelor, şi ne conectează din nou cu Totul. Dar, deşi am avut acea experienţă de atâtea ori, ştiu că nu pot păstra comoara lor cea vie. Chiar dacă o formulez sau o notez, o pun într-un caiet sau într-un sertar. Nu mai este transcendenţa, ci doar o idee. Nu ne putem însuşi transcendenţa, deoarece ea nu poate fi decât un prezent, un flash, un început, întotdeauna - aşa cum spune AMIEL  - o creaţie la momentul naşterii, o „străpungere”, o descoperire. 

Dar de-a lungul anilor, şi chiar întreaga noastră viaţă, trăim din această lumină care în mod spontan se aprinde în noi şi se stinge iarăşi, pe care omul trebuie să înveţe să o descopere mereu şi din nou, dar care este mai durabilă decât toate lucrurile durabile, deoarece ea le conferă o strălucire pe care nu au mai avut-o înainte.

 


Salt la inceputul paginii