| |
Din cãrtile lui Richard Wurmbrand
- fragmente -
Cu Dumnezeu în subteranã
Oracolele lui Dumnezeu
De la suferintã la biruintã
Cu Dumnezeu în subteranã
 Anii
de închisoare nu mi s-au pãrut prea îndelungati, deoarece,
singur în celula mea, am descoperit cã, dincolo de credintã
si iubire, existã bucuria întru Domnul: un adânc, extraordinar
extaz de fericire, fãrã seamãn în lumea asta.
iar cînd am iesit din puscãrie eram asemenea celui care coboarã
de pe crestetul muntelui, de unde a cuprins pânã departe
cu ochii pacea si frumusetea unui întreg tinut, ca sã revinã
în câmpie.
Pe zidul unui edificiu public din Washington D.C. existã o placã
mare cuprinzând constitutia Statelor Unite, artistic gravatã
în bronz. Când o privesti, la început se vãd
numai cuvintele gravate. Apoi, dacã te dai îndãrãt,
astfel încât lumina sã cadã din alt unghi, apare
sãpat în text chipul lui George Washington.
Tot asa ar trebui sã se întâmple cu aceastã
carte, care conþine episoade din viata unui om si a celor care au
fost cu el în închisoare. În spatele tuturor stã
o fiintã nevãzutã: Isus Cristos, care ne-a tinut
in credintã si ne-a dat forta de a birui.
Oracolele lui Dumnezeu
Marele dar al lui Dumnezeu este posibilitatea sã
fii nãscut din nou. Nasterea din nou face mai mult decat sã
ne curãteascã de pãcate, ne dã o naturã
divinã.
Omul nãscut din nou începe sã trãiascã
si sã se poarte ca si cum ar fi vãzut cu ochii lui Paradisul.
Apoi încet manifestarea botezului alungã norii negri care
acoperã cerul, si la fel de clar cum vede lucrurile materiale,
primeste întelegerea puterilor invizibile, pentru cã aceastã
lume nevãzutã a devenit realã.
Un om nãscut din nou este un om care L-a gãsit pe Dumnezeu
si imediat, notiunea vagã, neclarã despre Dumnezeire este
schimbatã cu o realitate personalã, sensibilã, accesibilã,
vie. Aici este diferenta dintre pocãintã si regret.
Nepotul meu, care are 5 ani, Alexandru, cand i s-a spus cã trebuie
sã meargã la cabinetul medical, a întrebat:
- Pentru ce?
- Pentru tuse.
Mai tarziu mi-a spus râzând:
- Ei n-au spus bine cã trebuie sã mã ducã
la medic, el nu tuseste.
Când avem pãcate, probleme, necazuri, pastorii ne vor arãta
calea spre Isus, Marele medic. Strãlucind de bucurie, noi ne întoarcem
de la El:
- El este foarte bine, nu tuseste, n-are nici una din probleme si nelinistile
noastre.
Isus l-a întâlnit pe drumul Damascului pe un prigonitor al
crestinilor, un criminal si un hulitor. Nu l-a întrebat pe Saul
din Tars nimic altceva decât despre atitudinea si gândirea
lui. Nu l-a consultat, nu i-a fãcut examen radiologic, nu S-a interesat
de ce a fãcut, nu a pus un diagnostic, nu a scris o retetã:
Isus, simplu, i S-a descoperit în gloria învierii Sale. Aceasta
a fost tot. Atunci Pavel a stiut: "Doctorul nu tuseste. Nu este nimic
rãu în Isus, El este sãnãtos, viu, puternic,
plin de iubire. Nici pe departe sã-mi spunã cã trebuie
sã fiu spitalizat, din contrã, îmi dã sã
împlinesc o sarcinã atât de minunatã si nobilã".
Aceasta este ceea ce se întâmplã când un suflet
are privilegiul sã-L întâlneascã direct pe Isus.
Dar aceasta se întâmplã rar. De obicei, noi Îl
întâlnim prin liderii nostri crestini si autorii cãrtilor
religioase, - toti slujitorii lui Cristos. Acesti înlocuitori nu
înþeleg întotdeauna sensul profund al parabolei lui
Isus cu oaia pierdutã: (Lc 15,4-7)"Care om dintre voi,
dacã are o sutã de oi, si pierde pe una dintre ele, nu lasã
pe celelalte nouãzeci si nouã pe islaz, si nu se duce dupã
cea pierdutã, pânã când o gãseste?
