Robert Moss
Visul activ
Editura NEMIRA
Detalii carte pe site-ul editurii aici:
https://nemira.ro/visul-activ

Robert Moss s-a nascut la Melbourne in 1946 si s-a specializat in lucrul cu visele. Dupa ce a studiat in orasul natal si apoi la Londra, a petrecut anii 1970-1980 ca jurnalist la The Economist. In 1986 a inceput sa studieze visul, caruia i s-a dedicat apoi in totalitate. Robert Moss conduce seminarii de succes in toata lumea pe tema visului activ, o metoda pe care a dezvoltat-o si pe care o practica asiduu, si a semnat numeroase lucrari pe aceasta tema. Printre ele, Conscious Dreaming, Dreamways of the Iroquois, The Three „Only” Things si Dreamgates. La Editura Nemira i-a aparut volumul Visul activ (2014).

A trãi si a descoperi povestea esentialã de viatã

Să spui o poveste este cel mai uşor lucru din lume
şi cel mai greu este să fii un bun povestitor...
Ca să fii un bun povestitor trebuie să musteşti de viaţă."

Ruth Sawyer, The Way of the Storyteller

Trăim prin povesti. Primii si cei mai buni învăţători din viaţa noastră si din evoluţia omenirii ne educă si ne inspiră spunându-ne poveşti. Povestea e drumul cel mai scurt către sensul lucrurilor, precum si modul nostru cel mai uşor de a ne aminti şi de a purta cu noi sensul pe care îl descoperim. O poveste bună trăieşte înăuntrul şi în afara timpului si ne oferă indicii despre o lume a adevărului de dincolo de lumea faptelor.

Conştient sau inconştient, poveştile ne conduc vieţile. Dacă nu suntem conştienţi că trăim o poveste, probabil că am ră mas blocaţi într-una limitată si presantă, o poveste pe care definiţiile si aşteptările altora o leagă strâns în jurul nostru. Atunci când căutăm să ajungem la o poveste esenţială de viaţă, intrăm în contact cu surse imense de vindecare, creativitate si curaj.

Dar cum să găsim povestea esenţială din viaţa noastră? Răspunsul e mai uşor decât v-aţi imagina. Primii oameni din ţara mea de baştină, Australia, spun că poveştile mari îi vânează pe oamenii potriviţi pentru a le povesti. Nu trebuie decât ne punem în locuri în care să putem fi găsiţi.

Când a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură , J.M.G. Clezio i l-a dedicat Elvirei, o povestitoare din pădurea tropicală Darien din America Centrală, o femeie care cutreiera din casă în casă dăruind vorbe magice în schimbul unei mese. în discursul de acceptare a Premiului Nobel, Le Clezio a înfăţişat o vie imagine în cuvinte a Elvirei: „Mi-am dat seama imediat că era o mare artistă, în sensul cel mai bun al termenului. Timbrul vocii, ritmul cu care bătea uşor cu mâna pe piept, pe şiragul greoi de monede de argint, şi, mai presus de orice, aerui de posesie care îi lumina faţa şi privirea, un fel de transă ritmică bine chibzuită, exercitau o putere asupra tuturor celor prezenţi, în rama simplă a miturilor (...) ea adăuga propria ei poveste, viaţa ei de peregrinări, iubirile ei, trădările si suferinţa, intensa bucurie a dragostei carnale, muşcătura geloziei, frica de a îmbătrâni, de a muri. Ea era poezie în acţiune, teatru antic şi roman contemporan, toate în acelaşi timp."

Oare e prea târziu să sperăm că putem aduce poveştile înapoi în modernele noastre ţinuturi urbane ale telefoanelor cu căşti? Când ne povestim visele şi experienţele de viaţă simplu si viu, devenim barzi, naratori şi povestitori fără niciun efort, în jocul Lucrul Fulgerător cu Visele, pe care l-am prezentat deja, primul pas este să încurajăm persoana pregătită să povestească un vis (sau de fapt orice experienţă de viaţă) să-l spună simplu şi clar, fără detalii sau elemente de analiză, fără întreruperi sau fără a citi notiţe, în timp ce persoana vorbeşte, îi oferim toată atenţia noas­tră şi îi cerem să nu piardă ocazia de a cere să fie ascultat.

