Fragmente din volumul
PETER RUSSELL - DE LA STIINTÃ LA
DUMNEZEU
publicat de ELENA FRANCISC PUBLISHING,
2009
Detalii
si posibilitate de comandã aici:
http://www.efpublishing.ro/index.php?page=detaliicarti&idc=75
De pe coperta spate a cãrtii:
De la stiintã la Dumnezeu este un curs intensiv
de natura realitãtii. Este povestea explorãrii de
o viatã a lui Peter Russel în natura constiintei
- cum a ajuns de la ateu convins, studiind matematicã ºi
fizicã, la realizarea unei sinteze personale profunde a
misticului si stiintificului. Russel amestecã povestea
sa personalã de curiozitate si explorare cu fizicã,
psihologie si filosofie pentru a ajunge la o nouã viziune
asupra lumii în cadrul cãreia constiinta este o calitate
fundamentalã a creatiei. el aratã cum toate ingredientele
pentru aceastã viziune sunt la locul lor; nimic nou nu
trebuie descoperit. trebuie doar sã asamblãm piesele
si sã explorãm noua imagine a realitãtii
care rezultã de acolo.
Russel ne ia din sãlile de conferinte de la Cambridge,
unde a studiat cu Stephen Hawking, într-un ashram de la
poalele dealurilor din Muntii indieni Himalaya. Integrând
o cunoastere adâncã a stiintei cu propriile experiente
de meditatie, Russel ajunge la un univers similar cu cel descris
de multi mistici - unul în care stiinta si spiritul nu mai
sunt în conflict. Puntea dintre ele, asa cum aratã
Russel, este lumina. De la stiintã la Dumnezeu
ne invitã sã trecem acea punte înspre o viziune
radical diferitã si în cele din urmã vindecãtoare
asupra a noi însine si a universului - o viziune în
care Dumnezeu capãtã un nou înteles si practica
spiritualã o nouã semnificatie.
DESPRE AUTOR
Peter Russell a câştigat o diplomă de onoare în fizică
şi psihologie experimentală la Universitatea din Cambridge,
Anglia, şi o diplomă postuniversitară în ştiinţa
calculatoarelor. A studiat meditaţia şi filosofia orientală
în India şi la întoarcere a condus cercetări în neurofiziologia
meditaţiei la Universitatea din Bristol.
Ca autor şi lector, a explorat potenţialul conştiinţei
umane - integrarea înţelepciunii orientale în faptele ştiinţei
occidentale - şi a împărtăşit cu audienţa
din lumea întreagă descoperirile sale şi intuiţiile
despre natura conştiinţei, schimbarea globală şi
evoluţia umană.
Peter Russell a fost printre primii care au prezentat programe
de dezvoltare personală în afaceri, în ultimii 20 de ani,
a fost consultant pentru IBM, Apple, American Express, Barclays
Bank, Swedish Telecom, Nike, Shell, British Petroleum şi
alte corporaţii majore.
Cărţile lui precedente includ Tehnica MT,
Cartea creierului,Upanişadele, Creierul global se trezeşte
şi Trezirea în timp. A creat de asemenea şi
filmele câştigătoare de premii Creierul global şi
Gaura albă în timp.
Mai multe informaţii despre Peter Russell puteţi
găsi pe site-ul său: www.peterussell.com.
CUPRINS
Mulţumiri.....................................................................
7
Prefaţă........................................................................
9
Introducere...............................................................
11 ***
1. De la ştiinţă la conştiinţă..........................................
13 ***
2. Anomalia conştiinţei.................................................
27
3. Un univers simţitor...................................................
41
4. Iluzia realităţii.........................................................
49
5. Misterul luminii........................................................
67
6. Lumina conştiinţei....................................................
79
7. Conştiinţa ca Dumnezeu........................................
. 97 ***
8. Întâlnirea dintre ştiinţă şi spirit.................................
113
9. Marea trezire.........................................................129
***
Capitolele evidentiate pot fi citite pe
site.
Dar cartea meritã sã fie cititã integral.
Detalii si posibilitate de comandã le-am specificat mai
sus.
Mai mult decât de orice altceva, viitorul civilizaţiei depinde
de modul în care cele mai puternice forţe ale istoriei, ştiinţa
şi religia,
se stabilesc într-o relaţie una cu cealaltă."
ALFRED NORTH WHITEHEAD
INTRODUCERE
Era în primăvara lui 1996; eram invitat la un mic seminar,
departe în pădurile roşii ale Californiei, pentru a
discuta despre evoluţia conştiinţei, în timp ce
ascultam diversele dezbateri despre natura minţii, recente
descoperiri în neurochimie şi teorii despre originea conştiinţei,
mă simţeam din ce în ce mai frustrat. Vroiam să
spun „Am înţeles totul pe dos" sau altceva similar.
Dar nu îmi puteam exprima dubiile într-un mod coerent şi
argumentat - un lucru necesar în contexte de acel gen pentru a
fi luat în serios. Aşa că mi-am muşcat buzele şi
am continuat să asist frustrat.
Câteva săptămâni mai târziu, într-un avion
pe ruta Los Angeles-San Francisco, am deschis o carte veche peste
care dădusem recent, în mod întâmplător. Autorul, un
danez care a scris în anii 20, nu-mi spunea nimic nou, dar mi-a
amintit de mecanismul perceptiv şi de modul în care ne construim
experienţa realităţii. Lecturile mele de filosofic,
în special scrierile lui Immanuel Kant mi s-au împrospătat
m minte; la fel s-a întâmplat şi cu studiile mele de fizică
despre natura luminii, ca şi explorările mele în filosofia
şi meditaţia orientală.
Dintr-odată sursa frustrării mele a devenit
clară. Avem nevoie de mai mult decât de o nouă teorie
a conştiinţei.
Trebuie să reevaluăm câteva dintre prezumţiile
fundamentale referitoare la natura realităţii. Aceasta
a fost intuiţia pe care încercam să o formulez în timpul
seminarului. Am început să scriu notiţe disparate şi
până când a aterizat avionul, totul îmi era clar. întreaga
noastră viziune despre lume trebuie întoarsă pe dos.
În următoarele luni am lucrat la un eseu punând
laolaltă diversele elemente ale unui model al realităţii
în cadrul căreia conştiinţa joacă un rol prioritar.
Pe parcurs am descoperit că implicaţiile sunt chiar
mai adânci decât aş fi presupus. Noua viziune asupra lumii
nu numai că a schimbat modul în care ştiinţa s-a
raportat la conştiinţă, dar a dus de asemenea la
o nouă perspectivă a spiritualităţii -şi,
surprinzător, la un nou concept de Dumnezeu.
Seminţele plantate în acel avion au dat roade
în această carte. Ca în toate explorările de o asemenea
profunzime, ideile nu sunt complete şi ar putea să nu
fie niciodată. Ele reprezintă modul meu actual de a
gândi despre ingredientele-cheie ale noii viziuni asupra lumii,
precum şi modul în care conştiinţa ar putea fi
puntea îndelung sperată dintre ştiinţă şi
spirit.
În afară de faptul că această carte
este o călătorie de idei care începe cu ştiinţa
şi ajunge la Dumnezeu, este de asemenea şi călătoria
mea personală din perioada când eram un fizician cu interes
redus în lucrurile spirituale până la perioada când am devenit
un explorator al conştiinţei care acum începe să
aprecieze ceea ce marile învăţături spirituale
ne tot spun de mii de ani.
