În fiecare zi îţi citesc scrisorile, în fiecare zi îţi scriu de o jumătate de secol. Astăzi, scrisoarea mea va fi desfăcută de alte mâini. Mi-ar fi plăcut să-Ţi scriu ca Voltaire: „Ţie mă adresez, Dumnezeul tuturor fiinţelor, al tuturor lumilor şi al tuturor timpurilor. Tu nu ne-ai dat o inimă ca să ne urâm şi mâini ca să ne ucidem. Fă astfel încât să ne ajutăm unii pe alţii să îndurăm povara unei vieţi grele şi trecătoare..."

Tatăl nostru carele eşti „în ceruri" (acel dincolo de tot ce există) şi care Te ascunzi în inima celor care cred în iubire, visez la ziua când Numele Tău nu va mai fi târât în noroi.

Aud spunându-se de-a lungul anilor ceea ce am gândit şi eu pe când eram tânăr: „Dacă exişti, nădăjduiesc că ai bune argumente pentru a Te scuza".

Este poate un bun mijloc de a ne eschiva, căci Tu nu ai decât inimile noastre şi mâinile noastre pentru a justifica nefericirile noastre. Noi îţi întoarcem îndatoririle pe care Tu ni le încredinţaseşi. Voiam să ni se împlinească dorinţele., iar Tu doreai să ni le împlineşti.

Cred că toate problemele noastre în relaţiile cu Tine vin din aceea că noi Te luăm drept altcineva.

Eşti bănuit că ne manipulezi prin constrângere şi teamă.
Dar Tu nu ai decât iubirea, pentru a ne întâlni şi a ne reţine.

Eşti bănuit că eşti complice la moartea unor fiinţe scumpe nouă,
Dar Tu nu eşti complice decât la viaţa lor.

Se spune despre Tine că eşti meschin şi că-i vânezi pe cei vinovaţi,
Dar mediocritatea noastră îţi stârneşte doar o înduioşată iubire.

Oamenii cred despre Tine că eşti trist şi prăfuit,
Dar Tu eşti izvorul oricărei bucurii.

Eşti învinuit că ai fi opiul celor asupriţi,
Dar Tu eşti la originea oricărei eliberări.

Se presupune că Te-ar contraria cercetările noastre ştiinţifice,
Dar Tu ne oferi un univers infinit, spre a-l explora şi a-l înţelege.

Oamenii îşi închipuie că eşti plin de ranchiună,
Dar Tu ne ierţi aşa cum noi respirăm.

Se crede despre Tine că ai iniţiat Inchiziţia şi fanatismul,
Dar Tu eşti victima lor.

Se crede despre Tine că eşti tăcut,
Dar Tu ai vocea spartă pentru că zi şi noapte ne implori să Te auzim.

Noi Te înşelăm cu falsele imagini ale Tale pe care ni le făurim.
Această neînţelegere seamănă cu un complot. Cine l-a pus la cale? Şi spre ce folos?

Cei care îţi utilizează Numele pentru a umili, a exclude, a se răzbuna, a asasina profanează acest nume, care înseamnă Iubire.
Ei Te înregimentează pentru o cauză care nu este a Ta. Aşa cum îi spuneai unuia dintre profeţii Tăi:  „Şi eu vă voi plânge în taină trufia" (Ieremia, 13, 17).

Nu mai am să-Ţi fac niciun reproş. Te pot întreba despre Eichman şi despre Stalin, despre genocidele ciumei negre şi ale ciumei roşii. Ce altceva îmi vei spune decât că Tu însuţi erai în fiecare victimă?

Îmi place să mai spun o dată această rugăciune a unui poet al Islamului (Mohamed Iqbal.):

Tu ai creat noaptea, eu am făcut lampa,
Tu ai creat argila, eu am făcut cupa,
Tu ai creat pădurea, muntele, deşertul,
Eu am făcut aleea, grădina, livada'.

Voi avea oare îndrăzneala să-Ţi reproşez că nu ai nici lampă, nici cupă, nici livadă?