La cunoscuta emisiune noctură Coast to Coast AM, George Noory m-a rugat să-i demonstrez procesul de Lucru Fulgerător ci Visele. L-am rugat să-mi spună o poveste despre orice din viaţa lui. S-a gândit o clipă şi a venit cu o poveste despre cum se simte' atât de stresat de timp, încât într-o noapte, fiind într-un restaurant de lux, a devorat o cină generoasă în exact zece minute si s-a trezit că se înroşeşte de ruşine în timp ce comesenii lui se holbau la farfuria lui goală. Am început să discutăm despre morala poveş­tii, morală care l-ar putea face pe oricare dintre noi să ne gândim în ce zonă a vieţii noastre nu ne relaxăm şi să lăsăm lucrurile să curgă (şi stomacul să primească darurile mesei cuminte). M-am simţit atât de fascinat de temă şi captivat de povestirea lui George, încât a trebuit să-mi scot ceasul de la mână în mijlocul emisiunii ca să-mi ofer sentimentul de eliberare din capcana timpului.

TREZEŞTE-TE ŞI ADULMECĂ POVESTEA!

„În miez de noapte am auzit un hârsâit la uşa de la intrare", a început tânărul aşezat în rândul din faţă. „Când am deschis uşa, am găsit-o pe pisica mea, care a murit cu două luni în urmă. Apoi am observat că am o casă cu patru etaje, adică cu două etaje mai mult decât are casa mea în realitate. Mă întrebam ce se întâmplă la etajele de sus. Apoi am auzit vocea tatălui meu. Mă chema: «Grăbeşte-te! Nu vrei să pierzi muzica!»."

„Cum te-ai simţit când te-ai trezit?" (lată primul lucru de între­bat referitor la orice vis.)
„Cam agitat. Tatăl meu a murit primăvara trecută şi în vis nu ştiam la ce se referă."
„Ai mai avut vreun contact cu el de când a murit?"
„Desigur. Simt că trebuie să facă faţă multor lucruri, iar eu l-am ajutat."
„Cum îi suna vocea când te-a întrebat despre muzică?"
„Părea foarte fericit. Ca şi când se întâmpla ceva bun."
„Dacă ar fi visul meu", i-am spus eu cu băgare de seamă, „m-aş putea gândi: Tata a descoperit ceva foarte frumos şi vrea să-l împărtăşească cu mine. Poate că vrea să-mi arate că şi-a găsit calea în noua lui viaţă. Dacă ar fi visul meu, poate aş dori să văd dacă pot vorbi cu tatăl meu. Aş vrea să aflu şi restul poveştii. Acele niveluri în plus ale casei îmi dau sentimentul de spaţiu şi posibilitate.
Poate să aprind o lumânare pentru tata şi să scot ceva care-i apar­ţinea, cum ar fi o poză, şi poate ceva de mâncat sau de băut care-i face plăcere si să văd dacă pot începe un dialog. Ai putea încerca?
„Desigur", a răspuns tânărul încuviinţând din cap. „îmi place ideea de a descoperi şi restul poveştii."

Am privit în jur la chipurile nerăbdătoare de la centrul comu­nitar local. „Mai vrea cineva să împărtăşească un vis?" S-au ridicat câteva mâini. Era un grup de începători. Pentru mulţi era prima oară când povestesc ceva în faţa unui grup. Pentru unii era prima oară în viaţa lor adultă când vorbeau despre un vis.

„Am visat că am mers la un restaurant scump", a început o doamnă în vârstă. „Am început să beau dintr-un pahar de vin, dar paharul mi s-a spart în dinţi si aveam în gură cioburi de sticlă care mă răneau, încercam să le spun oamenilor ce s-a întâmplat şi că am nevoie de ajutor, dar nu mă credeau, chiar dacă peste tot era plin de sânge."
„Cum te-ai simţit când te-ai trezit?"
„Nu înţelegeam de ce nu mă cred."
„Şi ce simţeai referitor la asta?"
„E greu de spus. Eram deranjată."
„Dar nu te-ai simţit înfricoşată, de exemplu? Sau dezgustată?"
„Nimic atât de puternic."
„E interesant. Asta stabileşte puţină distanţă. Uneori a nu avea sentimente puternice cu privire la un vis este un lucru revelator. Testul realităţii - ai putea merge la un restaurant ca acela cândva?"
„Desigur."
„Este posibil să implice vreo ocazie, poate cu familia, ocazie în care se pune la cale un conflict, iar ţie îţi este greu să-ţi spui părerea?"
„Toate astea sunt posibile."