DE LA ŞTIINŢĂ
LA CONŞTIINŢĂ
Oamenii călătoresc
pentru a se lăsa uimiţi
de înălţimea munţilor, de valurile uriaşe
ale mării,
de itinerariile lungi ale râurilor,
de întinderea vastă a oceanului,
de mişcarea circulară a stelelor;
şi trec mai departe pe lângă ei înşişi
fără să se lase uimiţi.
Sf. Augustin
În sufletul meu am fost dintotdeauna un om
de ştiinţă. Ca adolescent, încântat să descopere
cum funcţionează lumea - cum călătoreşte
sunetul prin aer, de ce metalele se dilată la căldură,
de ce înălbitorii înălbesc, de ce acidul arde, cum ştiu
plantele când să înflorească, cum vedem culoarea, de
ce o lentilă modifică lumina, cum titirezii îşi
păstrează echilibrul în mişcare, de ce fulgii de
zăpadă sunt In formă de stea cu şase colţuri
şi de ce e albastru cerul.
Cu cât descopeream mai mult, cu atât eram
mai fascinat. La 16 ani devoram Einstein şi mă minunam
de lumea Paradoxală a fizicii cuantice. Cercetam cu pasiune
teoriile despre geneza universului şi reflectam la misterele
spaţiului şi ale timpului. Aveam o pasiune pentru cunoaştere,
o curiozitate insaţiabilă în ceea ce priveşte legile
şi principiile care guvernează lumea.
Am fost la fel de intrigat de matematică,
numită uneori „regina şi servitoarea" ştiinţei.
Fiecare proces fizic avea o expresie matematică adiacentă,
fie că era vorba despre balansul unui pendul, vibraţiile
unui atom sau calea unei săgeţi eliberată în vânt.
Premisele matematicii erau atât de elementare, atât de evidente,
atât de simple, din ele izvorând totuşi reguli care guvernează
cele mai complexe fenomene, îmi amintesc exaltarea pe care am
simţit-o descoperind modul în care aceeaşi operaţie
de bază — una dintre cele mai simple şi mai elegante
dintre toate ecuaţiile matematice - guvernează propagarea
luminii, vibraţiile unei corzi de vioară, întorsăturile
unei spirale, precum şi orbitele planetelor.
Materia a atins punctul
în care a ajuns să se cunoască pe sine.
(Omul este) un mod al unei stele de a cunoaşte stelele.
George Wald
Numerele, atât de plictisitoare pentru unii,
erau magice pentru mine. Numere iraţionale şi imaginare,
serii infinite, integrale ne-definite - nu mă puteam sătura
de ele. Iubeam modul în care toate se potriveau împreună,
ca piesele dintr-un puzzle cosmic.
Ceea ce m-a intrigat cel mai mult dintre toate
a fost modul în care întreaga lume a matematicii s-a dezvăluit
prin simpla aplicare a raţiunii. Părea
să descrie un adevăr universal predestinat care transcendea
materie, timp şi spaţiu. Matematica nu depindea de nimic
şi totuşi absolut totul depindea de ea. La întrebarea
dacă Dumnezeu există, aş fi indicat răspunsul
pe tărâmul matematicii.
Tânărul ateu
Am respins religia convenţională
la o vârstă fragedă. Am fost crescut ca membru al Bisericii
Anglicane, dar într-o manieră destul de relaxată. Ca
multe alte familii din satul nostru, mergeam duminica la slujbă
o dată la câteva săptămâni — îndeajuns cât să-ţi
ţii păcatele sub control şi vinovăţia
la distanţă. Doar în felul acesta pot spune că
m-a afectat religia. Era un aspect asumat al vieţii, dar
nu unul important.
Astfel am fost până în adolescenţă,
când am trecut prin obligatoria ceremonie a confirmării.
Dacă procedura ar fi făcut cinste numelui său,
ar fi trebuit ca în acel moment să fiu confirmat ca membru
al Bisericii. Nimic mai fals! Dacă s-a confirmat ceva în
acel moment, a fost scepticismul meu referitor la religie.
Aş putea accepta ideea de a nu păcătui,
de a-ţi iubi vecinul, de a-ţi păsa de bolnavi,
precum şi alte modele de comportament creştin, dar mintea
mea s-a împotmolit la unele articole de credinţă pe
care era de aşteptat să le accept. Congregaţia
recita fără greş în toate duminicile Crezul de
la Niceea, proclamându-şi şi credinţa în „Dumnezeu,
Tatăl, Creatorul Cerului şi Pământului ...(al cărui)
unic fiu ... născut din Fecioara Maria ... s-a ridicat din
morţi ... .şi a urcat în Rai pentru a sta la dreapta
Tatălui". Un astfel de crez ar fi fost credibil la momentul
creării lui, în urmă cu şaptesprezece secole, dar
pentru un om de ştiinţă aspirant, care creşte
în a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest crez era
departe de a fi credibil.
Copernic arătase că nu suntem centrul
universului. Astronomii nu găsiseră nicio dovadă
a raiului în cer. Darwin a dezvrăjit ideea conform căreia
Dumnezeu a creat pământul şi toate creaturile sale în
6 zile. Iar biologii au dovedit că imaculata concepţie
este imposibilă. Ce poveste ar trebui să cred? Un text
al cărui autoritate stătea în sine însuşi şi
ale cărui proclamaţii aveau puţină legătură
cu viaţa mea reală? Sau ştiinţa contemporană
cu abordarea sa empirică vis-â-vis de adevăr? La 13
ani, alegerea era evidentă. M-am lăsat de religia convenţională
şi pentru restul adolescenţei mele, grijile mele spirituale
au fost reduse la o dezbatere continuă în care încercam să
stabilesc dacă sunt ateu sau agnostic.
Înclinaţii psihologice
Cu toate acestea n-am fost un materialist
rigid; nu credeam că orice poate fi explicat prin ştiinţele
fizicii. Până să ajung la jumătatea adolescenţei
mele dezvoltasem un interes în puterea ascunsă a minţii
umane. Poveşti despre yoghini îngropaţi de vii timp
de zile întregi sau stând pe un pat de cuie m-au intrigat. M-am
interesat razant de experienţele în afara trupului şi
am experimentat cu stările alterate ale conştiinţei
produse de hiperventilaţie sau de concentrarea pe lumini
care pulsează. Mi-am dezvoltat propriile tehnici de meditaţie,
deşi la vremea aceea nu le numeam astfel. Eram
fascinat de posibila existenţă a inteligenţei extraterestre;
date fiind trilioanele de stele din cosmos, m-am gândit că
nu e credibil ca planeta noastră să fie singura în univers
care să fi dezvoltat viaţă conştientă.
Făceam primii paşi şi în filosofic.
Petreceam ore nenumărate cu prietenii mei dezbătând
dacă mintea are o existenţă independentă faţă
de creier. Dacă da, atunci cum interacţionează
mintea şi creierul? Sau este mintea într-un fel generată
de creier? Atunci când oboseam de această discuţie,
recurgeam întotdeauna la chestiunea conexă a liberului arbitru
versus determinare. Dacă totul - inclusiv starea propriilor
noastre creiere - e predeterminat de legile fizicii, experienţa
noastră de liber arbitru este una genuină sau doar o
iluzie?
Cu toate acestea, atras cum eram de întrebări
legate de mintea umană, interesul meu primar rămânea
totuşi la ştiinţele fizice şi mai ales la
matematică. Astfel, atunci când a sosit timpul să aleg
subiectul pe care urma să-1 studiez la universitate, alegerea
a fost evidentă. Apoi, când a trebuit să decid la ce
universitate să aplic, decizia a fost iarăşi evidentă.
Cambridge era şi probabil că încă mai este cea
mai bună universitate britanică unde se studiază
matematica.
