POVESTEA CEA BUNÃ.
Discutii despre adevãr, fictiune si psihoterapia psihoanaliticã
J.M. Coetzee si Arabella Kurtz
Editura TREI, 2016

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.edituratrei.ro/carte/arabella-kurtz-povestea-cea-buna/2923/

Un fascinant dialog între un laureat Nobel si o psihoterapeuta despre nevoia umana de a imagina povesti
Lucrând de unul singur, scriitorul este singurul responsabil pentru povestea pe care o spune. Pe de alta parte, terapeutul colaboreaza cu pacientul, ajutându-l sa-si spuna povestea vietii. Ce fel de adevar încearca sa reveleze povestile create de pacient si terapeut: adevarul obiectiv sau cel subiectiv si schimbator al amintirilor explorate si retraite în siguranta oferita de relatia terapeutica?
Plecând de la operele unor mari scriitori ca Dostoievski sau Cervantes sau de la importanti psihanalisti precum Freud sau Melanie Klein, dialogul pe care îl poarta J.M. Coetzee si Arabella Kurtz ne ofera o întelegere profunda asupra povestilor pe care le spunem despre vietile noastre.
J.M. Coetzee este un celebru romancier, eseist, lingvist si traducator, nascut în Africa de Sud. A fost primul autor care a primit de doua ori Booker Prize, iar în 2003 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatura.
Arabella Kurtz este specialista în psihologie clinica si practicã psihoterapie psihanalitica la Tavistock Clinic. În prezent, este profesor emerit la Universitatea din Leicester.
(De pe site-ul Editurii TREI)

Fragment (pp. 59-71)

Interacţiunea dialogică dintre două fiinţe umane ca interacţiuni între ficţiuni proiectate. Testul Turing pentru un dialog uman adevărat. Compasiunea ca facultate de a te proiecta în experienţa celuilalt. Poate fi dobândită această facultate? Scrisul şi cititul ca instanţe pretinse de dialog; scepticismul cu privire la astfel de pretenţii. Dialogul şi rugăciunea. O chestiune terminologică: „începerea terapiei" faţă de găsirea unei persoane cu care să vorbeşti. Confe­siunea sacră faţă de cea profană. Miturile romantice ale artistului ca diagnostician spiritual.

Symington despre relaţia dintre pacient şi terapeut: momentul fuziunii şi momentul separării ca etape în dezvoltarea autocunoaşterii pacientului. Confesiunea catolică faţă de autoanaliza protestantă în genealogia psihoterapiei. Etica hotărât profană şi anti-magică a psihoterapiei. Nevoia fundamentală a pacientului de a găsi un recipient pentru experienţa sa. Sarcina terapeutului: de a arăta pacientului cum se poate gândi la experienţă (cum să-i dea o formă), apoi de a-i da experienţa înapoi.

 

J.M. Coetzee: Momentul acesta pe care îl menţionaţi, când Tihon îl roagă pe Stavroghin să îl ierte, reflectă ceea ce eu consider poziţia morală fundamentală a lui Dostoievski cu privire la adevăratele interacţiuni dintre fiinţele umane (sufletele omeneşti), şi anume că trebuie să fie reciproce şi, astfel, că interacţiunea în sine trebuie să fie un dialog adevărat.

Din ceea ce am scris mai devreme, respectiv că eu consider majoritatea interacţiunilor dintre fiinţele umane ca fiind interacţiuni intre ficţiuni proiectate — puteţi conchide ceea ce suspectez şi eu, la rândul meu: că propria mea experienţă cu ceea ce numesc dialog adevărat a fost limitată, în această privinţă, simt că reprezint norma; dar dumneavoastră puteţi avea o altă părere.

Aşa-numitul Test Turing pentru dialog m-a intrigat întotdeauna: când interlocutorul este ascuns după un ecran (sau un computer), cum poţi să fii sigur că acest interlocutor este o altă fiinţă umană şi nu un algoritm care se bazează pe anumite indicii din discursul cuiva şi răspunde cu propoziţii programate, ce par răspunsuri ale unei alte fiinţe umane, adică răspunsuri în cadrul unui dialog?