„Dacă ar fi visul meu", am spus eu, continuându-mi ideea, „m-aş gândi la sticla spartă ca la nişte conflicte emoţionale. M-aş gândi la nevoia mea de a mă exprima pe mine într-un fel în care ceilalţi sa mă audă şi să mă creadă, indiferent de ce anume simt nevoia să exteriorizez."

Visătoarea a rezonat puternic cu cele spuse. După ce am mai discutat puţin i-am cerut un plan de acţiune. A zis că va începe prin a ţine un jurnal, îmbunătăţindu-şi astfel practica de a spune ce are nevoie să spună. „Poţi să vii cu o propoziţie scurtă, care merge în această direcţie?" Ea a produs una pe loc: „Intenţionez să-mi spun povestea."

Mi-a adus aminte de ceva ce văzusem în dimineaţa aceea în ziarul local, în josul paginii de ştiri locale. Era o reclamă la cafea. Pe fundalul unui peisaj cu munţi înverziţi se derula următorul text: îmi dau seama că astăzi e ziua în care îmi voi spune povestea.

Abilitatea de a ne spune povestea - şi astfel de a alege poveş­tile pe care le trăim - nu e doar un dar creativ, ci şi un instrument vital de supravieţuire.

O altă femeie din grup, puţin timidă, a început să vorbească des­pre un vis recurent, din care se trezea mereu uşurată că s-a terminat. „Am un bebeluş, de un an si jumătate, poate, si se presupune că trebuie să am grijă de el. Dar eu vreau să scap de-acolo pentru că nu ştiu cine e bebeluşul."

După ce i-am pus unele întrebări, a adăugat: „Bebeluşul se simte bine. Eu sunt cea care nu se simte bine."

„Dacă ar fi fost visul meu, m-aş putea întreba dacă lucrul de care fug nu e de fapt o parte din mine însămi. Aş putea dori să mă aşez în linişte, la momentul potrivit, să mă uit îndeaproape la copilul foarte mic si să văd dacă el e o parte foarte tânără a mea care s-a separat de mine dintr-un motiv anume şi care acum e pregătită să aducă bucuria şi energia ei în viaţa mea."

Asta a atins o coardă sensibilă. Ea era dispusă să facă o încer­care. Prin intermediul poveştilor din vis descoperim uneori că o Parte lipsă din noi înşine ne cheamă, căutând o cale de a intra în vieţile noastre, de a ne face mai puternici şi mai întregi.

ŞASE POVEŞTI UNIVERSALE

Într-un vis pe care I-am consemnat în jurnalul meu din 2003 îi încurajez pe oameni să deschidă gura şi centrul gâtului si să lase Poveştile să iasă. Le spun ferm că nu trebuie să mănânce sau să

încerce să facă ceva ce ar interfera cu căile lor vocale. Le sugerez că pot lua una din cele sase poveşti universale si o pot repovesti ca pe o schiţă a vieţilor lor, schimbând detaliile - si rezultatele -după cum consideră de cuviinţă.

Le spun că pentru povestitorii de succes va exista o recompensa specială: un spaţiu de parcare rezervat, într-o parcare de pe aco­perişul casei. Spaţiile rezervate sunt marcate cu linii verzi. Mai există şi semne verzi care îi identifică pe oamenii pentru care sunt rezer­vate spaţiile. Un indicator mare anunţă că atunci când apar poves­titorii potriviţi vor fi disponibile şi mai multe spaţii.

M-am trezit foarte entuziast, dorind nespus să fac o demonstra­ţie a acestui vis.

Nu eram sigur pe atunci - şi nici astăzi nu sunt - care sunt „cele şase poveşti universale", dar mă simt inspirat să ofer şase povesti cu care rezonez şi care se inspiră, la rândul lor, din diverse surse.

UCIDEREA DEMONULUI REPETIŢIEI

Într-un capitol anterior am explorat puterea gestului de a da nume demonilor noştri personali. Vorbind despre demoni, unul dintre cei mai înfricoşători (pentru că are toate şansele să apară pe neaşteptate în fiecare zi, fie că e sau nu recunoscut) este unul neverosimil: papagalul. De ce? Ei bine, dacă vă gândiţi la lucrul pe care îl asociaţi cel mai adesea cu papagalii, în afară de culorile strălucitoare şi faptul că ne muscă de deget, aţi putea avea răspun­sul. Dar hai să auzim povestea înainte de a face comentarii.