Premoniţii despre Paradis
Prima mea vizită la Cambridge a fost
în ziua interviului meu - prima parte a procedurii de admitere.
Din depărtare, oraşul se năştea
ca o oază culturală din câmpii plate, umede, verzi.
Pe măsură ce mă apropiam de centrul oraşului,
străzile pe care erau case bine terasate şi case în
stil edwardian începeau să facă loc unor clădiri
universitare mai vaste. Arhitecturi din toate timpurile -biserici
normande, capele gotice cu turnuri, coridoare elizabetane împodobite,
laboratoare de ştiinţă victoriene şi edificii
contemporane de sticlă şi oţel - se amestecau în
razele soarelui, între pereţii colegiului, peluze atent cosmetizate
acopereau terenurile şi curţile interioare. Uşi
grele de stejar acopereau scări din piatră uzată
care duceau la camerele a cine ştie cărui profesor de
faimă mondială.
În inima universităţii se întindea
piaţa. Contrar multor oraşe englezeşti, ale căror
pieţe tradiţionale au dispărut pentru a face loc
pavajelor de bun gust care amintesc de moştenirea oraşului,
piaţa din Cambridge era aglomerată cu tarabe pline de
fructe, legume, flori, haine, cărţi, discuri, fierărie,
jucării, mobilă şi bric-â-brac-uri. Aici era un
oraş a cărui inimă a rămas în viaţă,
al cărui suflet nu a fost călcat în picioare de graba
secolului al XX-lea spre eficienţă şi funcţionalitate.
In timp ce îmi deschideam drumul printre străzile
uşor unduitoare spre colegiul unde urma să am interviul,
am avut sentimentul pe care îl ai uneori atunci când întâlneşti
pe cineva şi ştii cu siguranţă că o să
vă mai vedeţi mult pe viitor. M-am simţit sigur
că voi veni să trăiesc în acest lăcaş
exotic de învăţătură.
Aproximativ şase săptămâni
mai târziu, într-o dimineaţă pe când plecam din casă,
în drum spre şcoală, am trecut pe lângă poştaşul
care-şi făcea traseul. Din senin, m-am gândit că
ar avea o scrisoare pentru mine şi nu o scrisoare oarecare;
o scrisoare care-mi oferea un loc la Cambridge.
Nu aveam motive să aştept o asemenea
scrisoare. Deşi interviul meu decursese destul de bine, nu
luasem încă examenul de admitere. Aşa că am încetat
să mă gândesc şi mi-am continuat drumul.
Sosind la şcoală jumătate de
oră mai târziu, am fost anunţat că mama mea tocmai
sunase cu vestea că poştaşul chiar avusese o scrisoare
de la Cambridge şi că într-adevăr mi se oferea
un loc la Cambridge.
Avansarea
Nouă luni mai târziu, „avansam",
după cum se spune la Cambridge, înspre începerea studiilor,
în ziua următoare sosirii mele am avut prima întâlnire cu
tutorele meu, un profesor faimos de literatură engleză.
La Cambridge un tutore are foarte puţin de-a face cu instrucţia
academică a unui student; aceasta din urmă cade în grija
supraveghetorului. Tutorii sunt in locus parentis, un termen
latin care se traduce prin „în locul părinţilor".
Rolul lor este de a avea grijă de binele personal al studentului.
„Nu fi un student prea serios", m-a sfătuit
tutorele meu. „Du-te la cursuri, da; fă-ţi temele. Dar
mai ales valorizează oamenii care sunt aici. Colegii tăi
sunt crema cremei, iar absolvenţii şi donii (N.trad.
Un don este un tutore al unui colegiu sau al unei universităţi,
în special în universităţi tradiţionale, cum ar
fi Cambridge sau Oxford.) cu care vei trăi sunt câteva dintre
cele mai bune minţi din ţară.
„Conversaţiile pe care le ai la cină
sau în timpul plimbărilor de-a lungul râului după-amiază
sunt la fel de importante ca şi cursurile la care asişti
dimineaţa. Nu eşti aici doar ca să obţii o
diplomă; eşti aici şi ca să te maturizezi
ca persoană, ca să te găseşti pe tine însuţi."
Nu ar fi putut exista un moment mai favorabil
ca să te găseşti pe sine însuţi. Acesta era
Cambridge în anii '60. Tradiţii vechi de secole se prăbuşeau
rapid. Universitatea tocmai abolise regula conform căreia
studenţii ar trebui saşi poarte uniformele academice
atunci când ieşeau noaptea în oraş. Nu mai era credibil
ca un student să fie exmatriculat pentru că a fost prins
cu o femeie în camera sa. Studenţii organizaseră primele
proteste, provocând universitatea să le dea o voce democratică
în propria lor educaţie. O pancardă cerând „Pace în
Vietnam" a fost agăţată între barele capelei
de la King's College — un exemplu de căţărare curajoasă,
dacă nu un sacrilegiu. Exista o senzaţie de speranţă,
de potenţial pentru schimbare, pentru ceva nou.
Pacea era în aer, la fel şi iubirea.
Hipioţi în haine afgane se învârteau bucuroşi printre
studenţi în smoching. Apăreau biciclete albe, aparţinând
nimănui, dar fiind la dispoziţia tuturor. Karl Marx,
Alan Watts şi Marshall McLuhan se aflau printre lecturile
extracurriculare. Sergentul Pepper striga peste curţi, invitându-i
pe toţi şi pe oricine să se relaxeze şi să
guste spectacolul.
Cotitura
Eram exact acolo unde îmi doream să fiu,
studiind cu cele mai bune minţi în cel mai bun dintre locuri,
în jurul celui de-al treilea an, Stephen Hawking mi-a devenit
supervizor. Deşi căzuse deja pradă bolii neurologice
cunoscută sub numele de boala lui Lou Gehrig, aceasta nu-1
luase complet în stăpânire, încă mai putea să meargă
cu ajutorul unui baston şi vorbea îndeajuns de bine încât
să fie înţeles.
Stând cu el în biroul său, jumătate
din atenţia mea era îndreptată spre ceea ce explica
- poate soluţia la vreun anumit set dificil de ecuaţii
diferenţiale - dar privirea mea era reţinută de
sutele de foi de hârtie împrăştiate pe birou. Hârtiile
erau acoperite de ecuaţii pe care nici nu mi le-aş fi
putut imagina, scrise în grabă cu litere lăbărţate.
Abia mai târziu mi-am dat seama că făceau probabil parte
din stadiile incipiente ale studiului său despre găurile
negre.
De câteva ori, o mişcare spasmodică
a braţului său arunca un teanc de hârtii pe podea. Vroiam
să cobor de pe scaun şi să i le strâng, dar el
insista mereu să i le las acolo. Să realizezi o muncă
atât de decisivă în astrologie era foarte mult. Să o
realizezi având asemenea handicapuri era extraordinar. M-am simţit
foarte privilegiat şi tulburat. Cu toate acestea, adânc înăuntrul
meu, altceva se pregătea. La matematică ajunsesem în
punctul în care puteam să rezolv ecuaţia Schrodinger
pentru atomul de hidrogen. Ecuaţia Iui Schrodinger
este una dintre ecuaţiile fundamentale în fizica
cuantică. Rezolvarea ei pentru o singură particulă
cum este un electron este destul de directă; rezolvarea ei
pentru două particule - electronul şi protonul care
constituie un atom de hidrogen - este mai dificilă. Dar odată
ce ai soluţia, poţi începe să faci predicţii
despre comportamentul atomului. Pentru mine, asta era fascinant.
