Pot spune ca sunt crestin, budist si hindus...

Raimon Panikkar

Raimon Panikkar este unul dintre cei mai mari specialişti mondiali ai budismului şi doctor în chimie, filozofie şi teologie.

Rădăcinile lui plonjează în acelasi timp în advaita, budism şi creştinism.

"A propune credinţa omului de astăzi, nu înseamnă a căuta să introduci aici un pic de tomism, dincolo un pic de iudaism sau nu ştiu care alta dintre doctrinele existente, ci înseamnă a atinge stratul cel mai profund, existenţial, umil şi mistic al omului." - spune Panikkar.

S-a născut la 3 noiembrie 1918 la Barcelona dintr-un tată hindus şi o mamă catalană catolică.

În 1946 este ordonat preot catolic iar în 1954 pleacă în India unde ocupă un post de cercetător la universităţile din Mysore şi Varansi.

În 1966 este numit profesor la Harvard şi timp de douăzeci de ani va călători mereu între India şi Statele Unite.

Este autorul a mai mult de patruzeci de lucrări, în diferite limbi si unul din marii teologi ai secolului al XX-lea.

În ultimii ani Raimon Panikkar a trăit, în meditaţie şi linişte, în Spania, în munţii Cataloniei, în apropiere de Barcelona.

Raimon Panikkar a murit în august 2010.

Un articol in memoriam Raimon Panikkar aici

Moartea şi învierea
(Fragment din cartea de Dialoguri cu Raimon Panikkar
„Intre Dumnezeu şi cosmos” (detalii carte aici))

În ce fel înţelegeţi învierea ?

Încep printr-o anecdotă, aceea a unui călugăr care, pentru a-i explica unui maestru japonez învierea, face apel la instrumentele folosite în filozofia şi teologia contemporane. După un anumit timp de expunere, îl întreabă pe interlocutorul său: „M-aţi înţeles?” Şi japonezul, surâzând: „Da, da, v-am înţeles; dar arătaţi-mi învierea dumneavoastră şi atunci voi înţelege cu adevărat”…

Învierea poate începe după moarte, dar nu învierea trupului, fiindcă acest trup nu va mai fi.

Dacă învierea creştină nu este ceva care are loc hic et nunc, aici şi acum, ea nu este învierea trupului. Această înviere nu trebuie împinsă într-un după. Viaţa veşnică nu vine după timp. Viaţa veşnică nu are durată, nu este temporală şi nu ţine de economia timpului. Adesea de înşelăm asupra acestui punct, atât în filozofie cât şi în mistică. Timpul este văzut ca un fel de autostradă care ne-ar conduce în cer; este culmea simplificării. Să ne gândim că eternitatea este un timp care nu încetează niciodată este chiar lipsit de sens. Să confundăm bios cu zoè, altfel spus „biologicul” cu „viaţa” profundă, care este cea pe care ne-o făgăduieşte Cristos, reprezintă o eroare exegetică de prim ordin, care ar deforma lectura Evangheliilor. Isus nu făgăduieşte niciodată bios-ul veşnic, ci făgăduieşte viaţa, zoè, veşnică; or, ea este de un alt ordin decât această „viaţă” individualistă de care poate da socoteală o „biografie”: zoè este viaţa, este viaţa noastră în măsura în care ea depăşeşte orice individualism, orice grijă a destinului individualist.

În mod obişnuit traducem adjectivul aionios prin „veşnic”. Dar, lăsând la o parte problematica acestui cuvânt, există o altă traducere posibilă şi pe care o găsesc chiar mai bună. Un teolog german, Fridolin Stier, un om înţelept şi umil, şi-a consacrat viaţa traducerii Noului Testament. La el am găsit cea mai bună interpretare a ceea ce numim de obicei „viaţa veşnică”. El vorbeşte, într-adevăr, de „viaţă nesfârşită”,  unendliches Leben. Or, această viaţă infinită nu vine după viaţa finită: ea este dimensiunea de profunzime chiar a acestei vieţi. Este motivul pentru care, dacă nu  îmi trăiesc „acum” învierea, nu o voi trăi niciodată. Este posibil să avem acolo o altă viaţă; este o problemă cosmologică; dar viaţa veşnică nu este continuarea vieţii temporale.

