RUEDIGER DAHLKE

Fragmente din cartea:
 BOALA CA ŞANSĂ.
Cum să descifrăm mesajul ascuns al bolii.
Editura TREI, detalii carte aici

Am fost învatati în copilarie ca boala este ceva rau, de care trebuie sa scapam cât mai repede. «Duca-se pe pustii» spuneau bunicile noastre despre bolile copilariei. Ruediger Dahlke, autorul acestei carti, reuseste sa ne convinga ca paharul este totusi pe jumatate plin, ca boala este în acelasi timp o sansa. Prin intermediul unui organ sau regiuni a corpului, sufletul încearca sa ne aduca la cunostinta o durere, o tensiune, o lipsa, într-un cuvânt o problema nerezolvata. Daca stim sa descifram mesajul ascuns al bolii avem toate sansele sa ne eliberam de ea.

Ruediger Dahlke s-a specializat în medicina naturista, psihoterapie si homeopatie. Este una dintre personalitatile cele mai marcante în domeniul medicinei psihosomatice si al miscarilor legate de sanatate.

Vã recomand sã cititi mai întâi acest text care prezintã legãtura dintre boalã si nevoia de evolutie spiritualã.
Este un fragment din cartea PUTEREA VINDECÃTOARE A BOLII. Importanţa şi semnificaţia simptomelor bolii, de Thorwald Dethleffsen si Ruediger Dahlke, Editura ADEVÃR DIVIN, AICI

Fragmente:

Glanda tiroidã aici
Gusa
Hiperfunctia tiroidei (Hipertiroidia)
Hipofunctia tiroidei (Hipotiroidia)

COLOANA VERTEBRALÃ aici
Probleme de pozitie
Cifoză, cifoză lombară şi spate ţeapăn
Cocoasa
Scolioza sau deviaţia laterală a coloanei vertebrale

CANCERUL MAMAR aici

Alzheimer aici

Glanda tiroidă

După cum o arată numele [în germană, N. t.], tiroida [Schilddruse] formează un scut ( Substantivul Schilddruse este compus din Schild = scut, pavăză, Şi Druse = glandă. (N. t.))

Asemănător unui fluture, ea îşi pune capul îngust chiar imediat sub cartilajul tiroi-dian, peste laringe, în timp ce aripile fluturelui, cei doi lobi ai tiroidei, sunt situaţi lateral faţă de trahee. Sarcina ei este producerea hormonului metabolic, care apare sub doua forme. L-tiroxina şi triiodtironina şi mai activă sunt alcă­tuite în principal din iod şi au o funcţie de mobilizare a metabolismului. Ele intensifică vitalitatea pe termen mai lung şi mai durabil decât hormonii cu acţiune rapidă ai glandei suprarenale, adrenalina şi noradrenalina. Pe lân­gă circulaţie cu tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă sunt stimulate funcţia respiratorie şi intestinală, tempera­tura creşte ca şi metabolismul bazai, acţiunea nervilor şi excitabilitatea musculară se amplifică; pe când timpul de reacţie scade, agerimea şi viteza de gândire cresc.

În plus, tiroida joacă un rol esenţial în procesele de creştere. Franz Alexander arată că ea a făcut posibil în cadrul evoluţiei pasul de la apă la uscat. Abia începând cu amfibiile vieţuitoarele dispun de tiroidă. La specia mexicană de salamandră axolotl, administrarea experi­mentală de tiroxina determină trecerea de la respiraţia branhială la cea pulmonară, aşa încât animalele se trans­formă din populaţie acvatică în populaţie terestră. W.L. Brown a numit glanda tiroidă „glanda creaţiei". Până as­tăzi, tiroida menţine raportul cu marea prin iod, care se găseşte mai cu seamă în apa mării, ea putându-şi produ­ce hormonii numai din iod. Dacă oamenii se îndepărtea­ză prea mult de mare şi se aventurează de pildă pe înăl­ţimile unor munţi izolaţi, contractează cu uşurinţă pro­bleme cu tiroida.

Importanţa hormonilor tiroidei pentru maturizarea omului se vede la cretinism şi mixedem*, unde rămân în urmă dezvoltarea intelectuală şi cea fizică, îmbinările de creştere ale oaselor lungi ale extremităţilor se închid, de exemplu, numai cu întârziere, iar dezvoltarea inteligen­ţei este stânjenită, în faza dezvoltării tiroxina are efecte analoage cu hormonul de creştere al hipofizei.

Guşa

Dacă lăcaşul producerii substanţelor propulsoare care conţin iod se măreşte, trebuie să pornim de la un „nece­sar de combustibil" mai ridicat. Prin expansiunea dispo­zitivului de fabricare de la gât, organismul le semnalea­ză celor afectaţi că ei nu-şi recunosc necesarul mai ridi­cat de propulsie. Nesaţul de energie, activitate şi schimb s-a cufundat în umbră. Acest nesaţ de mai mult metabo­lism se raportează mai întâi la energia de schimb şi abia după aceea la substanţa necesară în această privinţă. Guşa cel mai frecvent întâlnită se formează din lipsa de iod în alimentaţie. Cei afectaţi, împlântaţi de obicei în tra­diţii fixe, trăiesc într-un mediu care le oferă prea puţină energie şi variaţie. Guşa trădează nesaţul în acest sens. Ea se dezvoltă pe terenul unei deficienţe hormonale ca în caz de hipofuncţie. Dar prin mărirea sub formă de guşă a tiroidei se reuşeşte în cele din urmă să se acopere nece­sarul metabolic prin folosirea fiecărui atom de iod.

În cazul hipofuncţiei, guşa indică tot un necesar cres­cut de combustibil. Situaţia este escaladată mai departe în măsura în care, în ciuda măririi progresive a locului de producţie, necesarul tot nu poate fi acoperit. Pacien­ţii devin mai inerţi şi mai graşi, în viaţa lor nu se mai în­tâmplă nimic (energetic). Chiar şi nesaţul şi foamea se potolesc, căci lipseşte energia pentru a începe să facă ceva cu hrana.

Şi în caz de hiperfuncţie a tiroidei cei vizaţi simt foa­mea de metabolism sub formă de foamete de-a dreptul arzătoare. Ei pot mânca încontinuu, fără a se îngraşă, în­trucât organismul lor consumă, arde imediat substanţa. Greutatea lor prea mică trădează că ei nu fac faţă cerin­ţelor energetice ale corpului, în ciuda măririi sub forma de guşă a tiroidei. Ei adună şi tot adună cu nesaţ şi tot nu ajunge.

Corespunzător tipurilor de guşă, problemele se pot sub-împărti în trei grupe mari, hiperfuncţie, hipofunctie şi for­marea guşei fără deviere metabolică. Această guşă cu va­lori normale ale funcţiei glandulare era foarte răspândită până cu câteva decenii în urmă în regiuni cu sare săracă în iod. Ca variantă cea mai inofensivă, ea nu produce simptome dinspre metabolism, ci numai prin dimensiu­nea sa în sens estetic sau mecanic. Lipsa iodului în mân­care face ca tiroida să crească atât de mult, încât să poată profita de fiecare fărâmă pe care o apucă din substanţa cea preţioasă. Guşa formată provoacă în exterior mai ales pro­bleme estetice, în interior determină uneori greutăţi cu în­ghiţitul, insuficienţă respiratorie şi probleme cu vocea.

Gâtul gros creează impresia de masivitate, de om greoi şi raportarea la pământ, inversul eleganţei pe care o pu­nem în legătură cu gâtul zvelt de lebădă. Dacă i se umflă cuiva gâtul, el accentuează astfel zona asimilării şi pose­dării, însă cine asimilează mult are mult şi este astfel greu sau în orice caz cu greutate. Este evident vorba despre oa­meni cărora nu le-a ajuns până-n gât, aşa că tind să tot adu­ne. Ei nu sunt conştienţi de asta, dar cei din jur o văd cu atât mai clar. Se poate, ce-i drept, ca aviditatea de a pose­da să fie atât de refulată, încât nu le mai sare în ochi nici celor de afară. Din tema „asimilării" face parte nu numai componenta materială, cum se vesteşte, de pildă, şi în băr­bia dublă. Pacienţii cu guşă tind şi la figurat să „înghită" câte unele, în definitiv, gâtul gros semnalizează şi lipsa mobilităţii în această regiune, mergând până la rigiditate, ceea ce se răsfrânge la rândul său negativ asupra privirii de ansamblu şi a orizontului spiritual.

În unele regiuni guşa era atât de normală, încât făcea de-a dreptul parte din imaginea populaţiei de la ţară. Ţărăncuţa adăuga la portul popular bineînţeles şi banda nostimă din jurul guşei. Ca la pelican, guşa bine umplu­tă simboliza punga plină şi recolta bogată. Cei afectaţi erau de cele mai multe ori din populaţia rurală, ţărani care trăiau din pământul propriu, cărora li se potrivea aspectul băştinaş robust, accentuat de guşă. Erau oameni care-şi ţineau ferm capul pe umeri, păstrau cu stricteţe tradiţia lor care ajungea în parte până în Evul Mediu şi nu puneau o valoare prea mare pe lărgirea orizontului lor spiritual sau chiar pe modificarea felului lor de via­ţă. Dimensiunea imobilităţii lor conservatoare şi a ten­dinţei lor de posesie izvorând dintr-un spirit păstrător era adesea inconştientă şi ascunsă în spatele cucerniciei. Cât de mare era importanţa proprietăţii însă şi ce rol pro­eminent jucau valorile transmise prin tradiţie o arată res­pectivele piese de teatru care se învârt aproape fără ex­cepţie în jurul acestor teme. Nu-i vorba doar de fiică, ci mereu şi de dotă, care dezvăluie nu rareori pe lângă ca­racterul ei de dat, de dar, şi pe cel de otravă.[i]

În afară de aceasta, cele mai multe se rotesc în jurul principiului „A fost dintotdeauna aşa". Aici se mai adăuga şi izolarea regiunilor afectate, care favoriza lipsa de activitate şi schimb.