Din matematică pură s-au născut
funcţii care au descris fizica hidrogenului şi într-o
anumită măsură, chimia sa.
Dar acum o altă întrebare, mai interesantă,
începuse să mă intrige. Cum a evoluat hidrogenul, cel
mai simplu dintre elemente, transformându-se în fiinţe cum
suntem noi, capabile să reflecteze asupra imensităţii
cosmosului, înţelegându-i modul de funcţionare şi
chiar studiind matematica hidrogenului? Cum s-a putut transforma
un gaz transparent şi inodor într-un sistem care putea fi
conştient de sine însuşi? Pe scurt, cum a devenit universul
conştient?
Cel mai incomprehensibil
lucru despre univers este faptul că este comprehensibil.
Albert Einstein
Oricât de mult am studiat ştiinţele
fizice, ele nu puteau răspunde la aceste întrebări adânci,
fundamentale. Am simţit din ce în ce mai mult impulsul de
a explora mintea şi conştiinţa şi m-am concentrat
mai puţin asupra temelor mele la matematică.
Tutorele meu, simţindu-mă distras,
s-a apropiat de mine într-o zi pentru a mă întreba ce mai
fac. 1-am împărtăşit cât de bine am putut erorile
din calea pe care am ales-o. Răspunsul lui m-a surprins:
„Fie îţi termini studiile în matematică (eram în ultimul
an), fie ia-ţi liber restul anului şi foloseşte-1
pentru a-ţi da seama ce vrei cu adevărat să studiezi".
Apoi, ştiind cât de greu îmi va fi să fac o asemenea
alegere, a adăugat - „Vreau să-mi spui decizia ta până
sâmbătă la prânz".
Sâmbătă, cu cinci minute înainte
de prânz, eram încă împărţit între cele două
opţiuni, luptându-mă cu sentimente de ratare şi
o senzaţie de timp pierdut, ştiind în acelaşi timp
că nu aş fi împlinit dacă aş continua cu matematica,
într-un final am capitulat în faţa intuiţiei şi
am decis să-mi iau liber tot restul anului. Până spre
sfârşitul după-amiezii deja îmi făcusem bagajul,
mi-am luat rămas-bun pentru moment de la prietenii mei şi
am plecat la un drum unde mă aştepta doar incertitudinea.
Cele mai bune lucruri din ambele lumi
Pe parcursul următoarelor şase luni
am realizat spectacole de lumini, am lucrat pe timpul nopţii
într-o fabrică de gem şi din când în când am reflectat
la viitoarea mea carieră.
La început m-am gândit că aş putea
studia filosofia.
Termenul de filosofic s-a născut în urmă
cu 2500 de ani, fiind folosit de Pitagora, care este celebru pentru
explorările lui în domeniul matematicii. Pitagora a dus o
viaţă remarcabilă, chiar şi după standardele
de azi. Ca adolescent, a ajuns din Grecia până în Egipt,
unde a petrecut zece ani formându-se ca iniţiat al templului.
Cariera lui a fost întreruptă de perşii care au prădat
Egiptul şi 1-au adus pe Pitagora înapoi la Babylon, ca sclav.
Zece ani mai târziu, cunoştinţele şi înţelepciunea
lui i-au câştigat libertatea; dar apoi, în loc să se
întoarcă în Grecia natală, a rămas în Babylon pentru
încă zece ani, studiind matematica în Şcolile iniţiatice.
Când s-a întors în sfârşit acasă, a întemeiat o comunitate
în sudul Italiei, unde a împărtăşit cu studenţii
săi mare parte din ce a învăţat de-a lungul anilor.
Pitagora a fost un mister pentru contemporanii
săi; viaţa sa nu se potrivea niciunui stil convenţional,
întrebat de un vizitator al comunităţii sale cu ce se
ocupă, se spune că ar fi răspuns: „Sunt un simplu
iubitor (philo) de înţelepciune (sophia)".
Filosofia la Cambridge se schimbase considerabil
faţă de iubirea pentru înţelepciune, în cea mai
mare parte consta din studiul vechilor filosofi, în ceea ce-i
priveşte pe filosofii în viaţă, pozitivismul logic
era în vogă şi mă săturasem de logică
pe vremea aceea. Nimic din acestea n-avea legătură cu
întrebările privind natura conştiinţei.
Scopul nu este să
degradezi mintea în materie, d să îmbunătăţeşti
proprietăţile materiei pentru a fi responsabilă
pentru minte si pentru a răspunde cum a fost posibil ca din
praful si apa pământului forţele naturii să conjure
un sistem mental capabil să se întrebe de ce există.
Nigel Calder
Singura disciplină academică care
avea în atenţia sa subiectul conştiinţei era psihologia
experimentală, în timp ce psihologia clinică implica
tratamentul celor bolnavi mintal, psihologia experimentală
era preocupată de funcţionarea normală a creierului
uman. Includea de asemenea învăţarea, memoria, procesele
implicate în percepţie şi felul în care creierul îşi
construieşte imaginea despre lume. Am decis că era un
pas în direcţia bună şi m-am întors la universitate
pentru a studia psihologia experimentală.
Structura diplomelor la Cambridge era un pic
diferită de cea a celorlalte universităţi. Diplomele
erau acordate în cadrul unei anumite şcoli şi nu puteai
combina decât subiecte din cadrul şcolii respective. Matematica,
spre exemplu, se afla în Şcoala de Matematică şi
nu putea fi combinată cu filosofia, care se afla în cadrul
Şcolii de Ştiinţe morale. Psihologia experimentală
se afla în cadrul Şcolii de Ştiinţe naturale. La
fel şi fizica teoretică. Din moment ce se aflau în aceeaşi
şcoală, le puteam combina într-o singură diplomă.
Mai mult decât atât, programa de fizică teoretică era
la bază aceeaşi ca cea de matematică aplicată
-în multe cazuri cursurile erau identice şi deseori predate
de aceeaşi profesori; doar clădirile şi titlurile
cursurilor erau diferite.
Aşadar am fost capabil să continui
a-mi urma interesul pentru matematică şi fizică,
îmbarcându-mă în acelaşi timp în explorarea lumii interioare
a conştiinţei.
(Pag. 10-25)
[…]
CONŞTIINŢA
CA DUMNEZEU
Sufletul este în sine o imagine
minunată şi perfectă a lui Dumnezeu.
Sf. IOAN AL CRUCII
Pentru mulţi, afirmaţia „Eu sunt Dumnezeu"
sună a blasfemie. Dumnezeu, conform religiei convenţionale,
este deitatea supremă, creatorul omniscient, etern şi
atotputernic. Cum poate o fiinţă umană umilă
să pretindă că el sau ea este Dumnezeu?
Atunci când preotul şi misticul creştin
din secolul al XlV-lea, Meister Eckhart a predicat că „Dumnezeu
şi cu mine suntem una", a fost adus în faţa Papei
loan al XXII-lea şi forţat să se căiască
de asemenea învăţături. Alţii au suferit o
soartă şi mai rea. Misticul islamic Al-Hallaj din secolul
al X-lea a fost crucificat pentru a fi folosit un limbaj care
pretindea o identitate cu Dumnezeu.
Şi totuşi atunci când spun misticii
„Eu sunt Dumnezeu", sau alte cuvinte de acest gen, ei nu
vorbesc despre o persoană individuală. Explorările
lor interioare au revelat adevărata natură a sinelui
şi în aceasta ei se identifică cu Dumnezeu. Ei pretind
că esenţa sinelui, sensul a „eu sunt" lipsit de
atribute personale, este Dumnezeu.