În acest punct toate textele conciliare sunt în favoarea mea atunci când afirmă că învierea priveşte „aceste oase” care îmi aparţin, „acest trup” pe care îl port acum, şi aceasta într-o manieră cu totul empirică. O frază a lui Simeon Noul Teolog spune acest lucru pe scurt: cei care nu trăiesc viaţa veşnică aici şi acum trebuie să fie convinşi că nu o vor trăi niciodată. Viaţa veşnică nu este un viitor (în sensul temporal), ea este aici şi acum sau nu este. Veşnicia nu este decât cealaltă faţă a temporalităţii. Aşadar cel care nu trăieşte veşnicia în clipa prezentă, nu se va bucura niciodată de viaţa veşnică. Sfântul Ioan pune aceasta chiar în gura lui Isus: „Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). Aceasta este învierea: ea se joacă în chiar această clipă. Învierea trupurilor nu este viaţa corpurilor care nu vor mai fi corpuri, care vor trece prin ziduri şi se vor bucura de o mulţime de alte posibilităţi! Trebuie să descoperim Viaţa în viaţă. Bineînţeles, acest hic et nunc ţine de o tempiternitate perceptibilă cu cel de-al treilea ochi, în armonie cu ceilalţi doi ochi.

Ce înseamnă aşadar trecerea prin moarte ? Se mai poate vorbi de un „după moarte”?

Există un „după moarte”? Dacă moartea mea survine, înseamnă că timpul meu a trecut. În termenii catehismului pe care l-aş numi „popular”, când pentru mine s-a sfârşit timpul, intru în infinit sau în veşnicie. Altfel spus, judecata particulară coincide, pentru fiecare dintre noi, cu judecata finală. Nu este necesar să aşteptăm trompetele şi îngerii, fiindcă, dacă ies din timp, ei bine, sunt în afara timpului. În acest sens, o prelungire a acestei vieţi nu există. Dacă nu vă năşteţi acum la viaţă, nu veţi trăi niciodată. Este discursul lui Isus către Nicodim.

Să ne gândim că există o altă viaţă ? E posibil. Nu ştiu nimic despre ea; dar aceasta nu este viaţa veşnică. Dacă trăiesc viaţa veşnică aici şi acum, când voi muri această viaţă va fi întotdeauna viaţă veşnică. Timpul ca atare este o realitate care exprimă şi care marchează o continuare a individului. Am găsit un exemplu care are şansa să-i convingă pe unii, este vorba de o metaforă pe care am descoperit-o deopotrivă în lecturile persane, indiene, creştine, evreieşti: aceea a picăturii de apă. Ce se întâmplă cu picătura de apă când eu mor ? Picătura dispare. Cade în pelagos-ul infinit al mării. Dumneavoastră veţi dispărea? Dar ce sunteţi în realitate, picătura de apă sau apa picăturii? În timpul vieţii noastre muritoare trebuie să ne realizăm ca apă şi nu numai ca picătură.

Picătura este locul luptelor mele, al căderilor şi al victoriilor mele -  a tot ceea ce îmi provoacă bucurie şi suferinţă într-un mod imediat. Dar dacă mă realizez în manieră autentică, dacă mă aflu în ascultarea realităţii care sunt eu în profunzime, sunt apă. Ce se întâmplă cu apa atunci când picătura încetează să mai fie? Nimic. Ea nu încetează să fie ceea ce este. Picătura cade în mare dar apa nu dispare odată cu acest fapt. Sigur, nu pot să o mai diferenţiez de ceea ce este în exterior; dar, trăită din interior, dacă pot spune, această apă nu încetează să fie apă. – apa „mea”, apa care sunt eu. Această apă este unică. Nici o primejdie să mă dizolv. Aici este misterul personalităţii, care nu trebuie confundată cu individualitatea.

Mai există un loc pentru frica de a muri?

Personal, pot spune că nu îmi este frică să mor. Câtuşi de puţin. Într-adevăr, dacă încep să mă realizez cu adevărat, să mă descopăr ca apă, ca fiinţă divină adică, dacă, în termeni creştini, mă ştiu ca Fiu al lui Dumnezeu – fiindcă, aşa cum o spune Cristos, toţi suntem – atunci ce se petrece? Nimic. Dimpotrivă. Dacă dispare ceea ce mă face să sufăr acum – limitele mele, realitatea superficială a picăturii care sunt – apa este acolo şi rămâne. Învierea nu va fi altceva decât să ne descoperim apă, fiind totuşi picături. La această oră suntem picături; nu spune, aşadar, că sunt deja brahman. Nu, sunt o picătură, dar o picătură de apă; şi ceea ce contează în mine este apa. Această apă, ca picătură, este, desigur, diferită de a dumneavoastră, dar nu în măsura în care este apă. Nu suntem două ape distincte, că există o singură apă, identică cu ea însăşi, identică apei care, ca apă, este numai apă – divină. O natură divină în persoane umane. Iată misterul lui Cristos – şi al Treimii.