Povestea vine din Persia şi este despre un erou aflat într-o expe­diţie. Numele eroului, spun unii, este Hatim Tai, un prinţ. Prinţul e convocat de rege şi i se dă o sarcină interesantă. Trebuie să caute un castel misterios, cunoscut sub numele de Bath Badgerd - Castelul Nonexistenţei -, şi să descopere ce este acolo. Prinţul porneşte într-o călătorie lungă, în care trebuie să înfrunte monştri şi să facă faţă oricărei greutăţi. Oricine se întâlneşte cu el îi oferă un motiv sa abandoneze misiunea. Oamenii sunt la unison asupra unui aspect - niciun călător care a ajuns la castel nu s-a întors vreodată.

Eroul este de-acum îngrozit, în cele din urmă, ajunge la o clă­dire rotundă ca un dom, care sigur face parte din Bath Badgerd. E întâmpinat de un frizer care duce o oglindă şi îl invită să se cureţe de praful călătoriei într-o piscină minunată. De îndată ce intră îr apă se aude vuiet de furtună şi nivelul apei începe să crească, f se învârteşte de colo-colo, dar nu poate scăpa. Apa îl ia pe sus şi-l duce spre tavan. Urmează să se înece. Da cu ultima suflare invocă ajutorul divin şi apucă cheia de boltă de deasupra lui.

Acest lucru schimbă tot. Se mai aude puţin vuietul tunetului, apoi eroul este transportat cu iute ca gândul în mijlocul unui deşert fierbinte. Chinul lui începe iar şi e nevoie de multe rătăciri, târându-se cu picioarele însângerate, înainte de a ajunge la o grădină minunată. Se află acum chiar în inima Bath Badgerdului şi urmează să înfrunte cea mai mare provocare.

În mijlocul grădinii e un cerc de statui din piatră. Par vii; fiecare arată ca un om împietrit în mijlocul unui ţipăt sau al unei mişcări violente a părţii superioare a corpului, în mijlocul cercului se află un papagal într-o colivie. Sub ochiul neprietenos al papagalului se află un arc de aur şi o săgeată de aur, prinse de colivie cu un lanţ.

O voce de sus explică scena. „Ceea ce cauţi se află aici, dar tu nu vei apuca să vezi asta. Oamenii de piatră au încercat înaintea ta şi au fost împietriţi. Comoara locului e un diamant nepreţuit, ascuns aici de Gayomart, Primul Om. Ca să-l revendici trebuie să omori Papagalul. Arcul şi săgeata sunt armele tale. Ai trei şanse să ţinteşti Papagalul. Dacă dai greş, vei fi împietrit."

Cât de greu poate să fie să ţinteşti un papagal de aproape? Starea oamenilor de piatră nu e ceva încurajator, dar eroul ridică arcul şi slobozeşte săgeata. Săgeata zboară foarte departe de ţintă, Papagalul chicoteşte - iar prinţul este împietrit de la tălpi până la brâu. Înainte de a trage următoarea săgeată se străduieşte să ţintească mai bine. Ratează din nou şi este din nou pietrificat până la baza inimii. Acum îşi aminteşte cum a scăpat de la înec, prin invocarea unei puteri superioare, închide ochii, îl invocă pe Zeul său şi trage fără să chibzuiască. Săgeata îşi găseşte ţinta. Cu un bubuit de tunet, papagalul dispare, în locui lui apare marea nestemată a Primului Om, diamantul Sinelui celui mare, iar oamenii împietriţi sunt eliberaţi de sub vrajă.

Marie-Louise von Franz considera că această poveste persană veche este o parabolă a „individuării" - termenul jungian pentru procesul prin care un individ înaintează în direcţia întrupării Sinelui său adevărat.¹ Toate simbolurile au semnificaţii bogate: clădirea rotundă, bărbierul (sau frizerul), oglinda, apele care cresc rapid. Dar să ne oprim la demon. Dintre toţi adversarii si toate obstacolele pe care eroul trebuie să le depăşească în căutarea nestematei nepre­ţuite, papagalul din colivie e cel mai uimitor.

Putem răspunde acum la întrebarea „De ce?" Pentru că noi nu putem ajunge niciodată la Sinele mai mare dacă îi copiem pe ceilalţi şi dacă ne repetăm pe noi înşine. Papagalul e celebru fiindcă face şi una, şi alta: îi imită pe ceilalţi şi se repetă la nesfârşit. Când nu reuşim să ucidem demonul imitaţiei şi al repetiţiei din viaţa noastră, ne lăsăm pe noi înşine în grija unei păduri umane împietrite.