Cărturarul şi misticul contemporan
Thomas Merton a formulat foarte clar acest lucru:
Dacă penetrez
adâncurile existenţei mele şi propria mea realitate
prezentă, indefinibilul sunt care sunt eu în cele mai adânci
rădăcini, apoi prin acest centru adânc trec la infinitul
sunt care este chiar Numele Atotputernicului.
„Eu sunt" este de asemenea unul dintre
numele iudaice ale lui Dumnezeu, Yahve. Derivat din iudaicul YHWH,
numele de nepronunţat al lui Dumnezeu, este deseori tradus
ca „SUNT CEEA CE SUNT".
Sunt adâncul infinit
În care toate lumile par să se ivească.
Dincolo de orice formă, pentru totdeauna
nemişcat.
Astfel sunt eu.
Ashtavakra Gita
Pretenţii similare apar în tradiţiile
orientale. Marele învăţat indian Sri Ramana Maharshi
a spus:
„Eu sunt" este
numele lui Dumnezeu ... Dumnezeu nu este altul decât sinele.
În secolul al XII-lea, Ibn-al-Arabi, unul
dintre cei mai respectaţi mistici sufiţi, a scris:
Dacă îţi
vei cunoaşte adevăratul tău sine, îl vei cunoaşte
pe Dumnezeu.
Shankara, sfântul indian din secolul al VUI-lea,
ale cărui introspecţii au revitalizat învăţătura
hindu, povestea despre propria iluminare:
Sunt Brahman ...
trăiesc în toate fiinţele ca şi suflet, ca pură
conştiinţă, baza tuturor fenomenelor....
In zilele ignoranţei mele, obişnuiam să gândesc
aceste lucruri ca fiind separate de mine.
Acum ştiu că sunt Tot.
Aceasta aruncă o nouă lumină
asupra directivei biblice „Fii nemişcat şi află
că eu sunt Dumnezeu." Ea nu înseamnă „încetaţi
să vă mai agitaţi şi recunoaşteţi
că persoana care vă vorbeşte este atotputernicul
Dumnezeu al tuturor creaţiilor". Are mai mult sens ca
încurajare să-ţi opreşti mintea şi să
ştii, nu ca o înţelegere intelectuală, ci ca o
realizare directă, că „Eu sunt" care este şinele
esenţial, conştiinţa pură care se află
în spatele oricărei experienţe, este Fiinţa supremă,
sursa a tot.
Acest concept al lui Dumnezeu ca fiind nu
o fiinţă separată, dincolo de noi pe vreun alt
tărâm, monitorizând acţiunile umane şi iubindu-ne
sau judecându-ne în funcţie de faptele noastre. Dumnezeu
apare în fiecare dintre noi în cel mai intim şi mai lipsit
de tăgăduială aspect al nostru, conştiinţa
strălucind în fiecare minte.
Eu sunt adevărul
Atunci când am descoperit că mulţi
înţelepţi şi mistici şi-au descris experienţa
de conştiinţă pură ca o cunoaştere personală
a divinului, câteva descrieri tradiţionale ale lui Dumnezeu
mi-au devenit mai clare.
Facultatea conştiinţei este, aşa
cum am văzut, singurul adevăr absolut, indiscutabil.
Orice s-ar întâmpla în minte, orice aş gândi, crede, simţi
sau atinge, singurul lucru de care nu mă pot îndoi este conştiinţa.
La fel şi despre Dumnezeu se spune deseori că este singurul
adevăr absolut.
Dumnezeu este universal. La fel este şi
facultatea conştiinţei. Este o primă calitate a
cosmosului, un aspect intim al oricărei existenţe.
Ca şi Dumnezeu, conştiinţa
este omniprezentă. Aşa cum spune proverbul familiar,
„Oriunde, mergi, nu scapi de tine". Oricare ar fi experienţa
ta, orice forme ar răsări în minte, simţul de „a
fi" este mereu prezent. A fost dintotdeauna prezent; va fi
întotdeauna prezent. Nu se schimbă niciodată. Este etern
şi durează de-a pururi.
Atunci când spun
„Eu sunt", nu mă refer la o entitate separată cu
un corp ca şi nucleu. 'Mă. refer la totalitatea fiinţei,
oceanul conştiinţei, întregul univers a ceea ce este
si ştie.
Sri Nisargadatta Maharaj
Despre Dumnezeu se spune des că este
creatorul şi sursa tuturor creaţiilor. La fel este şi
conştiinţa, întreaga noastră lume personală
-- tot ceea ce vedem, auzim, gustăm, mirosim şi atingem;
orice gând, sentiment, fantezie, intimitate, speranţă
şi teamă - este o formă pe care a luat-o conştiinţa.
Conştiinţa este sursa şi creatoarea a tot ce ştim.
Conştiinţa naturii noastre esenţiale de asemenea
are calităţi asociate în general cu divinul. Atunci
când mintea este tăcută şi nu mai este tulburată
de griji privind trecutul sau viitorul, ne conectăm cu şinele
pur de dincolo de nume şi formă, în această experienţă
a Fiinţei pure găsim o pace stabilă, nezdruncinată
care nu depinde de ce trebuie să facem în viaţă.
Găsim împlinirea pe care am căutat-o dintotdeauna —
pacea lui Dumnezeu care trece de sau se află dincolo de orice
înţelegere.
Această minte
pură, sursa a tot,
Străluceşte pentru totdeauna şi deasupra tuturor
cu strălucirea propriei perfecţiuni.
Dar oamenii lurnii nu se trezesc la ea,
Privind doar ceea ce vede, aude, simte şi cunoaşte ca
minte.
Orbiţi de propria lor vedere, de propriul lor auz, simţ
şi cunoaştere,
Ei nu percep strălucirea spectrală a sursei oricărei
substanţe.
Huang Po
Tiparul mental materialist
Nu numai descrierile tradiţionale ale
lui Dumnezeu au sens atunci când îl identificăm pe Dumnezeu
cu conştiinţa, ci şi multe practici spirituale.
În capitolele anterioare am luat în consideraţie
construcţia noastră a realităţii în termenii
percepţiei noastre senzoriale - sunetele, culorile şi
senzaţiile pe care le experimentăm. Modul în care producem
această imagine a lumii este mai mult sau mai puţin
dificil — el este legat de creier[i]. Cum interpretăm
totuşi această imagine, variază considerabil. Eu
şi cu tine putem aprecia acţiunile unei persoane în
sensuri diferite. Putem găsi alte înţelesuri într-o
ştire sau vedea situaţia curentă în lumini diferite.
Aceste interpretări care variază se nasc din credinţele,
presupoziţiile si aşteptările prin care gândim
situaţia — ceea ce psihologii numesc tipare mentale.
În aproximativ acelaşi mod în care diversele
noastre paradigme ştiinţifice sunt fondate pe o credinţă
şi mai fundamentală, sau metaparadigmă, supoziţiile
diverse care determină semnificaţia pe care o dăm
experienţei noastre sunt bazate pe un tipar mental mai fundamental.
Credem că pacea interioară şi împlinirea vin din
ceea ce trebuie să facem în lumea exterioară.
În mod tragic, acest mod de a gândi practic
ne împiedică de la găsirea adevăratei păci
a minţii. Putem deveni atât de preocupaţi de întrebarea
dacă o să fim sau nu împăcaţi în viitor, sau
atât de ocupaţi în a fi furioşi sau duşmănoşi
în legătură cu ce ne-a stat în calea păcii în trecut,
încât niciodată nu avem şansa de a fi împăcaţi
în prezent.
Nu-ţi fă
griji, fii fericit.