Prin introducerea sării alimentare iodate şi a adaosurilor de iod în apa potabilă, acest tip de guşă este în mare declin, deşi astfel tema desigur că nu este înlăturată. Ea trebuie să-şi caute acum alte căi (de exprimare). Ce-i drept, prin deschiderea care are loc, paralel din punct de vedere temporal, spre cultura orăşenească, în izolarea iniţială şi monotonia lipsită de orice variaţie şi schimba­re din zonele rurale a intervenit mişcarea, şi astfel în ge­neraţiile ce se ridică acum s-a estompat tot mai mult şi dominarea atitudinii psihice subiacente.

Guşa exterioară simbolizează foarte sincer şi deschis pretenţia de posesiune şi de putere nemărturisită. Aşa cum o ştie şi poporul, cei în cauză lasă „la vedere" ceea ce au. Mai ascunsă şi deci mai problematică este guşa purtată în interior. Tematica este desigur principial aceeaşi, numai că aici totul roade, macină şi mănâncă lăuntric şi este ţinut ascuns de cei din jur. în exterior se face o impresie mai bună, dar im-presi(une)a din inte­rior este cu atât mai periculoasă.

Tema aviditate a fost şi mai adânc înăbuşită în inconştient şi creează probleme corespunzător mai profunde. Un atare mod nemărturisit de a îngrămădi, a acumula şi a acapara poate să împiedice aerul de respirat şi deci să fie o stavilă în calea schimbului şi comunicării. Adesea guşa care creşte spre interior îngreunează şi înghiţitul şi arată astfel cât de dureros, de greu şi de apăsător este să înghiţi şi să tot înghiţi. Dacă presiunea se extinde şi asupra larin-gelui, vocea poate să aibă şi ea de suferit şi să preia un su­net răguşit croncănitor. Cei afectaţi scot nişte sunete pe de o parte asemenea unor găi, pe de alta ca şi cum i-ar lua gaia şi de parcă ar fi gata să se sufoce, şi într-un anumit sens chiar aşa şi este. Ei riscă să se sufoce de atâta lăcomie.

O imagine din basm, într-un context mai larg, ne-o oferă Cenuşăreasa, respectiv porumbeii care îi vin în aju­tor. Ei răstoarnă cele spuse până acum în contrariu. După motoul: „Bobul bun, ici, în ulcică, iar cel rău în guşulică" se alege şi se sortează cu grijă ce trebuie atribuit lumii şi ce este mai bine să se păstreze pentru sine. Pe termen lung sigur că nu poate fi sănătos să dai în afară tot ce e bun şi prielnic şi să păstrezi tot ce e rău şi ce e indigest pentru tine, tot înghiţindu-le.

În introducerea la „Gât" îl considerasem pe acesta drept lăcaşul angoasei. Această temă este abordată desi­gur de o guşă care ameninţă să ne strângă de beregată. Fiind unul dintre cele mai importante două puncte de blocaj în corp, gâtul este un loc în care omul tinde să îşi tragă un zăvor. A lăsa să-i crească guşa devine şi posibi­litatea de a-şi zăvori şi bloca astfel capul de corp.

Întrebări

1.  Trăiesc într-un mediu care oferă prea puţini stimuli vioiciunii mele?

2.  Exagerez tema „posesiune"? îmi las averea „la vedere"? îmi iese averea deja pe gât?

3.  Îmi însuşesc lucruri care mă fac să mă umflu (în pene) şi mă împiedică să particip la vivacitatea schimbătoare a vieţii?

4.  Cum stau la tema greutate? Mă simt mare şi plin de greutate sau trebuie să mă dau mare?

5.  Pun prea multe la o parte? Lucruri preţioase? Va lori? Chestiuni neplăcute?

6.  Strâng tot timpul, fără să las ca alţii să observe acest lucru (guşă internă)? O fac pentru a nu trebui să dau ni­ mic de la mine sau procedez aşa din ruşine?

7.  Cele adunate îmi apasă viaţa?

8.  Mă blochez la gât şi îmi separ capul de corp, gân­durile mele de sentimentele mele?

Hiperfuncţia tiroidei (Hipertiroidie)

La hipertiroidie apare adesea şi guşa, dar nu este ne­cesar să fie aşa. Aceasta va prezenta adesea o formă no­duroasă; se disting nodulii reci, care înmagazinează pu­ţin iod sau nu înmagazinează deloc, de cei fierbinţi, care acumulează puternic. Varianta rece este atât de denatu­rată tisular, încât nu-şi mai îndeplineşte sarcina în pre­gătirea hormonilor şi tinde să degenereze malign. Ea nu contribuie însă la hiperfuncţie.

Nodulii fierbinţi, în spatele cărora se află ceea ce, în termeni medicali, sunt numiţi „adenoame autonome"[ii], devin rapid ca un fier roşu în viaţă, care nu ne place să ne atingă. La modul concret, cel vizat nu mai suportă ni­mic strâns la gât. Lăţimea gulerului creşte rapid, dar sen­zaţia de strânsoare nu cedează, el tot simte că-1 „strânge gulerul". Pe plan sufletesc, acestei senzaţii îi corespund tendinţe claustrofobe, adică toate situaţiile care strâmto-rează sunt evitate cu teamă. Gâtul se umflă şi accentuea­ză graba de creştere cufundată în corp, care de-abia de poate fi frânată. Inima bate mai repede, tensiunea arte­rială şi temperatura corpului cresc, transpiraţia abundă şi se semnalează stări de nervozitate. Neliniştea motorie se manifestă în dezechilibru, tendinţe spre tremurat şi agitaţie. Insomnia răpeşte liniştea de care organismul are o nevoie stringentă. Ochii tremură de surescitare, sunt larg deschişi şi pot să fie vizibil bulbucaţi[iii].

Pacienţii au înscrisă pe chip spaima pură ca la un strangulat, căruia ochii holbaţi de spaimă stau să-i sară din orbite. Franz Alexander vorbeşte despre un „Basedow de şoc".38 Astfel de ochi nu sunt numai măriţi de frică, ei sunt foarte treji şi lucizi. Cu o disponibilitate extremă pentru alarmă, ei privesc în faţă o luptă pe viaţă şi pe moarte, la care se pregăteşte în mod vizibil şi restul cor­pului. Legătura cu spaima nu reiese numai din expresia feţei, ci a fost confirmată chiar şi în experimentul pe animale. Iepuri de casă confruntaţi cu jderi şi cărora li se blocase orice cale de refugiu au dezvoltat toate semnele hipetiroidiei, inclusiv bulbucarea globilor oculari numi­tă exoftalmie. în istoricele bolilor omeneşti se întâlneşte mai des decât un eveniment acut de spaimă perspectiva unor vremuri înspăimântătoare cu o corespunzătoare împovărare psihică de termen lung. Ce-i drept, există de cele mai multe ori şi întâlniri timpurii cu moar-tea şi ex­perienţe cu pierderea unei persoane de referinţă. Angoa­sa de moarte şi spaima nu sunt însă confruntate, ci pa­rate prin tăgadă şi refulare, şi astfel se zugrăvesc pe chip. Adesea negarea merge atât de departe, încât pacienţii caută tocmai situaţiile de care se tem cel mai tare. Pe lângă expresia feţei, anxietatea se manifestă şi în nevoia de a defeca de care sunt chinuiţi pacienţii, ei „fac pe ei de frică", după cum o zice şi poporul. Sunt chinuiţi de diaree, de o adevărată deraiere a intestinului. Uşurinţa de a transpira abundent poate fi provocată nu numai de fri­că, ci şi de un efort şi o tensionare exagerate.

Pacienţii nu se sfiesc într-adevăr nici de suprasolicitare, nici de extenuare, în umflatul gâtului şi proeminenţa ochilor rezidă pe lângă panică şi imaginea unui sur­menaj total, comparabilă unui halterofil care îşi supraestimează forţele. Tendinţa de a se supraestima o întâlnim în majoritatea istoricelor de viaţă ale celor afectaţi. Ei tind spre precocitate şi o preluare prematură a responsabilităţilor, de pildă faţă de fraţii mai mici. Excesul hormonilor de creştere şi maturizare din sângele lor semna­lizează mai târziu pretenţiile corespunzătoare, cufunda­te în corp. Chiar dacă sunt, cum se întâmplă adesea, despărţiţi, dezamăgiţi sau respinşi de mamă, ei încearcă să combată teama şi nesiguranţa ce derivă de aici, identifi-cându-se ei înşişi cu rolul de mamă. („Dacă nu o pot avea, trebuie să devin eu ca ea, aşa încât să mă pot dispensa de ea.") Asta duce, la femeile respective, frecvent, la un ataşament aproape incestuos de tată, la bărbaţi la o fixare pe un rol feminin, care poate ajunge până la homosexualitate. Pacienţii rămân fideli până la abnegaţie sarcinii suprasolicitante a rolului de mamă. Eşuarea unei astfel de încercări de compensare poate să declanşeze simptomatica.

În ochii lor holbaţi se pot reflecta însă şi pofta de luptă şi chiar curiozitatea. Vom întâlni mai des această aparentă contradicţie. Ameninţaţi şi hărţuiţi, pacienţii par să se pregătească pentru fapte mari, care le solicită toate forţele. Semnele indică furtună, de parcă lupta cea mai arzătoare de supravieţuire le-ar sta nemijlocit în faţă. Ei înşişi nu ştiu însă nimic de asta, din contră, îşi privesc simptomele adesea cu o distanţă lăuntrică mare şi, conform experienţei, se prezintă târziu la medic. Ei nu se grăbesc să se declare bolnavi, ci rezistă cât pot de mult. Vitejia lor de luptă s-a scufundat în umbră şi le este complet inconştientă, în corp demonstrează în schimb cu toată onestitatea, prin noduli fierbinţi şi gât umflat, cât de arzător este pentru ei să se extindă şi să se dezvolte şi ce eforturi sunt constrânşi să facă pentru asta. Nu vor numai să se facă mari, ci mai ales să ajungă mari, setea lor este de nestins, pofta lor este de nepotolit şi trădează un apetit la fel de mare de viaţă. Se consumă adesea cu ambiţie avidă într-o avaritie mistuitoare. Această formă de avariţie stă în prim-plan. Uneori neliniştea se semnalează într-o adevărată vibrare sau pulsare a guşei. Această stare are ceva care consumă, metabolismul bazal este atât de înalt, încât cei afectaţi slăbesc şi impresia de hărţuire este şi mai accentuată. Se mistuie de atâta ambiţie şi voinţă de a fi performanţi.