Dacã a gãsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; si când
se întoarce acasã, cheamã pe prietenii si vecinii
sãi, si le zice: Bucurati-vã împreunã cu mine,
cãci mi-am gãsit oaia cea pierdutã. Tot asa, vã
spun cã va fi mai multã bucurie în cer pentru un singur
pãcãtos care se pocãieste, decât pentru nouãzeci
si nouã de oameni neprihãniti care n-au nevoie de pocãintã".
Când micutul Alexandru a auzit aceastã întâmplare
si a fost întrebat ce a înteles prin ea, a rãspuns:
- Pãstorul ar fi trebuit sã fie mai atent ca sã nu
piardã oaia.
Nu este suficient sã tii mereu prdici despre treziri spirituale.
De fapt, de ce trebuie pacientii "crestini" sã fie treziti
spiritual? Din moment ce sunt nãscuti din nou prin credintã,
de ce trebuie sã se piardã?
Luther, care era foarte drastic în expresiile lui, când a
fost întrebat:
- Pe cine numim cu adevãrat crestin? el a rãspuns:
- Pe oricine a intrat vreodatã într-o Bisericã. Cã
nu s-a schimbat nimic prin aceasta, nu este greseala lui ci a pastorului.
Dupã cum spune apostolul Pavel: "Si El a dat... pe altii
pãstori si învãtãtori" (Ef 4,11)
De ce? Dacã Cristos este permanent cu Biserica Sa, care este scopul
pãstorilor auxiliari?
La fel de bine poate cineva sã întrebe:"Mai este
nevoie de o lampã, care sã dea luminã, când
electricitatea este disponibilã peste tot?" Electricitatea
are nevoie de un punct focal în care sã fie vãzutã.
Pastorul este punctul focal în care Cristos îsi aratã
Frumusetea. Dar pastorul trebuie sã-L reprezinte cu credinciosie
pe Cristos. Nu este suficient ca el sã fie un pastor bun, el trebuie
sã fie excelent, pentru ca observându-l, oamenii sã
poatã trage concluzia: "Doctorul nu tuseste, eu nu trebuie
sã mã îngrijorez".
Un copil a fost întrebat:
- Care este scopul Scolii Duminicale?
El a rãspuns:
- Pentru a-i face pe copii buni, ca sã poatã fi cu viatã.
Aceasta este preocuparea pastorului: sã-i facã pe oameni
sfinti, nu sã facã predici, si cu atât mai putin bani.
De la suferintã la biruintã
Întoarcerea în România
Îmi este scumpã pãtãsia tuturor
fratilor si surorilor din toate tãrile si din toate confesiunile,
dar inima mea n-a încetat niciodatã sã tâmjeascã
dupã tara mea natalã, România, tara în care
m-am nãscut a doua oarã.
(...)
Dupã atâta vreme, ne aflam în sfârsit în
România. Coplesit de emotie, am sãrutat pãmântul.
(...)
Au trecut douãzeci si cinci de ani de când am pãrãsit
România. O voce ne soptea în urechi: De ce nu renuntati
la a mai trage nãdejde? Nimeni nu vã mai recunoaste.
Cu greu ne-am fi imaginat multimea care s-a adunat din multe orase, de
departe, sau mai de aproape pentru a ne spune: "bun venit"!.
(...)
Predicând unui auditoriu nevãzut
Care au fost momentele luminoase ale cãlãtorirei
noastre în România?
Sabina si cu mine ne aflam în fata fastuosului palat al lui Ceausescu,
fatã de care Buckingham Palace(resedinta reginei Angliei) este
mic. (...) Palatul este construit pe locul unde fusese înainte închisoarea
Uranus, a Securitãtii. Aceastã închisoare a fost dãrâmatã,
pentru a face loc resedintei dictatorului. Am stat în temnita subteranã.
Îndrãznesc chiar sã afirm cã am predicat din
celula mea, chiar dacã acest lucru poate semãna a laudã
de sine. Dati-mi voie sã vã explic!
Aici, ca si în alte închisori, am fost tinuti mai multi ani
singur într-o celulã de unde niciodatã nu am vãzut
soarele, luna, stelele, pãsãrelele, florile, pomii sau fluturii.