Niciodată nu-Ţi voi spune îndeajuns recunoştinţa mea pentru că L-ai trimis pe Pământul nostru pe Fiul Tău cel Veşnic, splendoare a frumuseţii Tale, imagine a gloriei Tale. Prin El Tu Te manifeşti aşa cum Tu eşti. Prin El Tu ne-ai dat totul. Noi nu I-am lăsat decât trei ani să se exprime. După douăzeci de secole, cuvântul Lui e trecut sub tăcere în licee, caricaturizat sau cenzurat în media.

Mesia al Tău nu are decât buzele noastre pentru a propaga lumina Evangheliei Tale, formidabila veste că iubirea nu poate să moară. Cei care se îndoiesc nu greşesc fiind neîncrezători. Am lăsat sarea să-şi piardă gustul, am folosit prea des crucea ca pe spadă şi morala pentru a înăbuşi conştiinţele. „Cine s-a opărit cu ciorbă suflă şi-n iaurt."

Mulţi tineri se sinucid, se droghează sau se aruncă în vâltoarea violenţei, pentru că au fost lipsiţi de adevăratul Tău chip. Tu singur, Dumnezeule al iubirii, poţi să le revelezi în ce scop au fost creaţi.

Fiul Tău ne-a spus că Tu nu le refuzi Sfântul Tău Duh celor care Ţi-1 cer. Este singurul dar pe care-l vreau pentru mine şi pentru cei pe care-i iubesc.

Tu, Tată, şi Fiul Tău cel Veşnic trimiteţi-Vă Duhul Vostru asupra vestitorilor Voştri, pentru ca vorbele lor să-i călău­zească pe cei care caută plăcerile simţurilor către înţelepciune şi experienţă spirituală. Trimiteţi-Vă Duhul Vostru, ca să ştim să recunoaştem frumuseţea împărăţiei Voastre. Mi-a trebuit multă vreme ca să Vă recunosc. Astăzi sunt din ce în ce mai uimit de magnificenţa ambiţiilor Voastre cu privire la noi: nu există decât o singură măreţie, iubirea. Să fim pentru ceilalţi ceea ce soarele şi ploaia sunt pentru plante. Să iertăm întruna, „Să iubim aşa cum Dumnezeu ne-a iubit". Facem un stagiu de iubire pe o planetă-şcoală şi ne inventăm o inimă în care această minune va putea înflori în veşnicie.

Când Vă vom vedea aşa cum sunteţi, izvoare infinite de iubire, vom fi uimiţi că am lăsat o asemenea comoară îngropată în pământ!

Mulţi vor spune: „Cum ai făcut, Doamne, că ne-ai iubit atât de mult şi noi n-am ştiut?". Cât sunt de fericit că am aflat că nu merg spre neantul cimitirelor, ci spre splendoarea unei prodigioase iubiri!

„Dragi zei întru Dumnezeu"

Joel Schmidt,
scriitor, critic literar

Paris, ianuarie 2003

Fără îndoială că te vei mira că te numesc la plural şi că te eliberez astfel de monoteismul confesiunii mele creştine, în care, cred, ai fost prea adeseori ţinut prizonier, îmi apare, într-adevăr, evident că frecventarea cotidiană a grecilor şi a romanilor antici, a mitologiilor lor, a religiilor şi a cultelor lor m-a adus în situaţia de a te regreta sub forma ta multiplă.

În decursul studiilor mele, al cercetărilor mele şi al redac­tării cărţilor mele consacrate mai ales latinilor, am întâlnit scriitori şi chiar gânditori păgâni a căror credinţă era incontes­tabilă şi a căror teologie şi metafizică nu erau cu nimic inferioare celor ale creştinismului, iudaismului şi islamului.