TREZIREA REGELUI ADORMIT

în Pasărea Albastră, unul din basmele clasice ale contesei d'Aulnoy, o prinţesă asuprită supravieţuieşte unor încercări şi prefaceri incre­dibile. Deghizată în cerşetoare, reuşeşte în cele din urmă să găsească intrarea în Camera Ecoului din castelul Prinţului Fermecat, care o iubeşte, aşa cum îl iubeşte şi ea, dar o crede pierdută. Tot ce se spune în Camera Ecoului se aude clar în dormitorul regal de dea­supra. Prinţesa îşi jeleşte propria poveste de dragoste şi pierdere, presupunând că aceasta îl va face pe rege să înţeleagă că ea e în viaţă şi disponibilă, şi că îi va reaminti de jurămintele făcute.

Dar noapte de noapte regele nu reuşeşte să audă. Prinţesa a epui­zat aproape toate farmecele pe care i le-a dat o vrăjitoare bună - care i-au îngăduit să-şi cumpere intrarea în Camera Ecoului - înainte de a afla că regele nu o aude pentru că ia o poţiune de dormit în fiecare noapte. Ea reuşeşte să convingă un paj să nu îi dea poţiunea rege-^l în timpul nopţii, treaz fiind, regele aude chemările pline de dragoste, pleacă în căutarea ei şi se reunesc.

lată o poveste mult mai relevantă pentru timpurile noastre decât tema prinţesei adormite. Aici femeia trebuie să-l trezească pe bărbat, cum e cazul de mult mai multe ori. Câţi „regi adormiţi" nu cunoaştem noi? Câte forme nu iau „poţiunile lor de dormit"? Ori de câte ori daţi peste un tip care a pierdut contactul cu visele lui, care chiar poate că spune „Eu nu visez", amintiţi-vă că aţi putea avea de-a face cu un rege adormit şi voi aţi putea fi aleşi să jucaţi rolul celui care trezeşte.

Mesajul foarte matur al poveştii m-a făcut să-mi doresc să aflu mai multe despre autoare. De unde vine claritatea percepţiei sale, printre toate elementele de fantezie şi detalii (şi uneori chiar de groază)? Povestea celei care a scris Pasărea Albastră e fascinantă şi ne poartă în profunzimile brute ale experienţei vii, din care au ieşit basmele care au precedat epoca Disney şi cele previctoriene - în acest caz, nu din folclorul popular, ci din nu mai puţin brutalele drame ale vieţii unei prinţese adevărate din Franţa.

La cincisprezece ani, Marie-Catherine Le Jumel de Barneville a fost răpită dintr-o şcoală de maici şi violată, sub pretextul unei căsătorii aranjate - expresie convenţională pentru un aranjament prin care tatăl îşi vindea fiica unui aristocrat bogat şi depravat care avea de trei ori vârsta ei. Baronul d'Aulnoy era odios, un beţiv şi un înrăit jucător de jocuri de noroc, cu înclinaţii sexuale neplăcute. La trei ani de la căsătorie, se părea că Marie-Catherine a găsit o cale de a ieşi din colivia ei atunci când soţul ei a fost arestat şi pus sub acuzaţia de înaltă trădare împotriva regelui. Totuşi, sub tortură, doi dintre acuzaţi au mărturisit că au inventat acuzaţiile de trădare Pentru că erau iubiţii secreţi ai lui Marie-Catherine. Baroana a trebuit să fugă şi să se ascundă în Spania, unde, îndeplinind rolul de agent secret pentru Franţa, a reintrat în graţiile familiei regale după mulţi ani. De la această extraordinară supravieţuitoare moş­tenim termenul de basm. Ea şi-a intitulat primul volum, publicat în 1697, Les contes des fees². Ea îşi depăna poveştile pentru adulţi si nu pentru copii, în salonul ei din secolul al XVII-lea, în stilul colocvial la modă, după cum se vede în subtitlul celui de-al doilea volum al său. Les fees â la mode³. Povestea ei este o poveste de viaţă adevărată, în care se ţese aur din paie murdare.⁴

