| |
Poeme de Rainer Maria Rilke
|
Toamnă
Cad frunzele şi cad ca de departe,
parcă s-ar ofili grădini în ceruri;
şi cad încet, cu gesturi care neagă.
Şi noaptea, cade greu ţărâna-ntreagă,
din mii de stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Şi-această
mână cade.
Şi cealaltă, o vezi: la fel, în toate.
Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.
|
|
Trandafirii
Tu trandafir, lucru de tot perfect,
aduni în tine tot ce risipeşti
când în lumină capul ţi-l roteşti
de-atâta farmec, trupul ţi-e absent
Esenţă ideală, tu tocmai stând pluteşti
asemenea iubirii, refaci acelaşi drum;
cu cât în tine însuţi mai tare te-adânceşti
cu-atât în jur mai tare tu răspândeşti parfum.
*
Si totusi noi ti-am propus
sã-ti umplem caliciul.
Încântat de acest sacrificiu
generos, te-ai supus.
Cum cel care iubeste nu stie a sa stare
ai uitat cât de bogat erai;
de sute de ori într-o singurã floare
tu însuti sã devii puteai.
*
Să fii doar un exemplu, trandafir ?
Oare-am putea ca el să ne desăvârşim ?
multiplicându-şi subtila materie, făcută
parcă nimic să nu facă ?
Nimic să nu munceşti înseamnă trandafir,
mirarea noastră,
Dumnezeu face casa
doar privind pe fereastră.
*
Sã nu vorbim de tine. Dupã natura
ta
esti inefabilã floare.
Altele sunt ornament
tu esti transfigurare.
Chiar într-o simplã vazã,
schimbi totul împrejur:
e poate-aceeasi frazã
dar îngerii o spun.
*
Nu ameţitul aer, nu el, îţi
dă vertije
de-a te roti în jurul tău pe tije,
nu el te-ndeamnă să sfârşeşti rotund
când propriul tău elan e prea profund?
te-ascunzi din nou în mugurul plăpând.
O lume se învârte rând pe rând
spre linişte şi calm alunecând
iar miezul ei repaus e, rotund.
|
Si grija Lui…
Şi grija lui e pentru noi un vis urât,
şi glasul lui o piatră ni se pare,-
am vrea să dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, şi-atât.
Căci între noi vuieşte mult prea tare
drama cea mare, ca sã ne-nţelegem.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Suntem mai depărtaţi ca-n depărtare,
chiar dacă strâns iubirea ne-a-mpletit;
de-abia când pe această stea el moare,
ştim că pe-această stea el a trăit.
Acesta-i tatăl pentru noi. Şi eu - eu
să-ţi spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu o dată,
de mii de ori. Eşti fiul meu. Te voi cunoaşte-ndată,
aşa cum îţi cunoşti copilul unic, drag,
chiar când de mult este bărbat, este moşneag.
|
Sunt prea singur…
Sunt prea singur pe lume şi totuşi nu-s singur destul,
ca timpul să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei drum
să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi, şovăitoare
oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.
Vreau fiinţa toată să-ţi reflect,
să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.
Vreau cugetu-mi adevărat
în faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.
|
|
|