Paradoxal, Testul Turing devine util în unele dintre dialogurile mai intense, mai chinuitoare, cu care suntem obişnuiţi. De exem­plu, în dialogul care începe cu: „Cum adică mă iubeşti, dacă mă tratezi aşa?" sau cu: „Tot ce fac e lipsit de sens, de ce să mai continui?". Astfel:


A.         Tot ce fac e lipsit de sens, de ce să mai continui?
B.         Cum adică tot ce faci e lipsit de sens?
A.         Păi, soţul meu nu recunoaşte toată munca pe care o fac acasă, copiii nu vorbesc cu mine, nu am nicio satisfacţie de la serviciul meu. Ce rost au toate astea?
B.         Povesteşte-mi despre relaţiile cu soţul tău.
A.         Soţul meu vine acasă seara prost dispus şi nu mă întreabă niciodată ce fel de zi am avut eu.
B.         Ce el de zi ai de obicei?


Este soarta profesională a terapeutului să se găsească blocat, în mod neprevăzut, în astfel de discuţii cu scenarii prestabilite. Trebuie să fie tulburător să constaţi că aluneci într-un mod de a vorbi atât de necreativ, de mecanic, ca o maşină Turing. Dar poate că nu numai terapeuţii suferă de astfel de momente. Poate că toţi ne confruntăm cu acest risc atunci când, într-o anumită situaţie, nu avem o miză existenţială la fel de mare ca interlocutorul nostru. Probabil doctorii se confruntă cu această experienţă în fiecare zi.

De ce este nevoie pentru a intra într-un dialog adevărat? Pentru început, eu zic că este nevoie de două persoane (două minţi, două suflete). Nici măcar cel mai talentat scriitor de dialoguri nu poate compune un dialog adevărat între o minte umană şi o maşină, în cazul terapiei (fac un salt aici), acest lucru înseamnă că terapeutul nu poate fi într-un dialog real cu cineva care, cu bunăvoie sau nu, rămâne prins într-o rundă deplângeri şi acuzaţii, deci care, de fapt, rămâne partea automatizată a diadei. Aşadar, o parte din meşte­şugul terapeutului trebuie să constea în abilitatea acestuia de a-şi păcăli pacienţii să iasă din astfel de rutine.

Dar, la un nivel mai profund, dialogul necesită puterea de a te proiecta, prin f acuitatea compasiunii, în viziunea celuilalt asupra vieţii şi, în cele din urmă, în fiinţa acestuia. Această proiecţie a sinelui nu se poate face într-o versiune imaginată a celuilalt: trebuie să se facă înfiinţa reală a celuilalt, indiferent cât de dificil şi de neplăcut, sau chiar de plictisitor, ar fi acest lucru.

Această capacitate mi se pare nu doar profesională, adică o capacitate care poate fi dobândită şi transmisă de la o generaţie a castei tămăduitorilor la următoarea, ci, în esenţă, mi separe una spirituală.

În  comunicările noastre de mai devreme, cred că nu am recu­noscut că, pentru un adevărat progres spiritual (daţi-mi voie să folosesc acest termen, deocamdată), adevăratul dialog poate fi indispensabil. Tipul de poveste despre care am scris, cea creată de o persoană şi care, la rândul său, creează persoana respectivă, în care aceasta din urmă se separă de ceea ce unui observator din afară i s-ar părea într-un mod copleşitor adevărul despre sine, este o poveste din care este greu să te rupi în izolare: porunca abstractă de a înfrunta adevărul este pur şi simplu prea dureros de aplicat. Omul acela are nevoie de ajutor şi nicio maşină, niciun jargon terapeutic de rutină, care la fel de bine ar putea fi produs de o maşină, nu poate ajuta.

Astfel, pe un drum lăturalnic, ajung la cazul scriitorului. Orice analogie între scriitor şi terapeut, între compunerea de ficţiuni şi păcălirea pacienţilor pentru a adopta moduri constructive în care să-şi spună lor înşişi povestea vieţii, se întrerupe aici. în situaţia terapeutică, trebuie să fie două persoane, în timp ce poveştile sunt scrise (dictate) de o singură persoană. Diferenţa este foarte simplă.

Vâslesc împotriva curenţilor şi sunt conştient de asta. Aş vrea să precizez care sunt aceştia. Primul curent este pretenţia (anumitor critici) că romanul dialogic există. Al doilea este pretenţia (multor scriitori) că scrisul, în cele mai intense momente ale sale, înseamnă să li se dicteze mai degrabă decât să dicteze ei — că trebuie să fie două persoane sau două suflete în cameră pentru compunerea unui poem (în sensul cel mai larg).

