Richard Moss

Din volumul Enquête au coeur de l’être de Georges-Emmanuel Hourant,
Editura Albin Michel, France
(Interviuri cu 17 de ghizi spirituali)

Mai mult din aceastã carte, Enquête au coeur de l’être, si despre autorul ei: aici

Care sunt cei 17 ghizi spirituali intervievati din care trei sunt deja pe acest site.
O paletã foarte largã si diversã. Si totusi aleasã cu discernãmânt.
Un link la site-ul autorului cãrtii unde poate fi cititã integral Prefata cãrtii în francezã.

La începutul din noi însine,
la începutul nostru

Richard Moss, născut la New York în 1947, a practicat medicina până în 1976, moment în care a cunoscut o „transformare radicală”, pe care o relatează în cartea sa Fluturele negru (tradusă şi în româneşte, parcă de către editura Elena Francisc Publishing). De atunci, acest american se consacră transmiterii cunoaşterii dobândite şi ţine seminarii în lumea întreagă. Multe exerciţii din cele pe care le propune aici sunt tot atâtea mijloace de a intra în relaţie cu noi înşine, cu celălalt, sau cu grupul. Ele fac în mod esenţial apel la inteligenţa corpului – „inteligenţă, subliniază el, care nu este cea a ego-ului sau a spiritului (minţii) ordinar” – prin intermediul dansului, a cântecului, a respiraţiei, ci şi a tehnicilor provenite din căile orientale sau şamanice. Richard Moss îi conduce astfel pe participanţi la a trăi experienţa energiei universale şi la a se trezi la dimensiuni noi de conştiinţă.

Dar nu este vorba pentru el atât de a căuta o realizare personală, cât de a se supune profund „mişcării de trezire” care irumpe în fiecare din noi ca în sânul universului. Şi de a-i învăţa pe alţii să participe plenar la aceasta, făcând din viaţa noastră o „consacrare”.

La fel de puţin influenţat de înţelepţii din Orient cât şi de cei din Occident – chiar dacă el citează adesea pe Isus prin cuvintele lui culese în Evanghelia lui Toma - , Richard Moss nu este legat la nici o tradiţie, decât la acea a trezirii spontane. Pentru el, călătoria spirituală constă mai întâi în „a reveni la începutul nostru”, pentru a putea „intra în relaţie cu tot ceea ce ne făcea frică”.

De aceea a cest american nu se erijează deloc în maestru spiritual care ar avea ceva „special” de învăţat. El se sprijină mai mult pe energia generată în sânul unui grup (seminariile lui, foarte intense, pot reuni până la 80 sau 90 de persoane timp de zece zile) şi pe ajutorul pe care simpla lui prezenţă atentă poate să-l aducă. O „calitate” pe care Richard Moss o extinde la ansamblul vieţii sale, în special în relaţia pe care o întreţine cu soţia sa Ariel şi cu copiii acesteia.

*

Mulţi dintre noi căutăm trezirea sau eliberarea, sau unirea cu Dumnezeu şi, pentru aceasta, ne angajăm pe căi spirituale sau religioase…

Trezirea conştiinţei nu este o călătorie organizată. Este o călătorie care nu poate fi întreprinsă decât de unul singur. Religia, invers, caută să reunească oamenii în jurul unui anumit număr de credinţe şi de atitudini comune. În acest sens, religia şi spiritualitatea se opun una alteia. Noi nu vedem, în mod obişnuit, până la ce punct suntem condiţionaţi de cultură. Aceasta ne fixează într-o gamă foarte îngustă de senzaţii; ea limitează capacitatea noastră de a vedea realmente ceea ce este. Or, religia este un subansamblu al culturii, care o utilizează ca pe un mijloc de a perpetua mişcarea generală pentru supravieţuire. Religia ne promite mereu salvarea în viitor, sau altundeva, într-un loc special. Dar cuvinte ca „Dumnezeu” sau „Sinele” rămân concepte fără semnificaţie atât timp cât nu sunt experimentate în momentul prezent.

Ce caracterizează atunci, din punctul dvs de vedere, spiritualitatea?

Spiritualitatea nu are nimic de a face cu supravieţuirea. Nu este o medicină care să ne ajute să trăim mai bine, nici un fel de chirurgie care să ne permită extirparea gândurilor rele sau a sentimentelor rele. Ea este o aspiraţie, o dorinţă foarte profundă pentru ceva care nu are scop. Pentru mine, călătoria spirituală constă în a reveni la început în noi înşine, adică la experienţa Fiinţei, a ceva ce emerge (iese) din interiorul nostru, în mod continuu, şi care nu poate fi atribuit nici unui fel de activitate, care nu este rezultatul a ceva. Egoul nu poate intra în acest spaţiu a vieţii profunde. De aceea spiritualitatea este relaxarea, sau moartea, identităţii personale, a activităţii care creează sensul elui, în experienţa plenitudinii Fiinţei.