Lăcaşul luptei fierbinţi în legătură cu forma specială de avariţie, care este fluidă de onoare, face să transpară, pe lângă spaimă şi disponibilitatea lucidă de apărare, o altă temă. Gâtul constituie, ca loc de trecere de la corp la cap, accesul spre instanţa supremă, în acest loc, prin guşă nu este înălţat numai un scut mărit de apărare îna­intea uneia dintre zonele cele mai sensibile ale corpului, ci este tras şi un zăvor, care îngustează toate căile de aprovizionare vitale. Pentru blocaj se poartă o confruntare fierbinte, pe care o putem interpreta ca luptă pentru accesul la locul suprem. Adesea, îndărăt zace întruchiparea unui conflict vehement de autoritate, care are pentru cei afectaţi ceva decisiv, vital. Corpul prezintă cât de tare poate să macine şi să mistuie forţele o asemenea luptă şi cum se îngustează tot mai mult accesul în sus. In tremuratul lor se manifestă anxietate şi nelinişte, într-o panică permanentă că îi „ia de guler" înainte ca ei să fi reuşit să facă ceva, orice altă îngustare ivită îi face să-şi iasă din fire. Nu rareori, în prezenţa unei persoane de autoritate, nu sunt în stare din cauza tremuratului nici să ducă la gură cu succes o ceaşcă de cafea, în gât se află ca o găluşcă mare şi demonstrează că nimic nu mai poate înainta în sus pe gât, deşi la figurat totul vrea să le iasă pe gât şi pe nas şi ei trebuie să înghită găluşcă. Lăcomia, pofta de viaţă, cuplate cu angoasa (de moarte) de a nu omite în viaţă esenţialul, îşi au şi ele rolul lor aici.

Dacă în această situaţie le mai iese totuşi o vorbă pe gură, o datorează marii lor capacităţi de a se aduna şi de a pune ceea ce este pozitiv şi practic mai presus de orice. Mişcările emoţionale, mai cu seamă cele ostile, şi sentimentele de tot felul şi le reţin sub bariera guşii. Chiar le place să-şi ajute adversarii pe baza unor reflecţii raţionale, după cum şi preferă să le fie alături, oferindu-le un sprijin matern, fraţilor şi surorilor cu care rivalizează. Numai când de la gât se mai rupe uneori zăgazul, ecluzele se deschid şi pâraie nemotivate de lacrimi îşi caută drum spre libertate. Uneori îi trădează şi vocea croncănitoare, răguşită, gâtuită şi arată cât de mult le dă situaţia de furcă. Ea vorbeşte deschis despre presiunea sub care se află şi despre dispoziţia apăsătoare care îi cuprin­de. Constrânsă să fie scăzută, vocea lasă să răzbată în sforţarea ei cerinţele propriu-zise. Aici cineva ar vrea să se exprime mai mult şi mai tare, dar nu izbuteşte.

Componenta de creştere a hormonilor tirodieni susţine interpretările, căci excesul de hormoni arată cerinţa de creştere cufundată în corp. Până la adolescenţă ea are ce căuta aici, dar după aceea exclusiv pe plan spiritual şi psihic. Aşa că nu este de mirare că nu prea există hipertiroidii în copilărie şi că numărul lor creşte abia după pubertate. La adulţi hormonul excedentar trădează o regresie, o retragere la un nivel care acum nu mai este adecvat.

Pacienţii nu-şi mărturisesc nici strădaniile de creştere, nici pe cele de luptă. Pretenţia lor de a se maturiza deosebit de repede, de a evolua şi de a trăi cât se poate de multe este înghesuită în corp, unde se dezlănţuie într-un nivel hormonal ridicat. Excesul de hormoni metabolici şi de creştere îi face exagerat de sensibili, schimbători, turbu­lenţi şi mult prea vioi şi impulsionează angoasa de moar­te. Sunt atât de vigilenţi, încât nu mai închid nici un ochi. în timpul zilei le tremură pleoapele, noaptea somnul îi ocoleşte. Evitarea somnului, fratele mai mic al morţii, închide cercul spre angoasa de moarte. Câte un istoric de boală lasă loc suspiciunii că este vorba despre angoasa de a încheia viaţa încă înainte de a fi fost trăită.

Ceea ce frapează este că femeile sunt de cinci ori mai des afectate decât bărbaţii. Asta s-ar putea explica prin faptul că posibilităţile de a evolua şi de a răzbate pe plan social sunt vizibil mai nefavorabile pentru ele şi că astfel este mai mare probabilitatea să fie refulate, în afară de aceasta, este frapantă dorinţa multor paciente de a-şi satisface eforturile de creştere şi evoluţie prin sarcină şi în plus de a face ca familia să crească prin adopţii şi copii înfiaţi, într-un mediu relativ ostil copiilor şi creându-şi astfel probleme. Alexander vorbeşte despre „do­rinţa intensă de a concepe, în ciuda fricii de graviditate". Această contradicţie se reflectă în încercarea celor vizate de a se apăra de propria angoasă de moarte dăruind viaţă pe un alt plan.

Relaţia dintre sarcină şi tiroidă este dovedibilă în di­ferite feluri, în timpul sarcinii tiroida este, de pildă, uşor crescută şi lucrează mai intens, în cazul lipsei activităţii glandulare se ajunge adesea la sterilitate sau avorturi. La bărbaţi hormonul tiroidian are o influenţă pozitivă asupra fecundităţii. Astfel, el măreşte producţia spermato­zoizilor şi viteza de transport. Există indicii că glanda ti­roidă provine filogenetic din zona uterină.

„A ajunge departe prin copii" este o variantă frecventă a vanităţii întâlnite în general la hipertiroidie: a avansa cu orice preţ. Altminteri, această aspiraţie se cristalizează într-o normă de lucru care merge până la epuizare şi niş­te exigenţe referitoare la randament care îi suprasolicită pe cei afectaţi, ca şi pe cei din jurul lor. Si aici femeilor le sunt impuse limite mai înguste de către societate, care se întruchipează dureros la hipertiroidie. Dacă sunt puse sub semnul întrebării dorinţele de graviditate sau de performanţe, asta poate să ducă la izbucnirea simptomaticii.

Un alt motiv pentru frecvenţa mai mare la femei poate consta în aceea că tematica realizării, luptei şi impunerii de sine ţine mai mult de polul arhetipal masculin şi de aceea le vine, în principiu, mai dificil femeilor. In domeniul primordial feminin, acela de a avea copii, ea se poa­te transfera, de exemplu, numai cu greutate. Făcând abs­tracţie de faptul că dorinţa de a fi performant nu prea co­respunde acestui domeniu, un număr mare de copii este mai degrabă pedepsit de societate. Alocaţia pentru copii nu contrazice această afirmaţie, ci din contră o subliniază, fiind de fapt expresia conştiinţei încărcate faţă de cei dezavantajaţi printr-un număr mare de copii.

În fine, tematica autorităţii dintre mamă şi copil este mult mai dificil de rezolvat pentru fiică decât pentru fiu. Conform lui Alexander, toate cele vizate suferă de greu­tatea de a depăşi schimbarea de rol de la persoana care este îngrijită la cea care îngrijeşte.

Lecţia de învăţat constă în a-şi mărturisi spaima şi panica în faţa propriei vieţi, ca şi exigenţele mari de dezvoltare, realizare, creştere şi trăiri ce contrastează cu ele. Eforturile şi strădaniile enorme de a găsi recunoaştere în faţa autorităţii de obicei aleasă chiar de către cel în cau­ză trebuie puse în legătură cu propriul istoric. Pentru a rezolva modelul este necesar de recunoscut propriul aport la situaţia contradictorie: anxietatea şi spaima care sunt înscrise pe chip pot fi de cele mai multe ori urmă­rite în trecut până la dezamăgirile din copilăria (timpu­rie) ale propriilor dorinţe de dependenţă, încercările ul­terioare de a înlocui sentimentul de siguranţă şi protec­ţie prin aceea că el este oferit altora evidenţiază supra­solicitarea lor. Căci cum să dai ceva ce tu însuţi nu ai, dar de care ai avea o nevoie arzătoare? Exigenţa înaltă şi dis­ponibilitatea enormă la acţiune şi suferinţă fac totuşi pentru un timp posibil contradictoriul, aproape imposi­bilul. Situaţia declanşatoare a simptomaticii bolii, care duce la prăbuşirea edificiului din anxietate, efort şi ne­gare de sine, mână respectivele impulsuri în corp, care se pune acum la rândul lui sub exigenţele cele mai înal­te şi loveşte cu putere într-o luptă ce nu poate fi câştiga­tă. Triggerii, care merg de la crize relaţionale până la pierderea prin moarte, au fost, alimentaţi fiind de angoa­sa de bază, anticipaţi de obicei deja în gând şi se mai în­conjoară astfel şi de spaima unei profeţii ce se autoîmplineşte.