Nu voi discuta aceste pretenţii în detaliu, nu acum. Dar, după cum puteţi vedea, scepticismul meu legat de citit ca formă de terapie rămâne neabătut. (Scrisul ca formă de autoterapie este altceva: este diferit, dar şi mai puţin important şi interesant.)

P.S. Nu e departe de mine gândul că între dialogul „adevărat" şi rugăciune distanţa poate să nu fie prea mare. Pentru mine, rugăciunea este un subiect neglijat în discursul terapeutic contem­poran — rugăciunea şi starea de rugăciune. Greşesc cumva?

 

Arabella Kurtz: Este important să nu idealizăm terapia şi dialogul terapeutic, şi acesta este un lucru de care şi mie trebuie să mi se aducă aminte, în egală măsură! Cred că genul de dialog adevărat, ce promovează dezvoltarea, despre care scrieţi, este greu de atins de oricare dintre noi şi este ceva la care să aspirăm.

Aş vrea ca în conversaţia noastră să includem nu numai dialogul, care, după părerea mea, ţine mai degrabă de intelect decât de afect, ci întreaga experienţă a unei relaţii ce promovează dezvoltarea.

Am citit o lucrare interesantă, a psihanalistului Neville Symington, despre ceea ce el numeşte „momentul de libertate" în relaţia terapeutică. Ce spunea el mi s-a părut relevant pentru orice relaţie în care există o legătură puternică şi în care încurajarea dezvoltării este un scop în sine. Symington scrie despre două etape sau momente ale relaţiei. Primul este un moment de fuzionare, când este important să accepţi nevoile, chiar iluziile celuilalt. Pe scurt, să îi dai ce vrea — în limitele rezonabilului, desigur. Această etapă duce la un tip anume de cunoaştere a celeilalte persoane, care este unul mai degrabă intuitiv decât intelectual, deoarece permite un răspuns relativ liber la nivel inconştient, însă, într-un sens obiectiv, ne permite să spunem foarte puţine despre cealaltă persoană, din moment ce, într-o oarecare măsură, ne-am pierdut pe noi înşine în celălalt.

Mai târziu (pentru că în schema lui este mai târziu), Symington descrie un alt moment, când îţi dai voie să te îndepărtezi metaforic, să-ţi recapeţi controlul asupra propriei minţi şi să-l priveşti pe celălalt într-un mod mai rece, mai atent şi, în general, mai distinct. Acesta este momentul separării, când sunt doi oameni diferiţi şi o limită între ei. Această etapă duce la un alt tip de cunoaştere, care este deosebit de necesară pentru dezvoltare, dar care se ba/ează pe cunoaşterea câştigată în momentul de fuziune, în schema lui Symington, în acest moment trebuie să-ţi dai voie să gândeşti negânditul, cel puţin după condiţiile în care s-a desfăşurat relaţia înainte. Ar trebui să adaug că „negânditul" nu se referă neapărat la ceva radical, dramatic sau înspăimântător, ci mai degrabă la posibilitatea de înţelegere dintr-un punct de vedere complet diferit, care-ţi permite să vezi şi să simţi lucrurile într-un mod nou şi diferit.

Oricum, eu cred că ambele tipuri de relaţie sunt utile pentru cunoaşterea altei persoane şi a propriei persoane în relaţie cu o alta, şi că duc la tipuri de cunoaştere diferite, dar niciunul complet.

În fine, aş vrea să revin la întrebarea legată de dezvoltarea spirituală şi de starea de rugăciune. Vă rog să dezvoltaţi acest subiect deoarece, deşi nu sunt religioasă, aceşti termeni sunt importanţi pentru mine. Iar trecerea de la registrul material la cel spiritual, motivul şi modalitatea în care această trecere pare necesară sau obligatorie, mă interesează foarte mult.

J.M. Coetzee: Voi ajunge şi la starea de rugăciune. Dar mai întâi vreau să aleg câţiva dintre termenii pe care i-aţi folosit şi să explic de ce eu nu-i folosesc. Ar fi păcat să descoperim undeva, pe parcurs, că fiecare a înţeles cuvintele importante altfel decât celălalt.