Ceea ce implică o abandonare, o lăsare liberă la care suntem prea puţin dispuşi!

Pentru că suntem locuiţi de o frică profundă, care din punct de vedere al ego-ului este frica de a nu mai exista. Noi trăim sub conducerea a ceea ce eu aş numi „dumnezeul fricii”. Un dumnezeu al fricii care ne spune: „Dacă te supui regulilor, dacă rămâi aşezat suficiente ore în meditaţie, dacă te rogi cu umilinţă şi sincer lui Dumnezeu, atunci tu vei fi salvat, vei regăsi speranţa, vei fi fericit…” De fapt, noi nu facem altceva mereu decât să căutăm să supravieţuim, imaginându-ne că trezirea ne va permite să supravieţuim şi mai bine.

De unde vine această frică atât de profundă pe care o evocaţi?

Această frică corespunde, în fiecare fiinţă umană, unui loc în care ne-am pierdut credinţa (foi) în noi înşine. Nu este o credinţă conştientă, este credinţa primordială, înnăscută. Foarte devreme, prin evenimentul naşterii, prin inconştienţa sau suferinţa părinţilor noştri – chiar şi a părinţilor care au intenţia  de a oferi multă iubire - , prin naşterea unui frate sau a unei surori şi pierderea atenţiei mamei etc, această credinţă primordială s-a destrămat. Atunci, dumnezeul fricii a pus stăpânire pe noi. Am crescut, astfel, încercând să controlăm viaţa noastră, imaginându-ne că unele lucruri ar putea să ne salveze, ca, de exemplu: a avea un soţ bun sau o soţie bună, copii, un serviciu mai bun, bani mai mulţi, bunuri materiale… Dar nimic din toate acestea, în realitate, nu pot să ne salveze.

Dar nu este natural să căutăm să evităm sau să sublimăm frica?

Atunci când venim în apropierea începutului nostru, toţi resimţim, la un grad mai mic sau mai mare, un fel de vid. Dacă ne apropiem şi mai mult de acest vid, acesta devine dezolare, teroare, disperare. Este sentimentul originar şi inconştient pe care l-am simţit atunci când credinţa a început să se destrame. Pentru ca să înceapă călătoria spirituală, noi trebuie să fim capabili să atingem acest loc în care credinţa noastră a fost deteriorată, să fim capabili să atingem noaptea întunecată a sufletului nostru. Şi  trebuie să înţelegem că tot ceea ce am făcut până în prezent pentru a ne îngriji această rană a eşuat. Numai atunci când suntem în genunchi ştim că totul a eşuat, că începe pentru prima  dată călătoria spirituală. Se amorsează atunci un proces pe care nu-l pot explica, pe care am putea să-l numim „Graţia”.

Ne trezim atunci la ceea ce este numit adesea „adevărata noastră natură”?

Dacă vă întoarceţi conştiinţa, atenţia, pentru a vă găsi adevăratul Sine, aici, în început, aflaţi că nu puteţi să-l aflaţi. Nimeni nu l-a aflat vreodată cu spiritul (mintea) care priveşte. Adevărata noastră natură, ceea ce suntem cu toţii, nu este un „lucru”, un „ceva” nici măcar un ceva subtil, sau care ar trăi într-o altă dimensiune. Nu este un obiect de nici un fel. Se spune adesea că este o cauză fără cauză, un unul fără un al doilea… Dar, orice am putea spune despre el, nu vom putea să-l cunoaştem decât având experienţa directă a lui.

Putem totuşi încerca să descriem procesul de trezire şi consecinţele lui?