Aţi merge până acolo încât să spuneţi că personalitatea dispare?

Nu. Dacă prin personalitate se înţelege individualitatea, da. Dimpotrivă, dacă prin personalitate se înţelege faptul de a-fi-persoană – acest nod al relaţiei despre care vorbesc - , nu.

În legătură cu acest lucru, mai există şi o altă dimensiune a lucrurilor la care se cuvine să luăm seama în misterul timpului: faptul de a fi trăit nu ar putea fi şters niciodată şi rămâne pentru totdeauna, dacă putem spune astfel.

Există această expresie foarte frumoasă a lui Vladimir Jankelevici, în Ireversibilul şi nostalgia: „Cel care a fost, nu mai poate de acum înainte să nu fi fost: de acum, acest fapt misterios şi profund obscur de a fi trăi îi este provizia de drum pentru veşnicie.”

Da, a fi trăit înseamnă să trăieşti încă şi înseamnă să trăieşti deopotrivă şi mâine, dacă vreţi. Spun, a fi trăit… Dacă mă mărginesc la o interpretare lineară, acum mă aflu, evident, aici, pe când peste câtva timp nu voi mai fi. Totuşi, dacă timpul nu este înţeles într-o manieră exclusiv lineară, ci conform unei circularităţi, unei spirale sau unei concentrări, faptul de a fi trăit este legat de centru, iar acest aici este pentru veşnicie. Aşadar nu este vorba de „prelungirea” existenţei temporale, fiindcă, într-un anumit fel, eu fac experienţa existenţei mele veşnice. În ce sens? Atunci când adâncesc aparenţa timpului linear, descopăr – este o metaforă – centrul itemporal al temporalităţii mele. Or, suprafaţa, temporalitatea, este la fel de reală ca şi veşnicia. Aşadar eu nu neg temporalitatea, nu o sacrific eternităţii. Nu, fiindcă temporalitatea aparţine – ca cealaltă faţă a ei – însăşi eternităţii. Regăsim aici armonia tuturor acestor dimensiuni care alcătuiesc ansamblul realităţii cosmoteandrice. Asupra acestei chestiuni vorbesc despre tempiternitate…

Materia nu este numai rezistenţă la forţă şi nu se varsă în mod necesar în conceptul de masă conform concepţiei ştiinţifice pe care am putea-o avea. Nu, este cu totul altceva: materia este impregnată de eternitate şi de divinitate, este pătrunsă de conştiinţă. Ceea ce nu trebuie făcut este să spunem: materia este aici, omul este acolo, iar Dumnezeu dincolo. Atunci ne-am afla în plină dihotomie, cel puţin. De fapt este vorba aici de trei dimensiuni ale uneia şi aceleiaşi realităţi sau, mai degrabă, ale realităţii, pentru că realitatea nu este nici omogenă, nici uniformă: ea este ceea ce este, nici plurală, nici unitară.

Mi-ar plăcea să revin asupra manierei în care înţelegeţi deci învierea – asupra aceea ce vă face să spuneţi: cel care nu trăieşte învierea aici şi acum , nu o va trăi niciodată. Ce faceţi atunci cu cel care nu ştie sau care rămâne ferm în interiorul acestei reprezentări, în acest imaginar al lui „după”, şi care, pe deasupra, suferă, este victima nedreptăţii, este zdrobit şi, în această situaţie în care este pradă violenţei, se mângâie gândindu-se că ve veni ziua în care va fi copleşit de bine şi mângâiat?

Mă voi feri să iau această mângâiere celui care trăieşte din această speranţă – nu spun în această speranţă fiindcă speranţa, după mine, nu se sprijină pe viitor.