Pentru început, eu ezit să folosesc cuvântul „dezvoltare" ca dumneavoastră, pentru că nu cred că începem terapia (sau facem o mărturisire, aşa cum voi sugera mai târziu) cu un scop atât de abstract în minte. De fapt, mă întreb dacă „începerea terapiei" este o bună modalitate de a vorbi despre ce fac oamenii în viaţa reală. Părerea mea este că, în realitate, simţim o nevoie mai mult sau mai puţin presantă de a vorbi cu cineva, dar nu chiar cu oricine, ci cu o persoană „potrivită". Poate până în acest moment am discutat despre nenorocirile noastre cu o serie de persoane, pe unele poate chiar le-am extenuat sau le-am plictisit cu vorbăria noastră. Dar s-a dovedit că aceste persoane nu au fost „potrivite" pentru scopul nostru: discuţiile noastre cu ele nu au fost mulţumitoare, nu ne-au dat ceea ce simţim că avem nevoie.


Aşa că, în loc de „începerea terapiei", aş vrea să revin la ideea mai vagă de căutare a persoanei potrivite cu care să vorbim; iar în loc de „voinţa de dezvoltare", ca scop, prefer să rămân la un sentiment mai primitiv şi nearticulat sau nearticulabil de nevoie, în cazul de faţă, nevoia de a sta de vorbă.

Apoi, termenul a comunica. Eu înţeleg comunicarea foarte tehnic. Pentru ca un act de comunicare să aibă loc, trebuie să fie îndeplinite câteva cerinţe. Printre acestea, se numără: doi participanţi, un Eu şi un Tu, pregătiţi şi să emită, şi să primească mesaje, precum şi un cod comun.

In genul de situaţie de viaţă de care ne ocupăm eu şi dumneavoastră (o altfel de pereche eu-şi-tu!), aceste cerinţe sunt îndeplinite numai într-un mod foarte problematic. Eu mă îndoiesc de mine (Sunt o singură persoană sau sunt format din fragmente unite precar de ceea ce mă tem că este o ficţiune?); dumneavoastră vă îndoiţi în diverse feluri (Sunteţi persoana potrivită? Mă auziţi cu adevărat pe mine sau sunteţi impasibilă la mine?); iar codul poate fi exact ceea ce nu funcţionează (Când spun X, înţelegeţi X sau Y? Cărui rol social mă supun când accept folosirea acestui cod?).

Şi atunci, în loc de „a comunica", aş prefera noţiunea mai primitivă „a vorbi": a vorbi, pur şi simplu, nici măcar a vorbi cu cineva, cu rezerva că uneori vorbitul se poate transforma în ceva mai primitiv, ca lacrimile: caut o persoană în f aţa căreia să pot să plâng sau, într-o metaforă care să acopere şi cuvintele, şi lacrimile, în faţa căreia pot să mă descarc.

Mă simt mai în acord cu ceea ce spuneţi că se cere de la figura Tu, figura terapeutului, şi anume o capacitate deloc uşor de explicat de a-l trăi pe celălalt (cel pe care eu îl numesc Eu, iar dumneavoastră Persoana i) din interior, abilitatea (înţelepciunea) de a nu fi atras în jocuri, studiul, experienţa şi gândirea care îţi permit să înţelegi, în cel puţin un sens al acestei lumi bogate şi complexe, ce se întâmplă în celălalt.

Acum abordez un paradox: dialogul care poate lua forma monologului.

Am fost uimit de cât de ciudat este că nu există mai multă reflecţie, cel puţin din câte ştiu eu, cu privire la asemănarea dintre şedinţa de terapie şi confesiune, aşa cum funcţionează sau ar trebui să funcţioneze aceasta în Biserica Catolică, încă şi mai ciudat, când observăm că dezvoltarea terapiei laice a fost impulsionată chiar când credibilitatea pretenţiei Bisericii că ar avea puterea şi dreptul de a ierta greşelile intra în declin.

Ideea de confesiune despre care vreau să discutăm nu este cea stereotipică: Persoana 2 ascultând impasibilă, poate chiar adormită pe jumătate, în timp ce Persoana 1 mormăie o listă de „păcate", iar apoi impunându-i vreo pedeapsă de rutină înainte dea o absolvi ritualic. Elementele formale pe care vreau să le reţin sunt: liniştea (neintervenţia) duhovnicului (Persoana 2) în timpul confesiunii; codul confesiunii (limbajul presupus comun); şi formula eliberatoare cu care se încheie sesiunea.