Meher Baba
Efectul general al acestui tipar al minţii
materialiste este de a pune starea noastră mentală interioară
la mila lumii externe, în acest sens este similar cu metaparadigmă
materialistă a ştiinţei contemporane, în ambele
cazuri, conştiinţa se presupune că depinde de lumea
materială. Viziunea ştiinţifică actuală
asupra lumii crede că conştiinţa se naşte
din lumea spaţiului, a timpului şi a materiei. Acest
tipar mental materialist ne spune că starea noastră
mentală depinde de evenimente din lumea spaţiului, a
timpului, a materiei. Mai mult, ca şi la metaparadigmă
ştiinţifică, tiparul mental care ne conduce vieţile
este rareori pus în discuţie.
Spiritualitatea 101
Nu trebuie să percepem lumea prin acest
tipar mental. Dacă percepem viaţa din perspectiva că
tot ce ştim este un construct al conştiinţei, totul
se schimbă.
Cu această trecere, pacea noastră
nu mai este determinată de ceea ce trebuie să facem
în lumea materială. Ne-am creat percepţia
asupra lumii. I-am dat tot înţelesul şi valoarea pe
care o are pentru noi. Şi suntem liberi să o vedem altfel.
Nu trebuie să reuşeşti ca să
fii împăcat. Tot ceea ce trebuie să facem este să
încetăm din acţiune - să încetăm să ne
dorim ca lucrurile să fie diferite, să încetăm
să ne îngrijorăm, să încetăm să ne supărăm
atunci când lucrurile merg prost sau când oamenii nu se poartă
aşa cum credem că ar trebui. Atunci când vom înceta
să facem toate aceste lucruri care ascund pacea care este
în adâncul tău, vom descoperi că tot ceea ce căutam
dintotdeauna este acolo, aşteptându-ne în linişte.
Oamenii sunt deranjaţi
nu de lucruri, ci de cum privesc acele lucruri.
Epictetus
Pentru mine aceasta este Spiritualitatea 101.
Este un principiu universal, independent de timp, cultură
sau credinţă religioasă. Este principiul central
de la care se trag multe practici spirituale.
Iertarea
Gândiţi-vă spre exemplu la practica
iertării, înţelegerea convenţională a iertării
este aceea a unei absoluţii sau scuze: „Ştiu că
ai greşit, dar o să ignor asta acum". Dar semnificaţia
originală a iertării este foarte diferită. Cuvântul
antic grecesc pentru iertare este aphesis, însemnând „să
laşi să treacă". Atunci când îi iertăm
pe ceilalţi lăsăm să treacă judecăţile
pe care le-am proiectat asupra lor. îi eliberăm de toate
interpretările şi evaluările, de toate gândurile
noastre de bine sau de rău, prieten sau duşman.
Îi vedem în schimb ca pe nişte fiinţe
umane prinse în propriile lor iluzii despre ei înşişi
şi despre lumea din jurul lor. Ca şi noi, ei simt nevoia
de siguranţă, control, recunoaştere, aprobare sau
stimul. Şi ei probabil că se simt ameninţaţi
de oameni şi lucruri care îi împiedică să se împlinească.
Şi, ca şi noi, fac şi ei greşeli câteodată.
Cu toate astea, dincolo de erori, există o altă fiinţă
conştientă care pur şi simplu caută pacea.
Chiar şi cei despre care credem că
sunt răi au acelaşi scop. Doar că dintr-un motiv
sau altul - cine ştie ce suferinţă a îndurat în
copilărie, sau ce credinţe a adoptat — îşi caută
împlinirea în modalităţi lipsite de grijă pentru
ceilalţi şi poate chiar crude. Adânc înăuntru totuşi
sunt sclipiri ale luminii divine luptându-se pentru a găsi
salvare în această lume.
Iertarea nu este ceva ce facem pentru celălalt
cât ceva ce facem pentru noi. Atunci când ne eliberăm de
prejudecăţile noastre referitoare la ceilalţi,
ne eliberăm de sursa multor nefericiri şi furii ale
noastre.
Nu este nimic mai dureros
decât să mergi cu amărăciune în inimă.
Hugh Prather
Sentimentele noastre negative ar putea părea
justificate la momentul respectiv, dar ele nu ne servesc - de
fapt, ele ne cauzează deseori mai multă pagubă
decât o fac celeilalte persoane. Cu cât suntem mai liberi în judecăţile
noastre, cu atât putem fi mai împăcaţi cu noi înşine.
Această schimbare în percepţie este
esenţa unei schimbări de conştiinţă.
Atunci când am auzit prima dată de stările mai înalte
ale conştiinţei, mi-am imaginat că ele vor aduce
conştientizare a unor dimensiuni mai subtile, noi energii
posibile, sau alt aspect al realităţii care se aflase
dincolo de percepţia mea cotidiană. De-a lungul anilor,
mi-am dat seama treptat că iluminarea este să vezi aceeaşi
lume, dar într-o altă lumină. Nu este vorba atât despre
a vedem alte lucruri cât despre a vedea lucrurile diferit.
Rugăciune
În fiecare moment putem alege cum vedem o
situaţie. O văd prin ochii prinşi în tiparul mental
materialist care se îngrijorează dacă o să obţin
sau nu ceea ce cred că mă va face fericit. Alternativ,
pot alege s-o văd prin ochi liberi de dictatele acestui sistem
de gândire.
Dar nu este întotdeauna uşor să
faci această alegere. Odată ce sunt prins de o percepţie
plină de teamă, sunt rareori conştient că
ar putea exista un alt mod de a vedea lucrurile. Cred că
realitatea mea este unica realitate.
Câteodată totuşi recunosc că
ar putea exista un alt mod de a vedea lucrurile, dar nu ştiu
care e acela. Nu pot face trecerea de unul singur; am nevoie de
ajutor. Dar unde merg pentru ajutor? Alţi oameni se presupune
că sunt prinşi în acelaşi sistem ca şi mine.
Locul unde mergem pentru ajutor este adânc înăuntru, la nivelul
acela de conştiinţă care se află dincolo de
tiparul mental materialist — la Dumnezeul din interior. Trebuie
sa-i cer ajutor lui Dumnezeu. Trebuie să mă rog.
Atunci când mă rog astfel, nu cer intervenţia
divină a unui Dumnezeu extern. Mă rog prezenţei
divine dinăuntru, sinelui meu adevărat. Mai mult, nu
mă rog pentru ca lumea să fie mai diferită decât
este. Mă rog pentru o percepţie diferită asupra
lumii. Cer intervenţie divină acolo unde contează
cu adevărat - în tiparul meu mental care îmi guvernează
gândirea.
Nîci o problemă
nu poate fi rezolvată de aceeaşi conştiinţă
care a creat-o.
Albert Einstein
Rezultatele nu încetează niciodată
să mă impresioneze. Invariabil, descopăr cum fricile
şi judecăţile mele cad. în locul lor există
o senzaţie de uşurare. Oricine sau orice mă deranja,
acum văd prin ochi mai iubitori şi mai compătimitori.
Dumnezeu este iubire
Iubirea este o altă calitate atribuită
frecvent lui Dumnezeu. Această iubire nu trebuie confundată
cu ceea ce se înţelege
în genere prin iubire în lumea noastră,
care, mai des decât am crede, îşi are originile în acelaşi
tipar mental materialist care conduce multe alte arii ale vieţii
noastre.
Credem că am fi fericiţi cu o singură
condiţie - ca ceilalţi oameni să gândească
sau să se poarte aşa cum dorim. Atunci când n-o fac,
constatăm că suntem supăraţi, furioşi,
frustraţi sau vreo altă emoţie mai puţin iubitoare.