În diviziunea ta antică şi atât de rodnică în numeroase puteri asupra elementelor, asupra creaturilor omeneşti ca şi asupra plantelor şi animalelor, în separaţia ta în multe fenomene naturale şi fertile, în segmentarea ta într-o infinitate de daruri şi de virtuţi, de priviri şi de primiri, de credinţe şi de iubiri, de mânii şi de stăpâniri de sine, de bunătăţi şi de adoraţii, eu nu m-am simţit niciodată pierdut. Dimpotrivă, te-am regăsit la fiecare pas din viaţa mea lăuntrică, la fiecare din drumurile mele în lume, în toate identităţile tale specifice şi identificările Tale singulare. Tu erai Dumnezeu întru zei. Ei erau zei întru Dumnezeu. Tu încetai să mai fii un Dumnezeu centralizat şi iacobin, un Dumnezeu intelectual şi intelectualizat, un Dumnezeu panteist nedefinit sau chiar un Dumnezeu cu sincretisme bizare. Te întruchipai în totalitatea pluralităţii lumilor.

Mi se pare că în ciuda Bisericilor, a ministerelor, a preoţilor, a pastorilor, a rabinilor, a imamilor, ai ştiut să rezişti acestei reducţii de la zei la un Dumnezeu. Un pastor calvinist, de strictă obedienţă şi de o admirabilă înţelepciune, îmi spunea, cuprins fiind de îndoială: „Oare creştinismul a lăsat cu adevărat urme asupra conştiinţei colective a popoarelor în mijlocul cărora s-a răspândit?". Ceea ce eu am tradus prin: „Creştinii sunt oare cu adevărat creştini? Practicile lor legate de cult şi rugăciunile lor nu se adresează oare, în adâncurile conştiinţei lor, unor divinităţi diverse, cărora le dau numele de Dumnezeu dintr-o deprindere culturală?".

Dragi zei întru Dumnezeu, eu cred în Hristos cel mort şi înviat pentru noi toţi, aşa cum cred şi în nenumăratele învieri ale zeilor, spre binele umanităţii. Cred în viaţa veşnică, în cea a tuturor Cărţilor, ca şi în cea descrisă de Platon, a cărui ecou liric se face Cicero, în „Visul lui Scipio", din Cartea a Vl-a a Tratatului despre Republică. Admir credinţa evidentă a unui Seneca, adevărat model pentru a învăţa să trăieşti şi să mori sub privirea şi protecţia zeilor pe care-i numeşte uneori, şi el, Dumnezeu, şi ale cărui epistole depăşesc, prin puterea convin­gerii şi a raţionamentelor lor, pe cele ale apostolului Pavel. Dumnezeule Preaiubit, iartă-mă că nu te cred unic, ci mai bogat prin toţi zeii care sălăşluiesc în tine, în umbra şi în lumina ta, de la începuturi şi până la sfârşitul timpurilor.

„Doamne şi Stăpâne, deschide-mi buzele, şi gura mea Te va proslăvi"

Michel Serfaty,
rabin din L'Essonne, profesor de ebraică la Universitatea din Nancy-II

Paris, decembrie 2002

În infinita Ta bunătate, Tu ne-ai învăţat, prin gura profeţilor Tăi, să-Ti recunoaştem măreţia, puterea şi mila Ta fără de margini. Le invoc astăzi, pentru ca Tu să-mi ierţi insolenţa de a vrea să-ţi scriu.

Iartă-mă, Doamne, că nu tac şi că nu aştept, ca Iosif cel Drept, manifestarea bunătăţii Tale.

Amintirea lui Abraham pledând în favoarea Sodomei sau cea a lui Moise intervenind pentru Israel după rătăcirile sale, ne întemeiază tradiţia de a Te invoca şi de a-Ti adresa rugăciuni. Acesta-i scopul scrisorii mele.

Aminteşte-Ţi, Doamne, de cuvintele noastre din ziua sărbătorii Kipur, când Te implorăm, printr-o rugăciune neobişnuită, să nu-i asculţi pe călătorii care Iţi cer să împiedici ploaia să cadă în timpul călătoriei lor. Ei caută astfel să-şi asigure o linişte personală. Nu-i oare adevărat că o bună parte din omenire funcţionează astfel? Şi, în acest caz, este oare o greşeală să fii egoist? Nu suntem oare noi toţi făcuţi să fim astfel? Ne-ar plăcea să vedem cum se micşorează „eul" nostru egocentric. Nu ar trebui oare să-i ignori pe cei care, pe acest Pământ, se roagă precum călătorii aceia?