Dacă propriul fundal psihic a fost prelucrat, şi adesea o psihoterapie nu va putea fi ocolită aici, se pune problema de a trăi din nou conştient impulsurile înghesuite în corp. în inima care bate până-n gât sălăşluiesc năzuinţa spre sus şi ambiţia înaripată prin pofta de luptă, în urma mărturisirii cât le arde buza după viaţă şi trăirea arzătoare a tot ce se poate, după ascensiune şi recunoaştere, şi cât le-ar plăcea să fie „femeia focoasă (tipul focos)" care trăieşte deocamdată numai în ascuns, visu­rile ce zboară în înalt au o şansă autentică să se măsoa­re cu realitatea. Dacă este admis blocajul în zona gâtu­lui, care separă capul de realitatea corpului şi, de exem­plu, şi propriul glas de placa sa de rezonanţă în corp, abia atunci poate să fie conştientizată întreaga angoasă care zace în trecătoarea îngustă a gâtului şi este captată în ochii proeminenţi. Cei afectaţi nu au numai concret un nod în gât, ci nodul psihic, bariera dintre sus şi jos, constituie problema lor. Dacă se confruntă cu această an­goasă, pe care până acum au tot „înghiţit-o" (în guşă), lupta în lumea exterioară are o şansă. Este posibil ca ea să fie şi de prisos, dacă forţele de creştere îşi caută alte direcţii mai satisfăcătoare.

Principiul vieţii s-a cufundat în umbră şi vrea să se reîntoarcă pe planuri conştiente. Hipertiroidia simboli­zează o abundenţă incredibilă de viaţă şi creştere, prea mult pentru corp. Acest flux prea mare al vieţii trebuie îndreptat spre canale spirituale şi sufleteşti, şi aici stau deschise oricâte direcţii, ba chiar toate.

Întrebări

La noduli reci:

Am noduli/noduri (= probleme nerezolvate) în gât, care m-ar putea ucide în osilitatea lor rece faţă de viaţă?

Ce s-ar putea încheia la mine rău printr-o continuă ignorare?

Unde există un domeniu esenţial al vieţii căruia i-am extras toată energia, pe care încerc să-1 fac inofen­siv, privindu-1 la rece?

La hipertiroidie şi noduli fierbinţi:

1.  Ce fier roşu nu vreau să mă atingă?

2.  Ce ambiţie arzătoare şi pretenţie înaltă mă mână? Ce vizează setea mea nepotolită?

3.  Ce mă scoate din sărite, ce mă face să-mi ies din fire?

4.  Ce găluşcă, ce frică îmi stau de mult în gât?

5.  Cine m-ar putea lua de guler? Pe cine aş vrea să iau de guler? în jurul cărei autorităţi se învârte lupta mea?

6.  în ce măsură oscilez între angoasa de moarte şi avi­ditatea de viaţă?

7.  De ce tot dau pe gât mişcări ostile?

8.  Cum ajung să pun luciditatea pe deasupra emoţi­ilor? De ce înghesui confruntările arzătoare în corp?

9.  Ce se ascunde îndărătul capacităţii mele exagerat de mari de a fi săritor? Ce îndărătul dorinţei mele (exa­gerate?) de a avea copii?

10. Ce zace îndărătul neajutorãrii mele, când este vorba despre mine şi apărarea propriilor interese?

11. Spre ce tinde ritmul crescut al metabolismului meu? Ce substanţă din viaţa mea urmează să metabolizez? Ce transformare este în întârziere?

12. Cui vreau să-i aduc prinos cu prisosul de viaţă din mine?

Hipofuncţia tiroidei (Hipotiroidie)

Invers decât în cazul hiperfuncţiei, la hipotiroidie ajung prea puţini hormoni tiroidieni în sânge. Consecin­ţele sunt un metabolism bazai redus şi lipsa de energie. Tensiunea arterială scade, la fel ca şi nivelul de zahăr în sânge, apare anemia, iar metabolismul funcţionează numai la foc mic, ceea ce se repercutează în oboseală, slă­biciune, lipsă generală de forţă şi greutate care creşte. Absenţa poftei de mâncare şi constipaţia se adaugă ce­lor de mai sus, părul* se usucă, devine aspru şi poate să cadă. Pielea este prost irigată sangvin, prin urmare rece şi tinde să se îngroaşe. Ţesutul subcutanat capătă o con­sistenţă spongios-aspră, motiv pentru care medicii vor­besc de mixedem. Dispoziţia este lipsită de curaj şi de­presivă, expresia feţei ştearsă şi neparticipativă. Perso­nalitatea letargică, încetinită, făcând impresia că este adormită până la retardată, este în cel mai mare contrast cu cea a hipertiroidianului, vioaie, ageră, vigilentă, pli­nă de angoase şi surescitări.

Pacienţii cu mixedem şi-au tăbăcit pielea pentru a se izola de lumea exterioară. Pielii păstoase, edematoase îi mai extrag prin irigarea sangvină şi forţa vitală, adică ei nu vor să intre cu lumea de afară în nici un fel de con­tact viu. Astfel, pielea, ca graniţă spre afară, rămâne rece şi fără viaţă. Mâinile reci trădează, dacă chiar sunt întin­se cuiva într-un gest de salut, că nu acceptă nici un con­tact cordial sau călduros. Picioarele reci dezvăluie că în­rădăcinarea lor pe pământ este mai degrabă una lipsită de viaţă şi deficitară. Când ni se răcesc picioarele, angoa­sa are şi ea un cuvânt de spus. Un om care nu şi-a găsit încă locul în care să-şi înfigă rădăcinile trăieşte desigur cu o anxietate fundamentală.

Pacienţii o împărtăşesc pe aceasta cu tovarăşii lor de suferinţă de la polul opus al hiperfuncţiei. Asemenea tu­turor contrastelor, şi acestea se opun reciproc, dar pe aceeaşi axă. Acolo unde pacienţii cu hiperfuncţie con­fruntă viaţa cu angoasa de moarte şi se luptă cuprinşi de panică să supravieţuiască, pacienţii cu hipofuncţie se comportă faţă de ea cu indiferenţă, de parcă nici nu i-ar privi pe ei. Ca orice altceva, îi lasă complet rece. Parcă ar face pe morţii. La tema moarte găsim însă din nou asemănarea cu hipertiroidienii. Unii se tem de moarte, ceilalţi o imită, ambii se preocupă însă mereu de ea.

Este puţin surprinzător că pacienţii nu se simt bine în pielea lor rece, spongioasă. Dispoziţia proastă şi expre­sia inertă a feţei, care arată lipsa oricărei participări, fac acest lucru clar. Inima bate într-un ritm obosit, slab şi pune în mişcare sângele, căruia îi lipseşte substanţa. Este vorba despre o sevă destul de subţiată a vieţii cu prea puţini purtători de energie (globule roşii) şi prea puţin combustibil (zahăr). Nivelul scăzut al zahărului indică în plus că acestei vieţi îi lipseşte dulceaţa. Nu-i de mira­re că pacienţii oferă şi în exterior pe toată linia o imagi­ne a îndepărtării de viaţă. Retragerea necondiţionată de pe toate fronturile vieţii s-a cufundat aici în umbră şi se întruchipează. Caracterul acestui tablou al bolii se arată în extrema sa, coma mixedemică, cu stări de moarte apa­rentă şi temperaturi foarte scăzute, până la 23 de grade. Viaţa aproape că a îngheţat aici, funcţiile vitale practic au fost doborâte. Semne de viaţă nu mai dau deja de mult pacienţii cu starea lor profundă de inconştienţă. Nu se mai pot încălzi pentru viaţă, asta mai este posibil doar prin ajutor străin din afară, într-adevăr, ei pot fi readuşi la viaţă. Astfel de situaţii extreme zac de cele mai multe ori în spatele relatărilor macabre despre îngropaţi de vii. Pacienţii cu hipofuncţie nu arată nici un fel de dispo­nibilitate de a relua bătălia vieţii, ei nici măcar nu se in­teresează de viaţa lor. Ochii obosiţi, ascunşi în orbite adâncite contrastează cu ochii strălucitori, gata să iasă din orbite, ai opozanţilor lor cu hiperfuncţie. Apatia contrastează cu agitaţia superactivă. Unii nu se mişcă din loc, ceilalţi se agită din loc în loc, fără a ajunge vreoda­tă, în ciuda tuturor opoziţiilor ei, împărtăşesc tema, care se află la mijloc între ei şi de care ambii sunt la fel de în­depărtaţi. Este vorba despre locul lor în viaţă, între prea puţină viaţă într-un caz şi prea multă viaţă în celălalt se află, la o distanţă egală de ambii, la mijloc de drum în­tre ei: viaţa.

Cât de apropiaţi sunt în realitate unul de altul cei doi poli opuşi o arată şi medicina modernă, care, cu metode­le sale terapeutice radicale radiaţie şi operaţie transformă nu rareori hiperfuncţiile în hipofuncţii. Acestea trebuie stabilizate de bine, de rău printr-un aport pe viaţă de hor­mon tiroidian. Cei afectaţi trăiesc prin această procedură aceeaşi temă de bază din două părţi opuse, în timp ce te­rapia folosită de medicina tradiţională pentru hipofunc­ţie este bazată pe principiul substituţiei şi urmează idei alopate—împotriva lipsei de vitalitate a pacienţilor se lu­crează cu hormonul tiroidian dătător de viaţă —, radie­rea cu iod radioactiv merge aproape pe căi homeopatice. Pacienţii înghit iod radioactiv, care se adună în tiroidă şi o iradiază pe aceasta dinăuntru spre exterior, în timpul tratamentului pacienţii radiază în întregimea lor atât de radioactiv, încât trebuie izolati cu stricteţe. Impulsurile de viaţă agresive, cufundate în corp ale tabloului bolii sunt combătute de radiologi cu unele şi mai agresive. Substan­ţele radioactive se numără printre lucrurile cele mai acti­ve şi deci cele mai vii pe care ni le putem imagina. Ele parcă explodează dinspre interior, se sfarmă cu alte cuvinte pentru vioiciunea lor aducătoare de moarte.

Lecţia de învăţat a pacienţilor şi rezolvarea temei hi­pofuncţie rezidă în a se retrage conştient în sine însuşi cu desăvârşire. A limita activităţile la minimul necesar şi a învăţa să lase lucrurile să curgă de la sine. Indiferenta cu care întâmpină cei vizaţi totul trebuie transformată în acel conştient „Facă-se voia Ta". Sarcina nu este să se lase înghiontiţi de toţi, ci să lase răbdători ca viaţa să le indi­ce locul lor. Nu resemnare în faţa vieţii, ci retragere de la „Eu vreau!" la „Facă-se voia Ta!"