Aş începe prin avă povesti o istorie pe care am trăit-o eu însumi. Să fie de atunci vreo treizeci de ani pe malul Gangelui, la Varanasi, o femeie – putea avea la fel de bine treizeci de ani ca şi cincizeci, într-atât o afectase tuberculoza – stătea cu un copil mic în braţe şi cu o copilă de abia doi ani alături. Nu mai avea nici o speranţă pentru ea. Fusese victima unui soţ alcoolic care o părăsise. O viaţă ratată din toate punctele de vedere, frustrată, suferindă. După toate probabilităţile, copilul pe care-l ducea în braţe urma să moară şi ea însăşi ştia că nu mai avea mult de trăit. Am vorbit. Cu toate prejudecăţile mele creştine sau, şi mai simplu, omeneşti, am căutat să o încurajez în sensul pe care tocmai l-aţi amintit. „Cum puteţi îndura această viaţă?” Ea nu era creştină.

Însă această femeie, a cărei amintire mă mai emoţionează încă, mi-a exprimat atunci bucuria de a fi fost invitată la ospăţul vieţii, de a fi avut fericirea unei vieţi conjugale, cât de scurtă va fi fost ea – fiindcă a cunoscut foarte repede oroarea – fericirea de a fi fost mamă de două ori şi de a şti acum că această invitaţie se apropia de sfârşit. Stătea acolo, atât de plină de recunoştinţă şi de bucuria de a fi fost invitată, pornind de la nimic, să se bucure de o clipă de plinătate. Ce ar fi aşteptat mai mult ? un viitor, când el nu exista, sau nu încă? Un trecut, când el nu mai exista? Trăise, şi acea lumină de o clipă îi ajungea pe deplin.

Vom avea din întâmplare un ceas ca să trăim timpul? Viaţa este o chestiune de calcul? Eram acolo pentru a o consola şi simţeam că vorbele teologiei şi filosofiei erau nepotrivite;  toate acestea erau amăgiri, religiozitate falsă, nu erau nimic! Nu a m cedat frivolităţii de a o asigura spunându-i că fetiţa ei va fi bine. Ştia că nu era adevărat – un abuz de cuvinte. Trăise destul de mult ca să fi văzut sute de victime ale unor boli de tot felul. „Nu fi atât de superficial încât să mă consolezi cu soiul acesta de dulcegării!” Ştia ce era misterul vieţii. Învierea? Ea era înviată. Nu cerea o altă viaţă. Nu cerea să fie îmbărbătată cu certitudini false. Nu avea nevoie să audă că fetiţa ei va trăi poate treizeci sau patruzeci de ani şi mai bine să nu fi trăit. La urma urmei nu era de preferat ca fetiţa să moară înainte să facă, asemenea ei, experienţa unei vieţi ratate?

Dar, într-adevăr, ce vrea să însemne „o viaţă ratată”? Dacă nu trăiesc decât pe autostrada temporalităţii lineare şi dacă nu ajung să fiu director general nu ştiu unde sau să am o jumătate de milion de franci sau nu contează ce altceva, m-aş simţi frustrat şi, atunci când va sosi moartea îmi va fi o frică îngrozitoare de ea. Dacă nu trăiesc din plin momentul prezent, fiecare moment al vieţii mele – aşa cum spune evanghelia: „Îi ajunge zilei durerea ei” (Mt. 6,34) – durerea care pe drept o preschimb în înviere, dacă deci suntem victimele temporalităţii – în vreme ce temporalitatea nu contează: „Astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc.23,34) fiindcă toată viaţa ta de tâlhar bun (de tâlhar ca ceilalţi) nu contează – dacă, în sfârşit, pierdem viziunea mistică a realităţii, împovărându-ne cu probleme false, cu dileme false, vrând să le dăm o soluţie care să nu reţină decât două dimensiuni ale realităţii – atunci da, aş putea gândi că viaţa mea este ratată…

Pentru a lăsa această viaţă de aici e necesar să fi angajat cea de-a treia dimensiune, al treilea ochi; fiindcă nu mai e vorba să curmi o linie, ci să o sari! Însă prea desea rămânem la o dimensiune plată a doar două dimensiuni. Dar învierea nu se lasă înţeleasă nici conform ordinii fizice, nici într-o inteligibilitate de tip matematic, nici făcând apel la o gândire pur raţională. Putem foarte bine să facem eforturi enorme, pentru a încerca să o explicăm cu ajutorul unei ipoteze sau a alteia. Dar în acest mod nu se explică nimic, deoarece ipotezele nu sunt convingătoare decât în măsura în care eşti deja convins că ele sunt în stare să explice… Toate au o asemenea subţirime, o asemenea superficialitate! A explica, a explica? Dar oare cea mai mare oroare nu este pur şi simplu când aud a explica? Angajez multe eforturi să mă supun raţiunii, ca un anumit lucru să devină clar pentru mine şi ca un altul să mă mulţumească. Dar, în acest timp, unde sunt? Ce gândesc cu adevărat, ca să mă implice în modul cel mai profund? În loc să trăieşti realitatea, să încerc experienţa acestei realităţi, vreau să înţeleg totul, să fiu micul meu zeu. Şi nu pricep că singurul lucru care are valoare este incomprehensibilul – pentru că este mai mare ca mine.