LUNGA CĂLĂTORIE ÎN CĂUTAREA COMORII DIN SPATELE CASEI

Această poveste ce se repetă frecvent e tema din Alchimistul, romanul lui Paulo Coelho. în versiunea lui, un cioban pe nume Santiago merge pe urmele unui vis - şi ale dorinţei inimii sale - din ţara de baştină. Spania, până în deşertul egiptean, în căutarea unei comori despre care a visat că se află îngropată sub piramide. Este călăuzit în călătorie de cuvinte înţelepte şi de lecţii grele care îi prelungesc drumul ani şi ani. El depăşeşte obstacolele, învaţă lec­ţiile inimii şi ale sufletului şi descoperă, într-un moment de deza­măgire supremă, că a sa comoară nu este acolo unde s-ar aştepta el să fie. în acel moment decisiv un străin îi împărtăşeşte propriul lui vis despre comoară, iar băiatul - acum bărbat - îşi recunoaşte în visul străinului ţara sa natală. Se întoarce în Spania şi găseşte comoara în locul de unde şi-a început călătoria.

Tema reverberează în literatura universală, în O mie şi una de nopţi, un bărbat din Bagdad, pe vremuri bogat, dar care îşi pierde tot avutul, visează că un bărbat îi spune „Averea ta este în Cairo. Mergi acolo şi caut-o." Aşa că porneşte în călătorie spre Cairo, este bătut, jefuit şi aruncat în închisoare. Deznădăjduit, îi povesteşte temnicerului visul pe care de-acum îl crede crud de înşelător; tem­nicerul râde şi îl informează: „Un bărbat a venit la mine în vis de trei ori si mi-a descris o casă din Bagdad unde se presupune că o sumă imensă de bani stă ascunsă sub o fântână în grădină. Mi-a zis să merg şi s-o iau, dar eu am rămas aici. Tu, pe de altă parte, ai călătorit cu nesăbuinţă dintr-un loc într-altul, încrezându-te în­tr-un vis care nu era decât o halucinaţie fără înţeles." Prizonierul recunoaşte propria lui casă în visul temnicerului, dar este suficient de isteţ să nu dezvăluie acest lucru. Fiindu-i milă de bietul neghiob, temnicerul îl eliberează pe călătorul care se întoarce acasă la el şi dezgroapă comoara ce-l aştepta în curtea din spatele casei lui.

Trebuie să facem drum lung şi să înfruntăm multe provocări înainte de a reuşi să ne deschidem inimile şi să descoperim comoara care a fost acolo întotdeauna. După cum scria T.S. Eliot în Little Gidding:

Nu vom conteni cu explorarea.
Şi sfârşitul dibuirii pururi
Va fi s-ajungem de unde-am pornit
Şi să cunoaştem locu-ntâia oară.

Iar asta schimbă tot.

CUM SĂ DEVII MARELE O

Vă amintiţi de The Missing Piece Meets the Big O (Bucata lipsă îl întâlneşte pe Marele O), încântătoarea parabolă pentru copiii de toate vârstele a lui Shel Silverstein? Când era în şcoala generală, fiica mea cea mică mi-a spus că asta a fost cea mai bună poveste Pe care am citit-o împreună când era foarte mică.

Cu ajutorul unor desene cu linii simple şi răutăcioase, urmărim aventurile şi truda a ceva ce arată ca o bucată de plăcintă. Ea în­cearcă să găsească o gaură în care să se potrivească şi încearcă di­verse orificii pe care le au personajele întâlnite.

În cele din urmă, găseşte ceva ce pare a fi Doamna Perfectă. Arată ca o plăcintă fără o margine; bucata lipsă se strecoară în gaură si potrivirea pare perfectă. Dar bucata lipsă începe să crească şi creste, şi creşte, până când gazda ei începe să se plângă: „Nu ştiam că ai de gând să creşti." Bucata lipsă e aruncată, iar perso­najul cu gaură pleacă agale, miorlăind: „Plec în căutarea bucăţii care îmi lipseşte, una care să nu crească."

Ajungem la deznodământ. Apare un personaj diferit de toate celelalte. Nu este nici dintre cei înfometaţi, nici dintre cei timizi şi nici nu are vreo gaură. El este Marele O. Bucăţii lipsă i-ar plăcea tare mult să i se alăture, dar nu există niciun loc în care să se po­trivească. N-ar putea măcar să călătorească pe spinarea lui în timp ce el se rostogoleşte? Nici pomeneală. Marele O n-o s-o care în spate! „Dar te-ai putea rostogoli de una singură", îi spune el. Ei nu-i vine să creadă. Cum să se rostogolească, cu colţurile ei ascuţite? „Colţurile se tocesc", zice Marele O, „iar forma se schimbă."