în timp ce la hipofuncţie viaţa era cufundată în um­bră, aici este moartea. Se pune problema de a lăsa să moară tot ce este vechi, vechile modele şi programe, tot ceea ce este de mult istovit de moarte. Pacientul cu mi-xedem arată ca un cadavru, rece, buhăit, golit de sânge. Confruntarea cu moartea este sarcina sa de prim-rang. Numai dacă învaţă să moară poate să trăiască. Intr-o so­cietate industrializată modernă, asta poate fi o sarcină ce pare destul de ocolită, în orice caz au existat culturi că­rora pregătirea pentru moarte le era un conţinut de via­ţă de cea mai mare importanţă, precum cea egipteană veche, cea maya şi cea lamaistă a Tibetului. Respective­le Cărţi ale morţilor stau mărturie pentru acest drum.

În cazul hipofuncţiei sau al lipsei funcţiei tiroidei se dezvoltă tabloul cretinismului cu nanism şi idioţie de grad diferit, în acest caz, lecţia de învăţat descrisă mai întâi devine mai clară, ea adresându-se în esenţă părin­ţilor. Pentru a realiza acel „Eu vreau" măcar parţial, este nevoie de inteligenţă. Dacă ea lipseşte în mare măsură, subordonarea lumii înconjurătoare sub propria voinţă nu mai este posibilă. Cretinii percep lumea instinctiv în loc de inteligent, ei sunt de la început nişte marginali-zaţi. Neutilizabili pentru scopurile societăţii şi mereu de­pendenţi de ajutorul ei, sunt o povară pentru ea. Toate aceste situaţii umilitoare trebuie să fie suportate de cei afectaţi, fie că o vor, fie că nu. De cele mai multe ori este mai puţin greu pentru ei decât pentru părinţii lor. Sin­gura soluţie constă în a învăţa din umilire umilinţa. Şi statura exagerat de mică trebuie înţeleasă în această di­recţie, în această viaţă nu se pune în mod evident pro­blema de a face pe „marele Zampano"( După personajul cu acelaşi nume din filmul lui Fellini La strada (1954). (N. t.)), ci de a se ajus­ta într-o lume mare într-un cadru mic şi a-şi juca micul, modestul rol.

Întrebări

1. De ce nu mai vreau să fiu viu? Ce mă determină să trăiesc numai la foc mic?

2. De ce am nevoie de o piele atât de tăbăcită?

3. Ce vrea să-mi spună greutatea mea excesivă? Ce-mi înlocuieşte?

4. Unde-mi ascund energia vitală?

5. Ce mă face un bloc de gheaţă?

6. Cum îmi pot transforma resemnarea în dăruire, fatalismul în supunere?

7. Ce ar trebui să las să moară, pentru a deveni din nou viu?

8. În ce măsură evit confruntarea cu moartea?

9. Unde este locul meu în care aş putea trăi şi prospera?

pag. 252-273

COLOANA VERTEBRALĂ (CV)

[…]

Verticalitatea nu o căpătăm cadou de la bun început, ci ne este dată din naştere doar ca posibilitate. Fiecare individ în parte trebuie să şi-o obţină la rândul său prin muncă. Medici vorbesc despre faptul că filogeneza(procesul evoluţiei speciei) şi ontogeneza (dezvoltarea fiinţei individuale) corespund. Adică omul care se află în creştere mai trebuie să parcurgă încă o dată etapele esenţiale ale dezvoltării rasei umane într-o formă prescurtată, oarecum simbolică.
(pag. 282)

[…]

Probleme de poziţie

Poziţia exterioară corespunde celei interioare, respec­tiv o întruchipează. Dacă cineva încearcă să-şi masche­ze poziţia interioară cu una exterioară adoptată con­ştient, le va sări curând în ochi celor din jur şi îi va crea probleme chiar celui în cauză. Pe de altă parte, modifi­cări exterioare întreprinse conştient, de pildă în sensul unui ritual, pot crea cu uşurinţă realităţi interioare. Această idee stă la baza poziţiilor „asana" şi „mudra" din hatha yoga. Datorită conştientizării lor, din astfel de ritualuri nu va rezulta o suferinţă fizică, aşa ca din exte­nuările chinuitoare provocate de poziţiile defectuoase.

Dacă tabloul bolii îi impune cuiva o anumită formă a corpului, se va semnala şi o poziţie interioară corespunzătoare, ce-i drept inconştientă. Punctul decisiv pentru interpretări este dacă omul se identifică în mod conştient cu o poziţie sau i-a devenit victima inconştientă. Un om umil se poate simţi foarte bine într-o poziţie puţin încli­nată şi cu ochii plecaţi, este posibil ca ea să nu-i provoa­ce nici un fel de inconveniente. Aceeaşi poziţie o poate avea un altul în mod forţat, se poate simţi umilit în ea şi poate resimţi dureri corespunzătoare în legătură cu re­zistenţa lui. O poziţie în sine nu poate fi deci încă echi­valată cu un simptom de boală, decisivă este atitudinea pe care o adoptă cei vizaţi faţă de poziţia lor.

Cifoză, cifoză lombară şi spate ţeapăn

Apropierea opuşilor, devenită clară la problemele de discuri intervertebrale, se continuă la vătămările de pe urma poziţiilor defectuoase. Cifoză trădează un copil în­doit şi uneori chiar frânt (sau mai târziu un adult cores­punzător). Tocmai această onestitate a simptomului care sare în ochi este însă pentru educatori de obicei ca un ghimpe în ochi. Ei nu vor să se confrunte cu rezultatele influenţei lor şi de aceea nu pregetă să tot invoce atenţio­nări corespunzătoare: „Stai drept!", „Pieptul în afară, su-ge-ţi burta!" Cu timpul pot fi provocate astfel, prin simp­tomul onest al cifozei, modelele compensatorii „cifoză lombară" sau „micul ofiţer al corpului de gardă". Cifoză arată că aici cineva se cocosează, nu se poate îndrepta şi „nu are coloană vertebrală". I se poate frânge cuiva spa­tele, fără a-1 atinge fizic. Dacă se frânge voinţa unui cal, asta se întâmplă prin supunerea coloanei lui vertebrale recalcitrante. Dacă este frânt un om, se întâmplă tot prin aceea că i se supune şi i se face flexibilă coloana lui vertebrală, că este împiedicat să se îndrepte pentru propri­ile interese şi vederi şi să meargă drept prin viaţă. Un om îndoit într-un atare mod este desigur strâmb, şi de fapt el este şi neonest, o dată ce nu îşi respectă propria viaţă. Se foloseşte în acest context imaginea biciclistului care îşi cocosează spatele pentru a putea înainta ca lumea, în această imagine este caricaturizată o întreaga atitudine de viaţă: a se cocoşa în partea de sus, a călca în picioare în partea de jos. Şi alte imagini, precum a omului care se târăşte servil sau chiar a lingăului dezvăluie poziţii opor­tuniste asemănătoare, cărora le este comună lipsa verti­calităţii şi în general a unei linii proprii. Aici este vorba de oameni lipsiţi de tărie (de caracter), care nu se pot în­drepta şi nu pot merge vertical prin viaţă, în gheboşenia lor sufletească, ei întruchipează o recădere în vremurile când „oamenii" încă nu mergeau drepţi. Probabil că această regresie este ceea ce le luăm atât de în nume de rău, întrucât ne este foarte neplăcut să ni se amintească de timpurile sumbre ale trecutului colectiv.

Cifoză lombară este polul opus atât de îndeaproape înrudit. Dacă cifoză corespundea caracteristicii pacien­tului cu probleme ale discurilor intervertebrale, cocoşat şi umilit, cifoză lombară trădează omul cumsecade, care şi el se străduieşte să înainteze prin viaţă clătinându-se. Bazinul său este răsturnat spre înainte, şi pentru a con­trabalansa această încărcare excesivă în faţă şi a face încă o impresie cât de cât dreaptă, trebuie să-şi retragă piep­tul cât poate de mult. Rezultatul este poziţia unui semn de întrebare (?), care-i determină şi viaţa, în timp ce co-coşaţii se încovoiază în faţa tuturor, pentru a nu supăra pe nimeni, cei cu cifoză lombară încearcă, în strădania lor de a face pe placul tuturor, să mai lase şi o impresie bună, adică respectabilă. Atitudinea deja în sine arcuită a coloanei vertebrale o duc la extrem şi înaintează îndoiţi prin viaţă.

Poziţia defectuoasă cea mai rafinată, fiind cel mai greu de recunoscut şi părând cea mai respectabilă, o gă­sim în figura celor cu spate ţeapăn. Cu mijlocul bine în­tins, drept ca lumânarea, ei demonstrează exemplarita­te, afişând totodată verticalitate, un mers drept irepro­şabil şi pieptul umflat mândru. Acolo unde o astfel de poziţie nu este naturală, ci demonstrativă există suspi­ciunea că serveşte la compensarea unui om servil zăcând în umbră şi care se încovoaie în taină.