Sigur, este rizibil că o confesiune de cinci minute ne poate ridica o povară de o viaţă de pe umeri — mai puţin când există o credinţă în eficienţa sa şi aceasta este împărtăşită de cei doi participanţi, la o intensitate pe care probabil noi nu ne-o mai putem imagina. (Dacă Persoana 1 pleacă din confesional într-o stare de beatitudine, de parcă ar fi în al nouălea cer, „vindecată " în toate sensurile, probabil că astăzi am pretinde că vindecarea este iluzorie şi că povara se va impune din nou, în curând.)

Dar mă întreb dacă masivul corp de teorie analitică nu este cumva înlocuitorul nostru profan (adică deziluzionat) al credinţei intense, împărtăşite de penitent şi duhovnic, în eficienţa sacramentului. Preotul nu are nevoie să „ştie" nimic ca să dea leacul. Cu siguranţă, trebuie să înţeleagă, în sensul de a fi deschis şi receptiv la penitent, ca de la suflet la suflet. Dar în rest, sacramentul — ceea ce am putea numi procesul — este ceea ce desăvârşeşte vindecarea.

După părerea mea, întrebarea care rămâne deschisă este dacă dialogul miraculos de acest fel este pierdut pentru totdeauna.(Îl numesc dialog pentru că există, într-adevăr, doi participanţi,penitentul, pe de o parte, şi Sfântul Duh, pe cealaltă parte, care vorbeşte prin duhovnic.) Eu aş fi tentat să spun că nu este sau, cel puţin, să sper că nu este pierdut.

Rămâne, totuşi, chestiunea codului. Confesiunea de rutină se bazează pe un catalog uzat de păcate, fiecare cu o denumire standard: mărturie mincinoasă, preacurvie, luarea numelui Dom­nului în deşert şi aşa mai departe. Noi ne gândim: cât de absurd ca o astfel de listă — de fapt, orice listă cu articole standardizate -să ne poată clarifica senzaţia că este ceva în neregulă cu noi! De asemenea, am putea să gândim: dacă deja ştiu ce „este" în neregulă, dacă ceea celeste"în neregulă este ceva rău ce am „făcut" eu şi deja ştiu cu ce cuvânt să-l desemnez, atunci problema este rezolvată în proporţie de 90% chiar înainte de a intra în confesional. Din experienţa noastră de oameni post-religioşi, Persoana 1 simte că ceva este în neregulă, dar habar nu are ce şi cu siguranţă nu are un termen apropiat pentru acel ceva; sau crede ceva greşit. Ceea ce ne aduce la acela care, cel puţin în ortodoxia post-religioasă, ar trebui să aibă puterea de a găsi cuvintele pentru ce este în neregulă sau nu a mers bine sau ce am făcut greşit, şi anume artistul, succesorul preotului, în timp ce noi dormim, artistul este treaz. Unul dintre principalele mituri ale Romantismului este artistul şi rana sa. Rana este ceea ce-l ţine pe artist treaz, neliniştit, pradă durerii; arta pe care o produce poate fi doar pentru a vindeca rana (la f el cum scoica încearcă să scape de mâncărimea pe care i-o provoacă grăuntele de nisip îmbrăcând-l în sidef), dar se dove­deşte că are utilizări mai largi. Alături de omul de ştiinţă-terapeut, celălalt explorator al lumii întunecate din interior, artistul-preot a jucat rolul de diagnostician al lucrurilor care nu sunt în regulă cu noi; sau, cel puţin, a jucat acest rol atâta timp cât mitul rănii a avut valoare.

În ceea ce mă priveşte, ideea de artist ca diagnostician al epocii, inventată de artiştii înşişi, pare să conţină prea multă auto-măgulire. Mai sunt şi alte pretenţii ridicate despre sau de artişti, pe care le-aş privi cu rezervă. Una dintre acestea este că, fără artist, noi, oamenii de rând, nu am avea un limbaj în care să vorbim despre ce este în neregulă cu noi. Alta este că artistul, ca povestitor, ne oferă un model de cum ne putem întări şi/sau elibera de gheara trecutului spunându-ne povestea.