Multă vreme bucata lipsă stă pur şi simplu deznădăjduită, în timp ce Marele O se îndepărtează rostogolindu-se. Apoi, foarte încet, se ridică cu greutate şi se răstornă pe partea cealaltă. Şi face asta din nou. Iar marginile ei încep să se tocească şi ea începe să se izbească, în loc să se răstoarne, apoi începe să salte, în loc să se izbească, până când, într-un final, se rostogoleşte.

În această povestire simplă există o lecţie remarcabilă şi, din punctul meu de vedere, ea este despre suflet şi despre formarea sufletului. Toate acele creaturi cu găuri evocă pierderea sufletului, pe care oricare dintre noi o poate suferi în viaţă prin durere, ruşine sau dezamăgire. Foamea astfel creată nu se poate potoli într-ade-văr cu ceva care nu ne este propriu.

Şi nici nu ne găsim drumul în viaţă încercând să umplem golul dintr-o altă persoană sau nişa dintr-un mediu social sau de lucru, ori stând, pur şi simplu, şi aşteptând ca lucrurile să se întâmple. Trebuie să ne ridicăm moralul şi - oricât de neobişnuit ar fi pentru noi - să începem să ne mişcăm conform propriilor noastre lumini interioare. Şi să lăsăm drumul să netezească muchiile ascuţite şi sa curbeze gândirea noastră liniară.

În loc să încercăm să ne potrivim într-o gaură, noi vrem să de­venim un întreg. Ca să fii amicul Marelui O, trebuie să devii tu însuţi un Mare O.

O OGLINDĂ PENTRU ZEIŢA SOARELUI

Ruşinaţi şi abuzaţi de oamenii din jur - în special de bărbaţii din viaţa voastră -, vă retrageţi într-un loc ascuns şi întunecos, iar lumina voastră dispare din lume.

în absenţa voastră, lumea e tristă şi lipsită de culoare. Nimic nu creşte şi nu înfloreşte.

Oamenii pe care i-aţi părăsit sunt disperaţi să vă aducă înapoi. Vă strigă în locul singuratic în care vă aflaţi, oferind promisiuni şi daruri. Dar nu veţi asculta ce spun ei până când, într-o bună zi, auziţi râsete. Nu sunt râsetele prefabricate din serialele de comedie difuzate la ore de maximă audienţă. Aceste râsete sunt ca valurile vieţii, bogate, lumeşti şi organice, râsetele care pornesc din interiorul nostru.

Vă gâdilă şi vă tentează. Curioşi, începeţi să vă căţăraţi din locul vostru întunecat ca să vedeţi ce se întâmplă. Deodată aveţi lumină în faţa ochilor şi în acea lumină vedeţi un chip frumos care radiază. Şi o bucurie mare vă cuprinde inima. Vreţi să îmbrăţişaţi această fiinţă minunată căci, fără îndoială, ea e iubirea sufletului vostru, cea pe care aţi sperat întotdeauna să o întâlniţi.

Acum vedeţi că fiinţa care v-a furat inima e propriul vostru sine, reflectat şi strălucind dintr-o oglindă. Păcăleala nu este o înşelăto­rie voită, ci doar o cale de a vă arăta Sinele vostru adevărat.

Sunteţi primiţi iar în lume cu onoruri, iar lumina şi creşterea se întorc şi ele mulţumită vouă.

lată cum repovestesc eu una dintre cele mai mari poveşti de vindecare a sufletului prin întoarcerea la Şinele mai mare. Am împrumutat-o din Japonia, acolo unde femeia abuzată care abando­nează lumea nu este alta decât Amaterasu, zeiţa soarelui. Vizitaţi-i templele şi veţi vedea oglinzi peste tot, amintind de chinul şi devenirea sa. Atunci când găsim drama lui Amaterasu în propriile noas­te vieţi, începem să facem o oglindă care să reflecte strălucirea

Sinelui mai extins, care ne poate ajuta să ne ridicăm, noi şi cei pe care îi iubim, din locurile cele mai întunecate.

SOLUL CEL UITUC

Sunteţi trimişi de ţara voastră într-o misiune importantă, să salvaţi un lucru de o valoare nepreţuită, înţelegeţi riscurile enorme ale sarcinii şi alegeţi de bunăvoie s-o îndepliniţi. La plecarea din ţară, oamenii vă cinstesc şi vă jelesc, căci pentru o vreme voi mu­riţi pentru aceia care vă iubesc şi vă cunosc cel mai mult.