În realitate, adesea ipotezele nu servesc decât la alimentarea curiozităţii noastre intelectuale. Şi în aceste domenii, mai ales în aceste domenii, trebuie să ne abţinem să judecăm într-o manieră atât de scurtă şi să căutăm mai degrabă să ne trezim la adevărata realitate, fără a face din ea o teorie. Fără acest lucru trăim în neautentic, nu trăim viaţa. Rămânem prizonierii micilor construcţii mentale care nu ne conving decât pe noi înşine. În acest caz suntem dintre cei invitaţi la ospăţul vieţii care nu s-au îmbrăcat cu haina de nuntă.

Cum înţelegeţi cuvântul lui Cristos: „Cel care cgreene în mine chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi cgreene în mine, nu va muri nicicând” (In 11,25-26)?

Nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce tocmai am spus… Problemele pe care le acumulăm sunt atât de neînsemnate! Putem, cu siguranţă, să le înfăţişăm neangajând decât o anumită curiozitate. Dar viaţa, viaţa mea, este cu totul altceva. Noi pierdem simţul proporţiilor. Ne mulţumim cu pomul Ştiinţei(binelui şi răului) şi uităm de pomul vieţii – deşi nu ne este interzis să îi mâncăm rodul. Nicolaus Cusanus spune în scrierea deja citată: Quid quaerit vivens nisi vivere? „Ce caută cel viu dacă nu să trăiască?”

Să recunoaştem cel puţin că aceste lucruri sunt dificile.

Dar în acelaşi timp ele sunt atât de simple…

Este, de asemenea, adevărat fără îndoială.

În orice caz, dacă mă lansez în teorii mari, atunci nu! Voi fi curând descurajat.

În fond, ceea ce ar trebui sesizat este că spiritul nu ar putea muri.

Evident. Cum o spune Veda: „Viaţa nu moare”. Altfel ea nu ar mai fi viaţă. Viaţa este viaţă întrucât este vie, însufleţită – aşadar nemuritoare. Aici marea piedică este individualismul nostru; în definitiv, egoismul nostru, ca să exprimăm faptul în termeni morali.

Dar atunci, ce să spunem despre moartea fizică? Cum să înţelegem că viaţa nu poate evita această moarte?

Cunoaşteţi această expresie frumoasă a lui Toma de Aquino: Dicitur autem creatura fluvius, „Se poate spune despre creatură că este asemenea unui fluviu”? Dacă nu înţeleg moartea, evident, acest lucru se întâmplă, înainte de orice, pentru că nu i-am făcut experienţa. Nimeni nu a făcut-o. cei care au făcut-o nu s-au întors sau mai curând nu au făcut-o. Nimeni nu poate spune: „Mor”. Să mergi pe lângă moarte, să te afli într-o asemenea situaţie încât să fii considerat muribund şi să îţi dai seama şi tu de acest fapt, nu înseamnă încă să faci această experienţă. Într-adevăr, cine i-ar face experienţa nu ar putea să o spună, fiindcă nu ar mai fi aici. Cât despre gândul morţii, nici el nu este neliniştitor… Mă înclin aşadar cu respect în faţa morţii, fără să o înţeleg cu adevărat. Aş spune chiar că moartea este de neînţeles – dar nu mai puţin real din această cauză. Problema dureroasă a morţii este moartea celorlalţi, a fiinţelor iubite.

În sânul „cosmoteandrismului” nu există, aşadar, în vreun fel, loc pentru o anumită înţelegere a morţii?

Corruptio et generaţio(coruperea şi generarea), expresia se întâlneşte la sfântul Toma… Aşadar locul morţii? Se lămureşte, poate, printr-o afirmaţie: ceea ce moare este individul, chemat să dispară ca să facă loc pentru altceva, altor indivizi. Şi atunci nu este o tragedie! Ştiu încă de la început că nu sunt făcut să durez pentru totdeauna. Conform textului evangheliei: „Este mai bine pentru voi ca să plec pentru că, dacă nu, Duhul nu va veni la voi” (In 16,7), spun că e bine ca eu să mor, fiindcă altfel, dacă aş vrea să o păstrez pentru mine pentru totdeauna, viaţa nu ar continua.