Eu sunt înclinat să privesc poveştile pe care artiştii le spun despre ei la f el ca pe poveştile pe care noi, restul, le spunem despre noi: ne servesc propriilor interese sau ceea ce credem noi că sunt interesele noastre. Despre fiecare poveste putem întreba în mod legitim: cui bono? Astfel, revin la o temă pe care am sondat-o la începutul discuţiilor noastre: şi anume că ar trebui să vedem dialogul terapeutic ca pe o căutare a adevărului înainte de a-l vedea ca pe o modalitate de a-i face pe oameni să se simtă bine în pielea lor.

Arabella Kurtz: Este interesant că asociaţi dialogul terapeutic cu ritualul catolic al confesiunii. Interesant deoarece văd o legătură între protestantism şi noţiunile terapeutice de responsabilitate individuală, auto-îmbunătăţire şi lucru asupra sinelui. Pentru a trage această linie, aş spune că proiectul psihoterapeutic este şi mai modest, şi mai ambiţios decât ritualul catolic: mai modest dată fiind importanţa pe care o atribuie nevoii de a lucra din greu şi de a suferi pentru a produce chiar şi rezultate mici; mai ambiţios deoarece locul principal de semnificaţie şi transformare se află nu în Dumnezeu, ci în sinele omenesc.

Din ceea ce înţeleg eu ca necreştin agnostic, în ritualul confe­sional, credinţa în preot ca făcător de minuni, în calitate de întrupare a lui Dumnezeu, este de netăgăduit. Acesta are puterea absolvirii şi este învestit cu toată dragostea divină şi cu acceptarea necondi­ţională a Sfântului Duh. Şi prin aceasta — ca să continui metafora dumneavoastră — păcatele, ruşinea şi suferinţa sunt îndepărtate, la fel cum lacrimile unui copilaş sunt şterse de părinţii lui.

Majoritatea psihoterapeuţilor rezistă din răsputeri ideii că ar fi făcători de minuni, recunoscând că fantasma de a oferi o soluţie miracol este mai degrabă o capcană. De obicei, pacienţii îşi exprimă dorinţa fierbinte pentru o vindecare sau pentru fluturarea unei baghete magice, iar dorinţa de a o oferi la rândul lor poate fi puter­nică. Pentru mulţi, se poate spune că terapia începe cu renunţarea la această dorinţă, creând astfel un spaţiu în care să gândească într-un mod mai concret şi mai modest despre problemele lor şi despre ce se poate face în această privinţă. Astfel, apare un paradox: adevărata transformare în psihoterapie se bazează parţial pe renun­ţarea la dorinţa de o vindecare miraculoasă şi pe acceptarea unor scopuri mai umile şi mai prozaice.

În psihoterapia psihanalitică, nu este doar o chestiune de re­nunţare a pacientului la gândirea magică. Asta ar însemna să subestimăm grav influenţa pe care gândirea magică o are asupra noastră, a tuturor. Pentru început, se explorează şi se dă frâu liber sentimentului pacienţilor că au puteri miraculoase pentru bine sau rău, puteri ce iau forma unor aşteptări exagerate de la ei înşişi sau de la altul (adesea, de la terapeut). Dar o mare parte din eforturile depuse în continuare vizează să-1 ajute pe pacient să-şi ia înapoi această putere într-un mod nemagic. Scopul este să se anuleze un proces de sărăcire a sinelui, prin care puterile miraculoase, precum fantasmele de omnipotenţă sau idealizarea unei alte persoane, au fost invocate de inconştient ca soluţii pentru un sentiment subiacent de slăbiciune sau de insignifianţă. Aceste sentimente de suferinţă şi micime ale pacientului, care se află exact la opusul miraculosului, sunt de fapt cele care trebuie confruntate şi înţelese în cadrul terapiei, nu pentru a pune sare pe rană, ci pentru a-1 ajuta pe pacient să le depăşească.

Psihoterapeuţii mai buni creează condiţii în care cele mai vechi vrăji, farmecele şi descântecele, sunt experimentate din plin, pentru a fi dezlegate în cele din urmă.

Sunt de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte termenul dezvoltare: oamenii nu vin în general la terapie pentru a se dezvolta sau a creşte, scopuri care ar putea însemna mult pentru psihoterapeuţi, dar par abstracte şi irelevante în faţa unei experienţe imediate de nefericire, însă oamenii vin la terapie căutând disperaţi să iasă dintr-un blocaj sau dintr-un cerc de gânduri care le aleargă prin cap, fără vreo promisiune de eliberare, fără vreun mod de scăpare în care să poată crede, în sensul acesta, ei nu vor doar să vorbească; vor să fie duşi dincolo de vorbe.