Atunci când pătrundem conştient în această credinţă destrămată care a rămas inconştientă, într-o primă perioadă de timp suferinţa noastră sporeşte. Dar dacă mergem mai adânc în străfundul acestui sentiment, dacă îl gustăm  fără raţionalizare, fără reacţie, fără speranţă, fără a simţi nevoia de a schimba ceva – când încetăm să vrem o calitate mai mare de supravieţuire şi să spunem: „Voi face aceasta sau aceea, mă voi ruga, voi medita etc.” – atunci realizăm că noi suntem complet suficienţi. Foarte repede, înţelegem că dacă rămânem prezenţi durerii, noi ne deschidem nouă înşine. Şi începem să fim literalmente plini de energie, o energie care iese pur şi simplu din fiinţa noastră, ca o forţă blândă şi pe care nu am cunoscut-o până atunci. Este ca şi cum am fi aşezaţi aici şi am bea dintr-un izvor. Intrăm în pace, o pace care nu este produsul niciunei activităţi. Renaştem în viaţa de plenitudine, nu pentru că o căutăm, nu pentru că încercăm să o găsim sau să o generăm, ci pentru că este ceea ce suntem realmente la începutul nostru.

Şi pătrundem într-un „teritoriu” complet necunoscut?

Este un fel de no man’s land, o absenţă a oricărei experinţe cunoscute, în orice sens ar fi. Există o lărgire a capacităţii de conştiinţă. Există şi o enormă intensificare a problemelor psihologice nerezolvate. Abia atunci începem să intrăm în relaţie cu tot ceea ce ne făcea frică să întâlnim până atunci. Pentru mine, adevărata trezire este aceasta. Aceasta nu are nimic de a face cu vreo „experienţă spirituală”, ci cu capacitatea de a ne orienta noi înşine, fără intenţie, fără scop. Esenţa vieţii este de a ne întoarce conştiinţa spre relaţia cu toate lucrurile. Nu este o strategie pentru supravieţuire, este realizarea adevăratului Sine.

Ego-ul nu încearcă atunci să pună stăpânire pe acest eveniment care este prima noastră trezire?

Ego-ul spune: „Mi s-a întâmplat mie, ce eveniment minunat!” El caută să creeze un context pentru a înţelege. De aceea trezirea este incompletă. Atât timp cât ea rămâne pentru noi un eveniment special, o amintire, ea rămâne foarte dificil de integrat.

Chiar şi după ce am cunoscut experienţa unei prime treziri, noi continuăm adesea să suferim. Şi ne punem întrebarea: aceste suferinţe fac ele parte din cale sau sunt încă produsul iluziei ego-ului?

Mişcarea care merge spre sus, în interpretare, în analiză, care ia forma întrebării: „Suferinţa este ea necesară?”, nu vă ajută. Nu vă ajută nici să vă judecaţi, să gândiţi: „Nu fac cum trebuie” sau „Am nevoie de cineva care să  mă ajute”… Credeţi mai degrabă în mişcarea care merge spre senzaţia din voi. Rămâneţi aici şi atingeţi dezolarea. Tot ceea ce veţi atinge în voi înşivă, veţi simţi în voi înşivă, acest teritoriu despre care nu ştiţi ce este, şi care nu vă place, este adevărat, din cauză că este aici şi acum. Nu există alt loc în care să mergeţi. De îndată ce voi aduceţi ceva în câmpul conştiinţei voastre, aceasta se va schimba în interiorul vostru, fără să fie nevoie să faceţi ceva. Este ca şi cum aţi încerca să vă apropiaţi  de o pasăre sălbatică… În clipa în care mintea voastră vrea să o atingă, ea îşi ea zborul. Dar când ego-ul nu are nici o activitate, atunci până şi cea mai sumbră senzaţie devine o prezenţă vie.

În ce fel ar putea un maestru spiritual să ne ajute în efectuarea acestei călătorii?

Nici un învăţător, nici chiar Isus, nici chiar Buddha, nu pot să ne poarte pe timpul traversării. Un maestru poate doar să ne indice începutul drumului şi să ne arate ce nu ne ajută. El ţine oglinda. Dar numai cineva care a efectuat realmente traversarea, care a atins realmente fondul, poate, prin simpla sa prezenţă, să ne comunice posibilităţile. Dacă vreţi să ştiţi dacă cutare sau cutare persoană este un maestru, încercaţi să trăiţi ceea ce vă arată, dar nu faceţi din ea un al doilea tată sau o a doua mamă care să vă poarte. Una din marile frumuseţi ale universului nostru este faptul că nu puteţi atinge realizarea spirituală la mâna a doua, nimeni nu poate să vi-o dea. Aceasta înseamnă că fiecare suflet a primit un domeniu fantastic de libertate, inclusiv o profundă credinţă în ceea ce suntem şi o infinită răbdare.

Sursa: capitol tradus din volumul: Enquête au coeur de l’être de Georges-Emmanuel Hourant, Albin Micel, France, pp. 89-97

Traducerea îmi aparţine, V.J.

Salt la inceputul paginii