Condiţiile sarcinii voastre solicită să preluaţi îmbrăcămintea şi obiceiurile ţării în care veţi acţiona. Trebuie să vă potriviţi cu cei în mijlocul cărora trăiţi şi să urmaţi căile lor. La început este greu, căci acolo oamenii trăiesc ca şi cum nu ar exista nimic dincolo de lumea lor de acumulare si cheltuială. Plăcerile lor sunt stridente, iar dro­gurile lor amorţesc mintea, dar vi se cere să treceţi drept unul de-ai lor, aşa că faceţi şi voi la fel ca ei.

În condiţiile pestilenţiale ale acestui mod de viaţă, începeţi să uitaţi de ce aţi venit. Amintirea ţării voastre de baştină, a muzicii ei dureros de frumoase şi a comuniunii autentice a sufletelor pare un vis fantastic şi începe să se estompeze, îi lăsaţi pe cei din jur să vă spună la ce se referă viaţa şi acţionaţi în concordanţă cu modul în care ei judecă lucrurile.

Vă alăturaţi lor şi râdeţi pe seama visătorilor care declamă exis­tenţa altor lumi.

Apoi, într-o noapte, se aude o bătaie în uşă. Deschideţi şi sim­ţiţi un vânt straniu, ca bătaia unor aripi gigantice. Persoana din cadrul uşii vi se pare straniu de familiară. Când vorbeşte, cuvintele ei vă ajung direct în inimă. „Vin de la casa tatălui meu." Ea e aici să vă reamintească de misiunea de care aţi uitat. Acum plângeţi, ruşinat. Dar pe ea n-o interesează lacrimile voastre. Acum, că vă aduceţi aminte de misiune, vi se cere să o îndepliniţi.

lată versiunea mea proprie a unei povesti pe care simt că o trăiesc. Veţi descoperi variante ale ei în surse începând cu Imnul gnostic al Perlei până la romanul lui Doris Lessing, Shikasta. Poate că vor fi relevante si pentru voi. Eu găsesc că e util să cred (cum credea şi Platon) că fiecare dintre noi a agreat un contract înainte de a veni pe lume în corpul lui de acum. Secretul e să vă amintiţi termenii acestui contract sacru şi să găsiţi curajul şi stăruinţa de a-l îndeplini. Eu mă simt recunoscător pentru că într-o noapte, cu multă vreme în urmă, când am auzit o bătaie în uşă, la miezul nopţii, am deschis si am văzut afară un tânăr cu o faţă strălucitoare ca luna. „Vin de la casa tatălui meu", mi-a spus. Iar visul a fost mult mai real decât viaţa pe care o trăisem până atunci în lumea noastră sublunară.

TREBUIE SĂ SPUNEŢI POVESTEA ŞI SĂ FACEŢI ÎN AŞA FEL ÎNCÂT SĂ FIE PRIMITĂ

„Lumea nu se poate sfârşi", scrie Michael Meade, „decât atunci când rămâne fără poveşti. Căci lumea este făcută din povesti, fie­care poveste e o parte a unei drame eterne, repovestite de la un capăt la altul, la nesfârşit. Câtă vreme poveştile nu se sfârşesc, lumea va continua^{." 5}

Şeherezada spune poveşti ca să trăiască încă o noapte si le spune atât de bine, încât transformă un tiran monstruos într-o fiinţă umană decentă. Povestitorul irlandez evocat de Ruth Sawyer în The Way ofthe Storyteller (Calea Povestitorului) deapănă poveşti pentru ca „fiecare să găsească ceva de care sufletul lui avea mare nevoie, sau „pentru a încălzi inima într-o ţară aflată la mare dis­tanţă de focul de turbă irlandez."⁶

Trebuie să vă cunoaşteţi povestea, să o spuneţi şi să faceţi astfel încât să fie primită, lată învăţătura principală din Sefer Yetzirah, un text fundamental din Cabala, învăţaţi să faceţi asta şi veţi supravie­ţui celor mai rele coşmaruri ale istoriei, le veţi putea dărui iubire si vindecare celorlalţi, cum aflăm în capitolul următor (Cultivarea viselor la Auschwitz, inspirat de experienta lui Viktor Frankl).

Sursa: Robert Moss - Visul activ, din colectie PHILEMON a Editurii NEMIRA, pp 159-173

Salt la inceputul paginii