Copiii care au fost frânţi şi sunt antrenaţi la această poziţie constituie un exemplu trist, iar soldaţii unul ade­sea ridicol. Cu cât instrucţia lor mecanică este mai inten­să, cu atât sunt soldaţii „mai buni". Instrucţia cazonă tin­de în esenţă să le frângă voinţa „celor ce slujesc" şi o dată cu ea coloana vertebrală. „Ochii la stânga!", „Priviţi în faţă!", „Drepti!", „Pe loc repaus!" etc. Se cer o funcţie şi o supunere necondiţionată şi ele sunt exersate până la epuizare. Efectiv, soldatul nu trebuie să gândească singur şi să-şi susţină interesele, altminteri nu şi-ar mai pune viaţa în joc pentru ideile conducătorilor de oşti sau poli­ticienilor. El trebuie să funcţioneze la ordin străin, fără să reflecteze câtuşi de puţin la acesta. I se spune tot ce este necesar, de la direcţia în care trebuie să privească, până la poziţia coloanei sale vertebrale. Un soldat de elită, care interioriza acest ideal, se desemna pe sine în mod public şi cu mândrie drept „maşină de război". Pentru a deveni maşină trebuie desigur să laşi să-ţi fie alungată propria voinţă, respectiv să o supui necondiţionat unei conduceri străine. Coloana vertebrală este înlocuită prin structuri de ordine de fier. însă întrucât nu ar face impresie nici asupra duşmanilor, nici asupra propriilor conducători dacă soldaţii ar înainta cu un spate onest rotunjit de cifo-ză, se exersează ca mijlocul să fie ţinut drept şi ţeapăn. Ordinele în acest sens sunt — tocmai în mărginirea lor naivă — cinstite: „V-aliniati!", „Drepţi!", „Prezentaţi arm'!" Pentru luptă acestea sunt indicaţii neadecvate — aici sunt calibrate marionete cărora le tot înfăţişezi orice amănunt, până ce ajung să funcţioneze orbeşte. Că cei astfel puşi sub curatelă sunt tutuiţi cu toţii se înţelege de la sine. Antrenamentul unor însuşiri de robot, care te fac numai ascultător şi obedient şi exclud propria gândire, vizează proverbiala supunere oarbă.

Poziţia eliberată a mijlocului, care reprezintă contra­punctul la toate trei extremele, se apropie destul de mult în exterior de poziţia de soldat, fiind însă marcată în in­terior de o energie curgătoare în loc de reţinută. Oame­nii cu sentimentul propriei valori au o astfel de atitudi­ne dreaptă şi mlădioasă. Eroii „buni" din filme radiază această rectilinitate şi forţă venită din interior, ca şi în ge­neral oamenii care sunt gata să lupte pentru drepturile lor. în această privinţă se pot număra şi soldaţii printre ei. Aici ne vin în minte războinicul Arjuna, eroul din Bhagavad-Gita, Pallas Atena sau idealul de războinic al şamanilor: atât de mândru, încât nu se pleacă în faţa ni­mănui, atât de umil, încât nu îngăduie nimănui să se ple­ce în faţa lui. Cea mai frumoasă imagine a acestei poziţii mi se pare a fi maestrul de Tai Chi, care prinde o pasăre datorită mlădierii lui. Stând drept şi liniştit, îi oferă pă­sării loc pe umărul său. Pasărea aterizează, căci în neînfricarea maestrului simte că nici ei nu trebuie să-i fie fri­că. Dar când vrea să zboare mai departe, nu reuşeşte. De îndată ce încearcă să se avânte, maestrul cedează în miş­cările sale ondulate. Pentru ca pasărea să-şi poată redo­bândi libertatea, maestrul trebuie să-i ofere rezistenţă.

Această excursie şi incursiune din camera copiilor prin terenul de instrucţie până la războinicul conştient pot arăta că la poziţiile extreme în zona coloanei verte­brale este vorba despre o temă care se caţără în jurul axei: lipsa sprijinului şi poziţia interioară docilă pe de o par­te, verticalitatea curajoasă pe de alta. Expresia „vătămări de pe urma poziţiei" este foarte potrivită, o dată ce ara­tă că aici este vorba de o poziţie dăunătoare, din cauză că se distanţează atât de mult de cea proprie.

Întrebări

La cifoză:

1.  Merg prin viaţă cocoşându-mă? De paşii cui mă tem, pe cine calc în picioare? De ce-mi este frică?

2.  Pentru cine sau ce mă cocoşez?

3.  Ce aştept de aici? Unde vreau să ajung astfel?

La cifoză lombară:

1.  Ce este strâmb în viaţa mea?

2.  Cui vreau să-i dovedesc ceva?

3.  De care lovituri mă tem, de ce vreau să mă îndoi?

La mijlocul ţeapăn:

1. Ce-mi aduc funcţionarea mea bună şi ascultarea mea?

2. Ce se întâmplă în mine dacă iau poziţie în exterior?

3. Cât îmi este de motivată o astfel de atitudine mân­dră?

Cocoaşa

O cocoaşă are la bază o strâmbare a coloanei vertebrale şi se poate produce din diferite motive. Pe terenul unor procese tuberculoase sau rahitice, corpurile vertebrale se pot distruge, ea poate să fie înnăscută sau provocată de un accident, în efectul său respingător, ne aminteşte de bătrâna vrăjitoare cocoşată din basme. Privirea caracteristică este cea orientată nu spre cer, ci îndreptată spre pământ. Numai că tot ce e jos ne este, aşa cum am arătat la problematica şarpelui, extrem de suspect, ca să nu zicem că ne înfioară chiar. De exemplu, copiii manifestă o repulsie naturală faţă de cocoşaţi şi îi evită. Aici nu este vorba, în mod evident, de­spre respingerea respectivilor oameni, ci despre sila produsă de înfăţişarea lor. Ea întruchipează o temă care nu le este de obicei conştientă cu această claritate celor afectaţi.

Cei astfel marcaţi de destin sunt puşi din vechime în legătură cu răul. Credinţa populară răspândită întrezăreşte în cocoaşă pedeapsa pentru fărădelegi trecute, oamenii din Orient ar vedea în ea o sancţiune karmică sau o sarcină de expiat. Fără a pătrunde în amănuntele problematicii sarcinilor aduse de oameni în viaţă, se poate constata că făptura gheboasă este cea a unuia care are de ispăşit o pedeapsă. Pentru oamenii încovoiaţi de destin există în mod vizibil puţine posibilităţi de a întâmpina lumea ofensiv şi confruntând-o. Ei au ochii plecaţi şi fac o impresie aşijderea. Poziţia la care sunt constrânşi împiedică anumite experienţe în această viaţă, în mod evident nu este rândul lor, alţii sunt cei care se impun.

Sarcina corespunde în principiu celei a pacientului îndoit din mijloc care suferă de sciatică, ea tinzând însă acum mult mai adânc şi fiind dată mai sistematic. Se pune problema de a învăţa umilinţa din atitudinea umilită. La o temă atât de încărcată emoţional problema valorizării este deosebit de primejdioasă, în caz concret cineva din afară va putea recunoaşte, ce-i drept, mereu tema, dar nu şi planul pe care este trăită şi cu atât mai putin în ce măsură este deja rezolvată. Quasimodo, clopotarul de la Notre-Dame, poate furniza aici un exemplu. Pot să spun din proprie experienţă că una dintre persoanele cele mai umile pe care le-am întâlnit este o femeie cocoşată foarte bătrână. Şi-a folosit „aspectul de vrăjitoare" exterior, ca să devină un înger pentru oamenii apropiaţi ei şi să-şi rezolve astfel propria sarcină. Din umilirea suferită din partea destinului a lăsat să se nască umilinţa. Pe lângă răbdarea-i îngerească şi amabilitatea ei, frapează şi supuşenia ei necondiţionată faţă de soartă.

Întrebări

1.  Ce vrea să-mi puncteze clar destinul? Mă las pus la punct! O fac eu însumi? Sau o fac cu alţii?

2.  Ce am trecut cu vederea, deşi era vizibil, îmi zăcea la picioare? Cum reacţionez la cocoşaţi?

3.  Unde tind să mă cocoşez, unde îi pun pe alţii să se cocoşeze?

4.  Faţă de ce mă plec? Trebuie să se plece alţii în faţa mea?

5.  Ce situaţii mă umilesc? În care umilesc eu?

6.  Cum este relaţia mea cu umilinţa?

7.  Cum stau în această viaţă?

Scolioza sau deviaţia laterală a coloanei vertebrale

La scolioză, deviaţia laterală a CV, este vorba despre o abatere inconştientă de la mijloc într-un domeniu cen­tral. Corpul onest arată imediat pe lângă acest fapt şi di­recţia rătăcirii, care dăunează, ca orice unilateralitate, în mod egal ambelor părţi. Dacă centrul de greutate al vie­ţii se îndreaptă spre partea stângă, feminină, suferă în mod automat cea dreaptă, bărbătească, dar nici celei fe­minine nu-i merge bine. în cazul favorizării inverse, a părţii drepte, dezavantajată nu este numai partea stân­gă, feminină, ci şi cea dreaptă suferă sub propriul ei ex­ces de greutate. Aşa cum de pe urma echilibrului armo­nios au de profitat ambele părţi, ele şi suferă împreună din cauza pierderii echilibrului.

în cazul unor devieri mai puternice de la linia de mij­loc sunt afectate şi organele interne ale toracelui. Dacă inima nu stă la locul drept, sunt de prisos interpretările. De asemenea, dacă cei doi plămâni nu se dezvoltă liber. Libertatea înseamnă spaţiu, înseamnă a respira liber ae­rul. Dacă i se taie avântul, nu se poate desfăşura nici pe plan concret, nici comunicativ.

Deformărilor fizice le corespund unele psihice. Este vorba aici mai cu seamă de nişte căi strâmbe care nici măcar nu le sar în ochi celor vizaţi. Oricum s-ar suci şi învârti, defectul lor zace la spate. Strâmbările au întot­deauna un caracter dublu, de la ceva ne îndepărtăm, spre altceva ne îndreptăm. Interesant este că există clar mai multe cazuri de scolioză înclinate spre dreapta, spre latura masculină. Un pacient a retrăit în terapie în mod conştient cum deviaţia şirei spinării i-a început în pubertate, când nu se putea îndrepta în faţa tatălui lui, dându-se de aceea fizic în lături. Drame deosebite se manifestau de fiecare dată la masă, unde fiul trebuia să stea la dreapta tatălui, întrucât psihic nu a reuşit să se distanţeze, a intervenit CV şi s-a îndoit, îndepărtându-se de tată. Si, în rest, a încercat, fără să dea dovadă de co­loană vertebrală, să se strecoare şerpuind prin viaţă. Oameni cu astfel de deviaţii caută să tot ocolească şi să se eschiveze de la verticalitatea neîntortocheată, fără ocolişuri. Coloana lor vertebrală merge pe căi piezişe şi dez­văluie preferinţe asemănătoare la figurat, pe care nu şi le mărturisesc, în comunicarea lor ei înclină în loc de spre căi directe, drepte, să-i învârtă pe alţii pe degete şi să se ascundă pe după deget, alegând drumuri ascunse, ocolind piedicile. Dar se poate întâmpla ca ei înşişi să fie traşi pe sfoară pe câte o cale ocolită şi să fie chiar ei jucaţi pe degete. O variantă antrenată conştient fizic a acestui model se poate studia la varieteu pe aşa-numiţii oameni-şarpe.