Ca şi dumneavoastră, cred şi eu că, încă de la începutul vieţii, căutăm un loc în care să vărsăm ce se află în noi. Dar cred că în orice revărsare există mereu un adevăr, chiar dacă este distorsionat sau indirect. Cum ar putea să nu fie? Ceea ce se află înăuntru este dat afară, iar forma pe care o ia nu este de obicei aleasă sau folosită intenţionat: întotdeauna cuprinde distorsionări, fie ele mici sau mari, care comunică ceva adevărat, cu condiţia ca acela care ascultă să înţeleagă ceva din relaţia lor cu adevărul (principiul distorsionării) şi cu ce se ascunde în spate.

Este posibil ca poveştile pe care le spunem despre vieţile noastre să nu fie o reflecţie exactă a ceea ce s-a întâmplat în realitate, ci să fie remarcabile mai degrabă pentru inexactităţi decât pentru orice altceva. (Nu vreau să le numesc minciuni, deşi sigur că uneori oamenii mint din cinism sau ruşine.) însă, pur şi simplu, numai pe ele le avem la dispoziţie sau aşa ştim noi; şi putem face multe cu aceste poveşti, în special dacă suntem de acord că modul în care sunt spuse conţine adevăruri, fie ele subiective, fie intersubiective.

Nu este vorba doar despre faptul că pacienţii caută să se des­carce; psihoterapia înseamnă mai mult decât o simplă evacuare — sau dacă nu e, cu siguranţă ar trebui să fie. Ceea ce caută pacienţii este o modalitate de a-şi conţine experienţa, în sensul de a-i da o formă şi un sens. Noţiunea de conţinere3 este utilă pentru a descrie cât de activ poate fi procesul terapeutic, deşi pare destul de nein-tervenţionist. Ea include ceea ce spuneaţi despre nevoia primitivă de a te descărca, dar merge semnificativ dincolo de aceasta.

Asta nu înseamnă că orice formă şi orice semnificaţie vechi vor fi suficiente pentru a oferi o conţinere utilă, terapeutică: sem­nificaţia dată unei experienţe tulburătoare şi neclare, adesea in­conştiente, ar trebui susţinută atât prin înţelegere faţă de pacient, cât şi prin respect pentru adevărul emoţional, indiferent cât de încurcat, complex sau dureros ar fi acesta. Aşadar, deşi terapeutul trebuie să fie înţelegător, acesta ar trebui şi. să ajute pacientul să înfrunte anumite lucruri, ceea ce uneori este o muncă dificilă şi obositoare. Cele două procese — descărcarea pacientului de tot ce e în el şi colaborarea dintre terapeut şi pacient pentru a da acestei descărcări o formă şi un sens care, în mare, arată înţelegere, dar şi atacă adevăruri complexe şi dureroase — sunt interdependente. Pacienţii pot vorbi mai uşor dacă sunt în compania cuiva care îi poate ajuta să se gândească la experienţa lor, indiferent cât de dificilă ar fi aceasta, şi să o facă într-un mod pe care ei să îl accepte şi în care să creadă.

Pentru că se dau o formă şi un sens experienţei prin discuţii purtate într-un mod care pare simpatetic şi adevărat, pacientul poate apoi să se gândească la experienţă pentru a o reintegra, dar ca pe o experienţă la care el s-a gândit, şi nu ca pe o experienţă la care trebuie să reacţioneze sau pe care trebuie să o elimine, îi suntem îndatoraţi lui Bion pentru ideea că învăţatul din experienţă depinde de capacitatea de absorbţie a experienţei în acest mod.

După părerea mea, la asta se referă ieşirea dintr-un blocaj. De obicei, blocajul înseamnă că ai avut o experienţă (sau mai multe) şi nu poţi să te gândeşti cu adevărat la ce s-a întâmplat: e o stare de spirit care, în mod paradoxal, este adesea caracterizată printr-o preocupare intensă sau „prea multe gânduri", dar de tip claustrofobic. Persoana gândeşte, dar nu analizează.

 

Salt la inceputul paginii