Îi vedem pe oameni agitându-se în toate sensurile. Ei îşi fac planuri de tot felul şi fiecare crede că planul său este cel mai bun. îşi construiesc proiecte şi fiecare se convinge pe sine că proiectul său este cel mai bun. Şi ce altceva vizează ei dacă nu satisfacerea unei ambiţii? Cât priveşte interesul general, el îi preocupă prea puţin. Poate trebuie să le recunoaştem următorul merit: solidaritatea de grup sau de clan funcţionează; de exemplu, ei se ajută între ei, sar în sprijinul fratelui lor. Nu putem oare vedea aici semnul unei speranţe?

Şi ce se petrece cu celelalte bune valori ale noastre? Observăm că săracii devin şi mai săraci, că cei înfometaţi devin şi mai numeroşi, că bolnavii, şi mai ales cei atinşi de SIDA, sunt tot mai mulţi, că armatele proliferează şi se organizează... Doamne, până când vor crede că, pentru a avea pace, trebuie tot timpul să-şi lustruiască armele?

Câte iluzii! Societăţile noastre, credeam noi, înaintează spre mai multă fericire. Dar când privim lucrurile mai de-aproape, ce vedem? Mari criminali aflaţi în libertate, nedreptăţi flagrante, pe scurt, fiinţa umană făcută după chipul şi asemănarea Ta, batjocorită.

Şi mai-marii acestei lumi? Cum fac pentru a se convinge că îşi duc popoarele spre mai multă fericire?

Tu ai în memorie toată suferinţa creaţiei, în timp ce eu nu primesc din ea decât o parte infimă şi, desigur, deformată de media. Câtă nenorocire! Mizeria este prezentă şi feroce. Nu mă simt capabil să o inventariez. Dimpotrivă, nu pot să neg binele şi buna voinţă care există pe Pământ, în jurul nostru există multă iubire şi fraternitate, multă generozitate şi mult devotament. Dar, în faţă, câtă ură şi câtă duşmănie! Nu-i vorba de a ne focaliza asupra răului şi de a face din el o obsesie, ci, pur şi simplu, de a ne exersa în a-1 aprecia la justa lui valoare şi de a rămâne vigilenţi.

A învăţa să căutăm binele şi să-1 practicăm înseamnă a vrea să-Ţi semănăm Ţie, aşa cum ne spun maeştrii noştri. A vrea să vii în ajutorul celui care suferă înseamnă în primul rând să găsim în noi resursele de a o face. Dar oare nu şi societatea şi insti­tuţiile sale trebuie să-i ajute, să-i educe pe copii să acţioneze pentru a ajuta, să-şi mobilizeze membrii pentru a se întrajutora?

Da, societatea are nevoie de mari spirite pentru a avea mari idei. Dar cine ni le va da? Omul? De la el nu aşteptăm mare lucru! Să le aşteptăm de la Tine? Da, desigur, dar cât timp? Timpul unei străfulgerări sau cel al unei eternităţi? Şi, pentru a mobiliza bărbaţi şi femei, trebuie să aşteptăm ca societatea, cu încetineala regulilor şi principiilor ei, să-i împingă înainte, sau trebuie să aşteptăm ca Tu să-i inspiri? Până atunci, mizeria şi ura domnesc pretutindeni. Foamea şi bolile fac ravagii. Poate că vei putea Tu convinge forţele răului că până la urmă vor fi înfrânte şi că victoria va reveni Binelui. Ar fi astfel economisite multe vieţi. De ce atâtea sacrificii?

Doamne, nu a venit oare timpul să schimbăm întrebarea primului ucigaş, Cain, într-o obligaţie morală? Când va sosi oare ziua în care fiecare dintre noi va spune în chip firesc: „Da! Sunt paznicul fratelui meu!"? Nu ar trebui Tu oare să ne ajuţi în acest sens?

Îngăduie-mi, în sfârşit, să formulez o rugăminte pentru umanitatea Ta, cea care ne uneşte. Dă-i, Te rog, mai multă forţă, să reziste. Ocroteşte-o, ca să-şi ducă până la capăt misiunea.

Mulţumesc, Doamne.

Îmi doresc să Te pot iubi din toată inima.