Lecţia de învăţat constă în a se pune realmente pe partea favorizată. Dacă acest pol este trăit din plin, cor­pul este despovărat şi îşi poate împărţi din nou greu­tatea mai egal. Pătrunderea reală în una dintre jumă­tăţi conştientizează că este lucru făcut numai pe jumă­tate şi deschide şansa de a descoperi în adâncimea ei şi calitatea părţii opuse. Rezolvarea strecurării şerpui-te constă în adaptarea maleabilă la necesităţile vieţii. Aici nu se intenţionează a se da după cum bate vântul, ci a vibra în ritmul a ceea ce este viu, în sensul lui Heraclit şi al cunoaşterii sale atemporale: panta rhei, to­tul curge.

Întrebări

1. De la care dintre laturile mele m-am abătut, care-mi rămâne deci?

2. Ce nu-mi ajunge în viaţă? Ce prefer să ocolesc?

3. Ce obstacole înconjor, la nevoie şi în ape tulburi?

4. Cum e cu verticalitatea mea? La ce compromisuri şi abateri uşoare sunt dispus în acest sens?

5. Unde vreau să mă târăsc şerpuit pe căi stambe?

Pag . 295-305

 

Cancerul mamar

Cancerul mamar nu este numai cancerul feminin cel mai frecvent, ci şi cel care produce cea mai mare teamă. Dacă la locul cel mai frumos şi mai moale creşte atât de perceptibil ceva atât de tare şi de malign, asta declanşea­ză o groază suplimentară. Afirmaţiile din capitolul ge­neral despre cancer sunt valabile pentru tabloul bolii în general. Localizarea şi importanţa specifică a fiecărui or­gan determină şi planul evenimentului. Dacă ţesutul glandular moale al mammei se întăreşte la locul protec­ţiei şi plăcerii naturale şi devine malign, sunt abordate temele maternitate, plăcere şi relaţie şi furnizează baza dramei. „A lovit-o" la locul cel mai sensibil, în apropie­re de inimă, iar ea o ţine pentru sine, nu trădează nimă­nui, cât este de rănită şi de supărată. Aşa că trebuie să arate corpul ce se petrece cu adevărat. Iar ceea ce vuieş­te în pieptul ei este infernal, inima a devenit în adevăra­tul sens al cuvântului o ascunzătoare de ucigaşi.

Pe lângă aspectul sensibilităţii şi susceptibilităţii, piep­tul are, datorită formei lui în sexualitate, şi un caracter provocator, şi astfel este abordată aici şi componenta ero­ticii ofensive.

Faza prăbuşirii apărării imune şi astfel a izbucnirii propriu-zise a bolii este marcată la cancerul mamar ade­sea de o mâhnire adâncă pe care cea vizată nu şi-o măr­turiseşte în întreaga ei amploare. Ea pune la inimă ceva mai multe lucruri decât admite, şi şi le apasă pe piept, nu pentru a şi le ţine aproape, ci pentru a le ascunde. Oricât ar fi de îngrijorată sau de supărată de umilinţa sau rănirea ce i s-au adus, ea nu o rosteşte cu voce tare, ci tinde să o păstreze în pieptul ei, unde ea se poate în­truchipa şi poate deveni cancer.

Ceea ce arată ca o reţinere altruistă, şi uneori este dat drept înţelegere şi este greşit înţeles, e mai degrabă tea­ma de a începe bătălia şi de a acuza, teama de a lupta pentru propriile interese. Adesea, şi mândria împiedică o izbucnire scadentă. Maternităţii care se jertfeşte îi este foarte străin egoismul, şi atunci el este reprimat con­ştient. Dar în corp el iese din nou la iveală, şi anume exact în locul unde sălăşluiesc veritabila inimă blândă şi înţelegerea maternă (pentru tot), împotriva acestor idea­luri înalte nu este de spus absolut nimic, doar că cea vi­zată nu este în mod evident (încă) în măsură să trăiască fără rezerve astfel de ţeluri. Rezerva nemărturisită se în­truchipează şi trădează câtă energie infernală a zăcut aco­lo în propriul piept şi s-a trezit acum. Toate elementele agresive, distrugătoare, devoratoare şi lipsite de scrupu­le netrăite până acum răzbat la nivelul corpului.

Ţesutul moale hrănitor al pieptului, a cărui sarcină este să dea, să aprovizioneze şi să alimenteze, devine atât de egoist, cum nu ar vrea cea vizată să fie niciodată în mod conştient. Corpul îi preia astfel ceva ce ea refuză, nu pentru că nu îl are, ci pentru că nu şi-1 mărturiseşte sau concede.

Şi în ceea ce priveşte pieptul ca organ de relaţie, în ca­zul cancerului mamar ofensiva se prăbuşeşte în umbră. Adesea cancerul arată sub formă de strângeri ale pielii că respectiva a renunţat la iniţiativă şi s-a concentrat pe retragere. Retragerea nu este însă în corporal, ci doar în sufletesc, şi chiar şi atunci este indicată numai în sensul reflectării la religia. Fiind ca organ proeminent asemănă­tor nasului, printre sarcinile pieptului ar fi să fie ofensiv. Cât de importantă este această componentă ar putea re­ieşi clar din faptul că aceste două organe sunt de depar­te cel mai des transformate chirurgical, în mod evident pentru a putea scoate în evidenţă mai bine calităţile orien­tate spre exterior.

Elementul ofensiv-agresiv trăit neconştient se mani­festă atât în evenimentul cancerului, cât şi în terapiile cu­rente. Dacă nodulul, care este în sine mereu simbolul unei probleme nerezolvate, este tăiat chirurgical cu cuţitul, agresiunea care merge până la sânge este neîndo­ielnică. Dar şi radiaţiile bogate în energie emană ceva agresiv, aducând nu numai celulelor canceroase, ci şi multor celule sănătoase moartea. Ceva asemănător este valabil şi pentru citostatice, al căror tip de agresiune in­fernală este asociat cu otrăvire şi blocare şi este simbolic cel mai apropiat de cancer. Aceste metode respingătoa­re aduc ceva în joc ce îi lipseşte pacientului cu cancer. Dacă 1-ar integra în conştiinţa lui, ar putea să elibereze principiul din existenţa sa fizică în umbră şi să se elibe­reze şi pe sine de ameninţare.

În mitologie există un motiv apropiat de acest eveni­ment. Penthesilea, regina amazoanelor, îşi taie sânul drept, pentru a-şi putea întinde mai bine arcul în luptă, adică pentru a face mai bine faţă lumii bărbaţilor, în con­secinţă, amazoanele le mutilează fiicelor lor pieptul, spre a le înarma mai bine pentru lupta vieţii şi a le face să fie cel puţin pe partea dreaptă ca bărbaţii. Ele renunţă de bunăvoie la o parte din feminitatea lor moale, deoarece le stă în drum şi le împiedică să înfrunte viaţa dură.

Cancerul mamar semnalează şi că felul feminin moa­le a devenit o piedică în calea stăpânirii vieţii. El arată că moliciunea trebuie prefăcută în duritate şi că uneori trebuie renunţat total la o parte din feminitate. Ceea ce nu se întâmplă la figurat devine la un moment dat sar­cina chirurgului care taie ceea ce a pătruns în drumul (vieţii). Persoanele care nu sunt pregătite să-şi facă tăie­turile de rigoare în viaţa lor trebuie să accepte să le fie făcute în cele din urmă pe o cale nerezolvată.

Sarcina de a renunţa (temporar) la anumite domenii ale vieţii pentru a veni în ajutorul altora, păgubite, ca aceste domenii să-şi dobândească dreptul ce li se cuvine, înseamnă în acest caz a părăsi împărăţia mamelor, tărâmul selenar. Asta poate să însemne, de pildă: a re­nunţa la dependenţe; a renunţa la o asigurare certă a existenţei, dar legată de condiţii ostile dezvoltării; a-şi înceta rolul de „femeie bună", de iubită tolerantă, mereu lăsată în planul doi, de „fiică iubită", de „mamă înţele­gătoare", căreia îi poţi cere orice; a îngropa de bunăvo­ie şi la modul figurat situaţia de femeie naivă, care se complace să fie doar gospodină şi soţie; a lăsa deoparte atitudinea prinţesei pe bobul de mazăre; a lăsa să moa­ră fetiţa privilegiată provenită dintr-o familie mai bună; a renunţa la mama Biserică pentru drumul propriu etc.

Cancerul este din principiu un semn că nu se merge sau nu se mai merge pe drumul propriu de dezvoltare, că naşterea sufletească nu se împlineşte. Respectivul can­cer îi arată bolnavei în ce loc s-a împotmolit în canalul naşterii. Cu sânii este atins domeniul sensibil al mater­nităţii şi astfel întreaga problematică de a dădăci şi a fi dădăcit, de a hrăni şi a fi hrănit, de a alăpta şi a fi alăp­tat, de a îngriji şi a fi îngrijit. Aşa că nu este de mirare dacă la pacientele cu cancer mamar se pot găsi aproape fără excepţie relaţii materne speciale, de la inexistente la tăgăduite şi până la „neobişnuit de profunde şi bune". In acest context trebuie să ne gândim şi la mamelonul care secretă, un simptom de avertizare la cancerul ma­mar, care apare oricum la 10 la sută dintre paciente. Glanda mamară începe atunci să dea lapte şi indică fap­tul că tema hrănirii şi suptului a alunecat în umbră.