În realitate nu contează atât viaţa mea, cât viaţa. În timpul propriei mele treceri pe acest pământ, când viaţa mă locuieşte şi se odihneşte asupra mea, încerc să o fac mai umană, mai vastă, mai vitală, mai reală, mai frumoasă, mai bună; aceasta este karma mea. Dar după, acestea fiind făcute, alţii sunt cei cărora le revine această sarcină… Într-adevăr, frica de moarte este un sentiment patologic.

Ne luăm prea în serios, ne lipseşte umorul şi din această cauză nu ne bucurăm cu adevărat de profunzimea vieţii divine în noi. Când vreau să îi tachinez pe prietenii americani, fac o glumă pe al lor see you later, la revedere: „Să fie oare pentru că nu m-ai văzut – dacă mai ceri o a a doua ediţie a întâlnirii noastre?” Nu trăim suficient ineditul fiecărei clipe. Ca bun teolog trebuie să pot spune că „creaţia este un act care se creează din nou în fiecare moment”…

Astfel, faptul de a dobândi o oarecare seninătate în faţa propriei morţi nu ar veni, în primul rând, din nu ştiu ce resemnare de tip mai mult sau mai puţin stoic. Ea ar fi mai curând înrădăcinată într-o viziune spirituală ce recunoaşte valoarea clipei prezente şi nu îşi îngăduie să cedeze unui imaginar temporal care se află mereu într-un echilibru instabil cu un viitor ipotetic.

De mult timp creaţioniştii se văd opuşi susţinătorilor evoluţiei. Cei care caută un compromis şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un fel de inginer: îşi face calcule, dă un bobârnac ca acestea să meargă, apoi merge să doarmă în a şaptea zi… Iar de atunci nu ar mai face decât să doarmă, după ce a abandonat universul legii evoluţiei. Până într-acolo merge invazia mentalităţii ştiinţifice în detrimentul unei gândiri filozofice şi teologice.

Dar dacă Dumnezeu nu creează universul chiar în această clipă, înseamnă că nu l-a creat niciodată. Creatio continua, creaţia este o „creaţie continuă”: este marea sfidare aruncată idolului pe care îl reprezintă ştiinţa modernă. Creaţia este o noutate constantă. Iar dacă noi nu trăim această noutate, dacă nu îi facem experienţa, cum să citim atunci Scriptura: „Astăzi fac toate lucrurile noi” (Ap.21,5); şi încă: duhul „înnoieşte faţa pământului” (Ps 103,30)? Şi nu intru acum în teorii cosmologice.

De fapt, fiecare clipă este o surpriză. Nu există loc, dacă putem spune aşa, pentru plictiseală, cea pe care o evocăm adesea. În ceea ce mă  priveşte, fac experienţa noutăţii fiecărui moment. Moartea, prin faptul că este în acelaşi timp continuitate şi noutate perpetuă, va fi doar sfârşitul micului ego, cel care acum se bucură de spaţiul vieţii care i-a fost dată şi pe care o primeşte. Iată de ce este important să fim bucuroşi şi plini de recunoştinţă pentru fiecare moment pe care îl trăim.

Şi totuşi, nu am putea fi nepăsători la nefericirea care dă târcoale şi să ne bucurăm la fel de rău ca şi de bine…

Cu siguranţă în faţa durerii nu putem rămâne impasibili fără ca prin acest fapt să ne lăsăm zdrobiţi de ea. Mă gândesc la spiritualitatea unui bodhisattva care, după ce a atins iluminarea, rămâne cu toată bucuria pe pământ, pentru a ajuta toate făpturile care suferă. Ar fi iresponsabil să pgreenicăm nepăsarea, ataraxia. Şi ar fi o nelegiuire să răsturnăm ceea ce am spus adineauri pentru a cădea în conformism sau chietism. Cu cât eşti mai liber şi mai senin, cu atât ai curajul să-ţi rişti viaţa pentru dreptate.

(Fragment extras din cartea:
Raimon Panikkar – Intre Dumnezeu şi cosmos;
o viziune non dualistă a realităţii,
Dialoguri cu Gwendoline Jarczyk,
Editura Herald 2007,
Trad. Cornelia Dumitru)

Salt la inceputul paginii