 

„Despre tăcerile lui Dumnezeu'

Gilbert Sinoue,
scriitor

Paris, septembrie 2003

Iată, a trecut multă vreme de când nu Ţi-am scris.

Deşi  îţi vorbesc  adeseori,  mărturisesc  că  am refuzat întotdeauna să-Ţi scriu; cu excepţia timpului când eram copil şi când mi se întâmpla în anumite zile să am asemenea crize de melancolie, încât trebuia neapărat să mă destăinui cuiva care să nu mă judece. De când am crescut, n-am devenit mai puţin fragil, doar că sunt mai selectiv în privinţa celor cu care corespondez: recunosc că faptul de a scrie cuiva care nu răspunde niciodată nu-i foarte încurajator. Nici un singur cuvânt, de când m-am născut. Nici o scrisoare, nici măcar o carte poştală, nici de Crăciun, nici de ziua mea de naştere. Şi nu numai eu mă aflu în această situaţie. Şi să nu-mi spui că ai de lucru până peste cap. Tu şi cu mine ştim că nu-i adevărat, de vreme ce Tu nu Te mai ocupi de lume de când, într-o dimineaţă, sau poate într-o noapte? ai creat-o. Astăzi m-am hotărât, în sfârşit, să-Ţi trimit aceste câteva cuvinte nu pentru că trăiesc dintr-odată o cădere specifică adolescenţei, nu, nicidecum. Ci doar pentru că mi-am pus întrebarea: gestul de a-Ţi scrie nu era oare unul zadarnic, de vreme ce ştim că mesajele noastre vor rămâne literă moartă? Apoi, am privit totul cu detaşare. Şi, în mod ciudat, mi-au devenit evidente anumite elemente. Am simţit ca un fel de „revelaţie". Atenţie! Cuvântul trebuie mânuit cu mare grijă. E vorba de o revelaţie foarte modestă. Totuşi, îţi voi spune în ce constă.

Cred că am înţeles de ce Tu ai refuzat întotdeauna să te lansezi într-o corespondenţă: o masă este oare capabilă să descifreze gândul tâmplarului care a făcut-o? Căci, ce altceva suntem noi aici, dacă nu asemenea unor mese înzestrate cu o anumită facultate de a gândi asupra sorţii lor, dintre care unele sunt destul de reuşite, iar altele de-a dreptul ratate, dar care au extraordinara pretenţie de a vrea să Te conceapă, să Te definească şi, lucru încă şi mai nebunesc, care încearcă să-şi închipuie proiectele Tale. Unii au vrut chiar să ne convingă că Tu ai fi autorul a mii de pagini, botezate Thorah, Noul Testament sau Coran, îi înţeleg. Fără veşti de la Tine, devenea urgent şi legitim să creeze asemenea veşti în orice condiţii, spre a ne linişti. Problema este că, lansându-ne în această vastă întreprindere literară, autorii acestor texte au declanşat o cumplită harababură. Fiecare susţine că are dreptate, fiecare se jură că disertaţia lui a primit din partea Ta Bunul de Tipar. Or, după cum bine se ştie, nimic nu-i mai periculos decât cuvântul prost interpretat. Şi numai Dumnezeu ştie (fie-mi cu iertare!) cât de jalnic interpret poate fi omul adeseori. Tu ai văzut bine ce face, ce a făcut cu aceste disertaţii. Atunci închipuieşte-Ţi o scrisoare distribuită de un poştaş celest la şase miliarde de indivizi! Ar fi un alt butoi al Danaidelor. Fiecare şi-ar susţine versiunea proprie. Fiecare ar revendica-o. Lectura epistolei Tale ar înflăcăra întreaga noastră umanitate; ultima, de data asta.

Da, dintr-odată îmi dau seama de ce ai tăcut atâta vreme. Mai ales, nu schimba nimic. Mai ales, nu Te manifesta. De altfel, la ce altceva ar sluji asta decât la a-l mâhni pe tâmplar? Şi Tu n-ai nevoie de o ofensă în plus. Te îmbrăţişez frăţeşte şi îţi spun: pe curând. Cel mai târziu cu putinţă, dacă vrei!