Mihai Eminescu

DUMNEZEU ŞI OM

Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase , -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător...
O mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător '
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.  

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune     
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare 
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă, 
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa far- de margini?... Lăsaţi vorba-va pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfmţita-i cale către staulul divin.

…………………………………………………….

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie -
Ieri ai fost credinţa simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Magda Isanos

DUMNEZEU

Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit în locul
astfel îngrădit.

Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi -
şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcîndu-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerîndu-le mămăligă şi ceapă.
Era cînd cîmpie verde, cînd apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic ,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie ,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
să dea pămîntului mană şi ploaie.

Avea atîtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerînd unul pentru altul rău.
Îi auzea strigînd : „ Pămîntul meu..."
Îi vedea punînd semn de hotar,
ciopîrţind , împărţind minunatul dar.

Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind într-una,
se făcea mare şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.

Pînă venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
şi spunea: „Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc..."

„Facă-se voia ta, sol păsăresc..."
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.



Nichita Stãnescu

CONFUNDARE

Cine eşti tu cel care eşti,
şi unde eşti, cînd nimic nu este?
Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sînt , dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămîn , adăugînd
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, într-una,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.

Lucian Blaga

LINIA

Linia vieţii mele,
printre morminte şerpuind,
mi-o dibuiesc , mi-o tâlcuiesc
pe jos – din flori, pe sus – din stele.

Nu-n palma mea,
ci-n mâna ta
e scrisă, Doamne,
linia vieţii mele.

Ea trece şerpuind
Prin veri de foc cu grele poame,
prin ani – dumineci, sfinte toamne.

Lucian Blaga

PSALMUL 151

Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne,
Al seminţiilor şi-al regelui David erai.
Ai fost cândva, dar unde eşti acum ?
Te-ntreb căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.

Unde-ai căzut din lume rupt, ta care câteodat ’
te alegeai şi-n faţa mea ca soarele din mare,
tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate ?
În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare.
Aducere-aminte tu, puternică şi mare.
Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.
Te simt dumineca şi toată săptămâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.

Nichifor Crainic

VECERNIE

Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.
L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinţi între ştergare de galben borangic
Şi sfinte-mpodobite cu icuşari pe piept.

Auzi, un clopot mişcă văzduhul peste munţi
Şi se bolteşte-n sunet cît cerul de mărgean
De dincolo de lume te-ndeamnă să renunţi
O taină fără moarte la veacul pămîntean .

Vom asculta din strană vecernia-n sobor
Cînd intră-n schit odată cu pasul serii lent
În murmure ca zvonul albinelor în zbor
Năluci călătorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odăjdii, îmbălsămaţii tei
Vor îngîna soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim  103,
Iar tu Lumină lină m-aş bucura s-o zici.

Cînd , la sfîrşitul slujbei, vom săruta sfios
Argintul sfintei scoarţe de Evangheliar,
Ne va părea o clipă că ne-a zărit Cristos,
Mişcînd încet perdeaua intrării în altar.




Ioan Alexandru

LUMINĂ LINA

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină.

Cine te aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-1 vadă.

Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
I-atîta noapte şi uitare
Şi lumile au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor.

Lumină lină lini lumini
Înstrăinîndu-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plîns şi cel nedreptăţit

Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat.
Lumină lină leac divin
Încununîndu-1 pe străin
Deasupra stinsului pămînt
Lumină lină logos sfînt

Ion Minulescu

DRUM CRUCIAL

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei
Ah! ochii lui, cum semănau cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...