Şi invers, atunci când întâlnim pe cineva despre care credem
că ne va satisface nevoile mai adânci - adică cineva
care se potriveşte cu imaginea persoanei perfecte - inimile
noastre sunt pline de sentimente calde pentru ei. Spunem că
îi iubim.
O asemenea iubire este condiţionată.
Iubim o persoană pentru aparenţa lor, după modul
de a fi, intelect, corp, talent, miros, îmbrăcăminte,
obiceiuri, credinţe şi valori. Iubim pe cineva despre
care simţim că e special - cineva care se potriveşte
cu aşteptările noastre, cineva care ne va satisface
nevoile adânci, cineva care ne va face viaţa completă.
O asemenea iubire este de asemenea fragilă.
Dacă cealaltă persoană se îngraşă, dezvoltă
vreun obicei enervant sau nu îi pasă de noi aşa cum
credem că ar trebui, judecăţile noastre pot să
sară de la pozitiv la negativ şi iubirea dispare la
fel de repede cum a venit.
Atunci când şi
iubirea şi ura sunt absente,
Totul devine clar şi nedeghizat.
Seng-ts'an, al Treilea Patriarh Zen
Iubirea despre care vorbesc misticii este
o formă total diferită de iubire. Este o iubire necondiţionată,
o iubire care nu depinde de atributele sau acţiunile altuia.
Nu se bazează pe dorinţele noastre, pe nevoile, speranţele,
temerile noastre sau pe alt aspect al tiparului mental materialist.
Iubirea necondiţionată este iubirea care izvorăşte
atunci când mintea a devenit tăcută şi în sfârşit
suntem eliberaţi de teamă, evaluare sau judecată.
Ca şi pacea pe care o căutăm,
această iubire necondiţionată este întotdeauna
acolo în centrul nostru. Nu este ceva care trebuie creat; face
parte din esenţa noastră interioară. Conştiinţa
pură - conştiinţa necondiţionată de nevoile
şi grijile sinelui individual — este iubire pură. Eu,
în esenţa mea adevărată, sunt iubire.
Regula de aur
Pe cât de mult vrem să simţim dragostea
necondiţionată în noi înşine, pe atât de mult vrem
ca ceilalţi să simtă acea iubire faţă
de noi. Niciunul dintre noi nu vrea să fie criticat, respins,
ignorat sau manipulat. Vrem să ne simţim apreciaţi,
onoraţi şi îngrijiţi. Aceasta este adevărat
nu numai pentru relaţiile noastre intime cu partenerii şi
familia, ci şi pentru relaţiile noastre cu persoanele
cu care lucrăm, oameni pe care îi întâlnim în societate şi
chiar străini pe care i-am putea întâlni pe stradă sau
în avion. Vrem să ne simţim respectaţi în toate
relaţiile.
Dacă iubirea este ceea ce ne dorim cu
toţii, atunci iubire este ceea ce ar trebui să ne dăruim
reciproc. Dar asta nu e întotdeauna uşor. Prea des suntem
atât de ocupaţi încercând să obţinem
iubire pentru noi înşine, sau să păstrăm iubirea
pe care o avem, încât uităm că ceilalţi vor exact
acelaşi lucru. Foarte repede ne găsim prinşi într-un
cerc vicios care ne neagă chiar iubirea pe care o căutăm.
Dacă suntem răniţi de ceva
ce a spus sau a făcut cineva -fie că au intenţionat
să ne rănească, fie că este totul creaţia
noastră-răspunsul nostru normal este să ne apărăm
atacând. Deşi nu e cel mai înţelept sau cel mai nobil
răspuns, dacă credem că fericirea noastră
depinde de modul în care se comportă ceilalţi, aşa
avem tendinţa să reacţionăm. Dacă cealaltă
persoană este prinsă în acelaşi tipar mental, se
presupune că va răspunde într-un mod similar şi
va face sau va spune ceva care ne va răni.
Astfel este creat cercul vicios. La suprafaţă
poate părea că o relaţie merge bine; ambii oameni
par să fie prietenoşi, nu există ostilitate deschisă.
Dar în profunzime se joacă un joc subtil. Fiecare persoană,
încercând să o determine pe cealaltă să fie mai
iubitoare, o răneşte mai mult decât să o facă
să se simtă iubită. Este un joc tragic în care
toată lumea pierde şi care, dacă este susţinut,
poate distruge tot ce-i mai bun într-o relaţie.
La fel de uşor cum se formează cercul,
el poate fi desfăcut. Cheia este simplă: Dăruiţi
iubire mai mult decât să o ascundeţi. Ce înseamnă
acest lucru în practică este că indiferent de ceea ce
spunem şi oricum am spune-o, să vrem ca cealaltă
persoană să se simtă iubită şi îngrijită
mai degrabă decât atacată şi rănită.
Dacă te poţi
comporta în aşa fel încât să nu aduci prejudicii altora sau
să nu atentezi la libertatea lor, atunci te porţi în
conformitate cu dharma.
Sai Baba
Buddha a numit asta „discursul corect":
dacă nu poţi spune ceva în asemenea fel încât celălalt
să se simtă bine ascultându-te, atunci e mai bine să
reţii o tăcere nobilă. Aceasta nu trebuie să
fie interpretată ca o evitare -„Nu ştiu cum să
spun ceea ce vreau să spun fără să te supăr,
aşa că pur şi simplu o să tac." Exprimarea
gândurilor şi sentimentelor noastre este valoroasă,
dar trebuie făcută în modalităţi care să
nu declanşeze cercul vicios. Ar trebui să adoptăm
tăcerea nobilă atâta timp cât avem nevoie de ea -până
ne lămurim cum să spunem ceea ce vrem să spunem
într-un mod blând şi iubitor.
învăţăturile spirituale se
referă deseori la principiul regulii de aur. „Priveşte
câştigul vecinului ca şi cum ar fi câştigul tău
personal, şi pierderea vecinului tău ca pierderea ta",
spune taoismul. Coranul proclamă - „Niciunul dintre voi nu
este un credincios până când nu doreşte fratelui său
ceea ce îşi doreşte pentru sine". Şi Hristos
a spus — „Toate lucrurile pe care vrei să ţi le facă
ceilalţi, fă-le şi tu celorlalţi."
Cheia este blândeţea, intenţia de
a nu cauza rău altora. Izvorăşte din recunoaşterea
faptului că lumina conştiinţei care străluceşte
în fiecare dintre noi este divină, îl onorăm pe Dumnezeu
onorându-ne reciproc între noi, deoarece fiecare dintre noi este
sfânt.
Religia mea este blândeţea.
Dalai Lama
Diferit de Dumnezeul pe care l-am respins
în tinereţe, Dumnezeu ca lumină a conştiinţei
nici nu intră în conflict cu preocupările mele ştiinţifice,
nici nu este împotriva intuiţiei şi raţiunii mele.
Într-adevăr, îmi arată calea spre convergenţa ultimă
dintre ştiinţă şi religie.
(pag. 97 – 112)
[…]
MAREA TREZIRE
Mulţumesc lui Dumnezeu
că timpul nostru este acum, când ce e greşit
Apare să ne înfrunte pretutindeni,
Nevrând să plece până când nu mergem
La cea mai lungă plimbare
pe care a făcut-o vreodată sufletul unui om.
Treburile sunt acum de mărimea sufletului.
Antrepriza este explorarea întru Dumnezeu.
christopher fry
Cu cât am studiat mai mult natura conştiinţei,
cu atât am ajuns să apreciez rolul critic pe care trezirea
interioară o joacă în lumea modernă - o lume în
care, în ciuda dezvoltării sale tehnologice, pare să
aibă din ce în ce mai multe necazuri.