Uitasem de existenta naturii; nici de culori nu mai stiam. În lumea
mea cernitã, mohorâtã, a zidurilor de ciment fãrã
culoare, a straielor zdremtuite si a pielii cenusii, uitasem cum mai aratã
albastrul, verdele sau violetul. Niciodatã n-am avut o carte sau
o bucatã de hârtie. În adânca închisoare
subteranã, stãpânea linistea. N-am auzit niciodatã
un cuvânt sau o soaptã. Aceasta a constituit o întemnitare
din cele mai crude a simturilor.
În fiecare noapte, în celula întunecoasã, eu
predicam unui auditoriu nevãzut. Eram obisnuit cu acest auditoriu,
chiar atunci când fusesem liber. În 1 Petru 1:12 stã
scris cã îngerii doresc sã priveascã la predicarea
Evangheliei. Ori de câte ori predicam în biserici, eram constient
cã erau de fatã nu numai oameni , ci si îngeri(cãci
unde s-ar putea afla îngerii nostri pãzitori atunci când
noi suntem în bisericã?). Întotdeauna m-am strãduit
sã rostesc un cuvânt bun si pentru ei. Dar am fãcut
greseala de a crede cã numai îngerii se aflau în auditoriul
meu nevãzut. Nu a fost asa.
Dupã ce am sosit în Vest, am publicat trei cãrti cu
predicile pe care le-am compus în celula mea solitarã: "Sermons
in Solitary Confinement"(Predici din celula singuraticã),
"If Prison Walls Could Speak"(Dacã zidurile
ar putea vorbi) si "Alone with God"(Singur cu Dumnezeu).
Si atunci s-a întâmplat un lucru foarte ciudat.
Am primit o scrisoare de la un bãrbat din Canada care îmi
scria cã fãcuse parte dintr-o familie bunã de crestini,
dar ca tânãr a luat-o razna în viatã si a sfârsit-o
în închisoare. Aici el s-a purtat rãu si a fost dus
singur într-o celulã. În disperare, se gândea
cât de tristi trebuie sã fie pãrintii sãi evlaviosi.
Ar fi dorit sã se întoarcã la Dumnezeu dar nu stia
cum. Atunci s-a rugat: Doamne, dacã existã undeva în
aceastã lume un alt prizonier care este singur ca si mine si care
Te cunoaste, adu-mi Te rog gândurile lui. Apoi a auzit o voce
lãuntricã care i-a spus:Dumnezeu te cautã cu
si mai multã sârguintã decât Îl cauti
tu. Dorinta unei vaci de a fi mulsã e mai mare decât a unui
vitel de a suge. El te cautã si stie cum sã gãseascã
ceea ce cautã. Stai linistit si încrezãtor! El va
ajunge la tine.
Si apoi, searã de searã, de undeva de departe, el a
auzit acest fel de predicã.
Omul s-a pocãit. Din milã, termenul întemnitãrii
sale a fost scurtat si a fost eliberat. Anii au trecut, el s-a cãsãtorit,
are o familie si a ajuns diacon într-o bisericã.
Într-o zi el a intrat într-o librãrie crestinã
si a vãzut un titlu ciudat pe coperta unei cãrti:Predici
din celula singuraticã. Pentru cã El însusi fusese
singur într-o celulã de închisoare, a început
sã se întrebe: Cui ar putea predica cineva care se aflã
singur în închisoare? El a citit cartea si mai târziu
mi-a scris: Domnule Wurmbrand, dumneavostrã nu ati predicat
în zadar. Eu am fost închis singur în acelasi timp cu
dumneavoastrã, unul în România, unul în Canada.
Am recunoscut predicile. Totusi eu am auzit pedicile dumneavostrã
acolo în închisoare si ele m-au adus înapoi la Cristos.
Vã multumesc cã le-ati compus.
Poate n-as fi acordat prea multã atentie acestei scrisori dacã
n-as fi primit încã una de la o doamnã din Anglia
care mi-a descris acelasi efect.
Apoi am întâlnit un pastor francez. Mi-a spus cã el
era necredincios când i-a apãrut într-o vedenie un
pastor care îi vorbea despre Cristos. El s-a convertit si cu timpul
a devenit un slujitor al Bisericii, care a câstigat multe suflete
pentru Stãpânul sãu. si acest om a vãzut într-o
zi cartea Predici din celula singuraticã. Pe coperta editiei
franceze se aflã o fotografie a mea. El m-a recunoscut de îndatã
ca fiind omul din vedenia sa.
Salt la inceputul paginii
|
|