Majoritatea problemelor de astăzi - de
la grijile personale până la probleme sociale, economice
şi de mediu - izbucnesc din acţiunile şi deciziile
umane. Ele se ivesc din cauza gândirii umane, a sentimentelor
umane şi a valorilor umane, care la rândul lor sunt influenţate
de credinţa noastră cum că fericirea vine din ceea
ce avem şi facem, şi din nevoia noastră de a încuraja
un simţ al sinelui care este permanent vulnerabil. Problemele
psihologice ca acestea se află la rădăcina problemelor
noastre. Crizele în creştere pe care le observăm în
jur sunt simptome ale unei crize interne şi mai adânci -
o criză a conştiinţei.
Această criză era aşteptată
de mult. îşi are originea în urmă cu mii de ani, când
evoluţia umană a făcut saltul spre autoconştientizare
şi conştiinţa a devenit conştientă de
sine.
Prima apariţie a autoconştientizării
probabil că a implicat un simţ al identităţii
cu propriul trib şi propriile rude, dar nu un sine personal
puternic. Treptat, această conştientizare interioară
a evoluat, devenind mai concentrată, până când azi a
atins punctul în care avem un simţ clar de a fi un sine unic,
diferit de ceilalţi şi de mediul natural.
Dacă bărbaţii
şi femelei se trag din fiare, atunci cu siguranţă
că vor sfârşi ca dumnezei.
Ken Wilber
Conştientizarea acestui sine individual
nu este totuşi stadiul final al evoluţiei noastre interioare.
Au existat în istorie oameni care au descoperit că faţetele
conştiinţei sunt mai multe decât ar fi crezut. Ei ne
spun că acest sine, nu este adevărata noastră identitate.
Mai mult, are dezavantaje serioase. Dacă conştientizarea
aceasta a sinelui este limitată la acest sine separat,
dependent şi permanent vulnerabil, gândirea noastră
este distorsionată şi acţiunile noastre sunt direcţionale
greşit, aducându-ne multă suferinţă inutilă.
Pentru a ne elibera de acest handicap, trebuie să înaintăm
cu încă un pas în călătoria noastră interioară
şi să descoperim adevărata natură a conştiinţei.
Examenul final
În trecut, o mai mare conştientizare
a sinelui adevărat a fost socotită importantă pentru
binele personal. Astăzi jocul s-a schimbat; acum este imperativ
pentru supravieţuirea noastră colectivă.
Cunoaşterea noastră despre lumea
externă a crescut într-un ritm accelerat, aducând cu ea o
abilitate fără precedent de a modifica şi a manipula
împrejurimile noastre. Tehnologiile pe care le avem acum la dispoziţie
au amplificat acest potenţial într-o asemenea măsură
încât acum putem crea aproape tot ce visăm. Cunoaşterea
noastră despre tărâmurile interioare totuşi s-a
dezvoltat mult mai încet. Suntem probabil atât de susceptibili
de greşelile unui simţ limitat al realităţii
aşa cum erau oamenii în urmă cu două mii de ani.
Aceasta este sursa problemelor noastre. Tehnologia avansată
poate să fi amplificat capacitatea de a ne controla mediul,
dar a amplificat şi dezavantajele conştiinţei noastre
parţial dezvoltate. Conduşi de dictatele unei identităţi
derivate şi de credinţa noastră că binele
interior depinde de circumstanţe externe, încât am folosit
prost puterile noastre noudescoperite, jefuind şi otrăvind
planeta.
Am ajuns la ceea ce Buckminster Fuller numea
„examenul de evoluţie final", întrebările cu care
ne confruntăm sunt simple: Putem să ne mişcăm
dincolo de modul limitat de conştiinţă? Putem să
ne abandonăm iluziile, să descoperim cine suntem cu
adevărat, şi să găsim înţelepciunea de
care avem atât de disperată nevoie?
Specia noastră
este mu(t prea deşteaptă ca să supravieţuiască
f ară înţelepciune.
E.F. Schumacher
Aceste întrebări sunt oriunde am merge.
Degradarea mediului ne forţează să ne examinăm
priorităţile şi valorile. Crizele economice şi
politice relevă dezavantajele gândirii noastre centrate pe
sine. Deziluzionarea de materialism ne imploră să ne
întrebăm ce vrem de fapt. Pasul accelerat al schimbării
ne cere să fim mai puţin ataşaţi de o imagine
despre cum ar trebui să fie lucrurile. Multe probleme sociale
reflectă lipsa de sens inerentă viziunii contemporane.
Şi relaţiile noastre personale ne provoacă în permanenţă
să ne mişcăm dincolo de teamă şi judecată,
înspre iubirea lipsită de condiţii. Din toate părţile,
mesajul este „Treziţi-vă!".
O renaştere spirituală
Niciodată până acum nu a fost atât
de puternică presiunea pentru o renaştere spirituală;
şi niciodată n-au existat posibilităţi atât
de mari pentru o asemenea renaştere.
Alegerea proprie a căii spirituale nu
mai este limitată la tradiţia în care ne-am născut.
Putem învăţa din întregul spectru al înţelepciunii
lumii. Putem învăţa din culturi foarte îndepărtate
cum sunt Tibet şi Peru; de la tradiţii foarte diferite,
cum ar fi budismul, creştinismul şi şamanismul;
de la învăţături date în urmă cu mii de ani,
ca şi de la adepţi contemporani.
Mai mult, calitatea cunoaşterii poate
fi păstrată în feluri imposibile până acum. în
trecut, pe când învăţăturile spirituale erau trecute
de la o persoană la alta, traduse în diferite limbi şi
absorbite de culturi străine, o parte din învăţătură
a fost inevitabil pierdută sau prost înţeleasă,
în timp ce i s-au adăugat înflorituri. Ce a rămas a
fost o redare proastă a inspiraţiei originale.
Astăzi, învăţăturile sunt
diseminate mult mai fidel şi mai uşor. Ne putem uita
la filme sau putem asculta casete audio atunci când călătorim.
Ne putem conecta pe frecvenţa unei transmisiuni de satelit
a unui seminar care are loc în cealaltă parte a planetei
- şi o putem înregistra pentru a o urmări mai târziu.
Putem vorbi direct cu aproape oricine, oriunde în lume. Putem
face căutări pe internet pentru a descoperi perspective
intime si realizările a numeroşi oameni pe care am putea
să nu-i întâlnim sau să nu-i cunoaştem niciodată.
Pentru prima dată, esenţa înţelepciunii spirituale
este disponibilă global.
Lucrarea finală
a civilizaţiei este dezvelirea unei înţelegeri spirituale
şi mai adânci.
Arnold Toynbee
În timp ce oamenii din ultimele secole au
învăţat în mare parte din propria lor experienţă
şi de la cei din imediata proximitate, putem beneficia de
învăţarea a numeroşi alţi oameni de pe glob.
Ne catalizăm reciproc trezirea.
O trezire colectivă
Atunci când am început să explorez conştiinţa
în anii '60, erau doar puţine cărţi pe acest subiect.
Deşi Cambridge avea una dintre cele mai mari librării
din Britania, cărţile despre „studiul ezoteric"
se găseau doar pe un raft micuţ din colţul secţiunii
de teologie. Trei decenii mai târziu, situaţia este foarte
diferită. Greu mai găsim un orăşel sau un
oraş mare în Vest care să nu aibă o librărie
dedicată dezvoltării personale şi conştiinţei
umane[2]