Ca simbol al moliciunii şi maleabilităţii este aborda­tă cu pieptul şi tematica îndurării şi supunerii, a vulne­rabilităţii şi chinului, a umilirii şi sensibilităţii. Organul de relaţie piept aduce temele retragere şi ieşirea din sine însuşi, atragere şi ademenire, ascundere şi provocare în locul primejdios.

Ţelul în toate acestea nu este de a face „ceea ce este corect", „bun" sau „aşteptat", ci de a descoperi şi impu­ne de sine stătătorul, individualul. Fiecare drum al dez­voltării este unic, chiar dacă ţinta sa este identică cu cea i tuturor celorlalte drumuri, unitatea. La urma urmei, ea este cea care trebuie realizată, şi aici, dar realmente abia aici intră în joc dragostea ca mântuire a tematicii cance­rului. Această dragoste nu are în mod evident nimic de-a face cu a fi drăgăstos, cu a fi drăguţ, înainte de a se ajun­ge acolo şi ca femeia să fie una cu tot şi toate, trebuie cla­rificat tocmai că ea nu este de acord cu toate, ci intenţio­nează să o ia pe propriul drum. Pentru asta, trebuie să renunţe atunci temporar la moliciune, toleranţă, putere ie adaptare şi celelalte atribute tipice ale bunei-cuviinţe feminine. Este cu siguranţă mai salutar să se renunţe, de Bunăvoie la ele, pentru anumite faze ale vieţii decât a trebui să se renunţe la simbolul acestor trăsături tipic fe­minine, sânul.

Dacă pieptul s-a pierdut deja în această confruntare, abia atunci devine clar ce avea femeia prin el. Se pierde nult mai mult decât un organ, întotdeauna piere un simbol şi cu el o parte din sentimentul propriei valori. Dacă d femeie nu se mai simte după amputare a fi femeie în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă că ea s-a simţit femeie mai ales prin trupul ei. Pe viitor este obligată să nu se mai definească numai prin feminitatea ei trupească. Alte conţinuturi de viaţă vor să fie dezvăluite.

Femeile care au jertfit cancerului un sân sau chiar ambii şi au supravieţuit mulţi ani amputării relatează im­presionant cum s-a modificat viaţa lor mai cu seamă din punctul de vedere al conţinutului. Mitul amazoanelor ar putea să apară aici în fundal. Astfel, pierderea poate de­veni o şansă de găsire a unei identităţi noi, individuale. Un conţinut al vieţii care are de-a face central cu ea însăşi şi mai puţin cu alţii trebuie să-şi facă intrarea în scenă.

Aici poate să devină clar de ce cancerul mamar a pu­tut să ajungă cancerul feminin cel mai frecvent. Rata sa de creştere este impresionantă, în timp ce în 1961 din 100 000 de femei în Republica Federală Germania mu­reau sub 30 de cancer la sân, în 1985 erau deja peste 40. Aceste cifre devin şi mai înspăimântătoare, dacă ne gân­dim că sistemul detectării timpurii[iv] a dat în această epo­că în mod clar rezultate bune, iar operaţia, în măsura în care a fost efectuată în primul stadiu, a dat posibilitatea la aproape 90 la sută dintre femei să treacă de următorii cinci ani fără recidivă. Rata enormă de creştere are evi­dent de-a face cu o problematică ce apare frecvent la fe­meile de azi în societăţile noastre moderne. Glanda mamară în sine nu este în orice caz un organ dintotdeauna deosebit de pasibil de cancer. După cum am menţionat mai sus, există culturi care nu cunosc această frecvenţă a cancerului, şi deci nici pe cea a cancerului la sân. De­sigur că la sâni este vorba despre un ţesut extrem de sen­sibil. Pe de altă parte, asta este valabil şi în gură. Aici s-ar adăuga şi contactul cu un număr mare de factori cance­rigeni. Şi cu toate acestea, există cu mult mai puţine cazuri de cancer al mucoaselor bucale. La vacile de lapte, care suferă mai des de inflamaţii ale uterului decât fe­meile de cele ale glandelor mamare, cancerul în această regiune este necunoscut.

În căutarea situaţiei specifice nu este greu de desco­perit aici neglijarea propriului drum feminin, acesta ne-trebuind să aibă de-a face cu idealul curent de femini­tate şi putând să solicite mult mai multă duritate şi pu­tere decât le este adecvat unora, în acest context intră şi faptul că maicile sunt lovite cu o frecvenţă peste medie de cancerul mamar. Nu discutăm în ce măsură vocaţia de călugăriţă contravine drumului feminin. Probabil că afectate sunt acele maici care tocmai că nu sunt pe dru­mul lor, căci ele nu şi-au urmat chemarea, ci s-au refu­giat la mănăstire pentru a se eschiva de viaţă. Şi poate şi cele care au simţit, ce-i drept, o chemare, dar au pier­dut ulterior contactul cu drumul mănăstiresc şi totuşi au rămas pe el. Aşa cum viaţa în mănăstire folosită abu­ziv ca refugiu stimulează cancerul, îl poate şi împiedi­ca, în măsura în care o aduce pe respectiva femeie pe drumul ei.

Cercetările epidemiologice, care se referă la reparti­zările bolilor în populaţie, dezvăluie alte legături intere­sante, în timp ce călugăriţele se îmbolnăvesc cu o frec­venţă ce depăşeşte media de cancer mamar, femeile care au născut în anii tineri mai mulţi copii sunt cel mai pu­ţin atinse. Dacă la naşteri aveau peste 25 de ani, riscul creşte din nou. Femeile care fac copii abia după 30 de ani au deja un risc mai crescut decât cele fără copii. Fireşte că nu are nici un sens să se facă planning familial după astfel de statistici. Ar însemna înţelegerea greşită a sta­tisticilor în sens cauzal. Pe de altă parte, ele au un carac­ter indicator destul de bun. Conform lui, a avea devreme copii este încă pentru foarte multe femei decisiv pen­tru dezvoltarea lor de sine, în vreme ce a avea foarte târ­ziu copii ar putea izvorî mai degrabă dintr-o cerinţă ve­nită din exterior sau din nişte reflectări raţionale. Aces­tor concluzii le corespund experienţe din psihoterapie, unde reiese nu rareori că sub suprafaţa unui stil de via­ţă modern tot mai dăinuie idealurile şi modelele stră­vechi. Interpretările statisticilor sunt întotdeauna delica­te, mai cu seamă la o atare temă într-o epocă atât de an­gajată în acest sens. în principiu se poate constata că, în ciuda tuturor indicaţiilor despre însemnătatea propriu­lui drum, nu se poate merge în general pe urmele largi ale mişcării de emancipare. Aceasta a realizat poate cea mai importantă profilaxie a cancerului mamar în ultime­le decenii, deschizându-le femeilor noi spatii (libere) şi posibilităţi. Dar în măsura în care a căpătat putere, şi-a arogat şi o umbră. Prevenirea cancerului mamar ar fi o stimulare spre propriul drum feminin. Accentul se pune aici pe propriu şi pe feminin în egală măsură, dar miş­carea femeilor îndeamnă, cu cerinţe pe pancarte, ce-i drept îndreptăţite, tot mai mult femeile să meargă îna­inte, devalorizând astfel involuntar drumul feminin. Acolo unde copiii, bucătăria, biserica decad la nivel de cuvinte de ocară este pentru multe femei greu să-şi gă­sească drumul şi să-1 aprecieze. Aceste sfere tematice sunt în mod evident mai adânc ancorate decât le place adepţilor spiritului epocii.

Este aproape imposibil de găsit un profil specific al personalităţii care predestinează pentru cancer mamar. Tema drumului propriu părăsit sau negăsit şi în orice caz neparcurs va răzbate însă practic întotdeauna într-o for­mă sau alta. în ceea ce priveşte maternitatea, nodulul în creştere poate să indice că aici creşte ceva ce substituie dragostea maternă autentică, ceva rece şi periculos. Cea afectată poate să fie efectiv o mama aşa cum scrie la car­te. Dacă a fi mamă nu-i stă însă în suflet şi ea joacă faţă de ea însăşi şi de lume rolul mamei din cartea ilustrată, nu este drumul ei şi acesta devine un pericol. Dragostea de mamă este, în felul ei altruist de a fi, o imagine a dra­gostei cereşti. Dacă vine din suflet, este un panaceu uni­versal, dar dacă nu face decât să imite normele sociale, poate să coste viaţa. Aceeaşi problemă o poate avea fe­meia ca din cartea ilustrată, care este mulţumită cu sine şi cu care partenerul este deosebit de mulţumit, pentru că se apropie atât de mult de idealul femeii. Dacă nu co­respunde însă idealului ei lăuntric, şi viaţa ei exempla­ră este suspectă de cancer. Nici chiar femeia ofensivă, care aparent este axată numai pe ceea ce-i face plăcere, nu este automat în siguranţă în faţa lui. Cine face atât de cu succes pe vampa, fără să fie într-adevăr, este în ace­laşi pericol ca şi femeia modestă şi retrasă, căreia i-ar plă­cea atât de mult să fie vampă, dar nu se încumetă. Fe­meia modernă, care se „emancipează", pentru că aşa se cade în ziua de azi, şi visează la un rol „de a fi numai mamă" în stil clasic, dar de mult scos din circulaţie de spiritul epocii, face desigur parte şi ea din grupul de risc. Orice ghidare după şabloane exterioare, prestabilite de societate este lucru problematic, căci nu corespunde mai niciodată propriului fel de a fi. Dar cine nu corespunde propriului fel de a fi şi particularităţii sale trăieşte peri­culos. Pericolul este că ieşirea ei din matcă se scufundă în corp şi se răsfrânge împotriva ei însăşi pe acest plan. Cea mai bună profilaxie a cancerului este deci o viaţă cu­rajoasă, respectiv propriul drum individual spre unicitate. Drumul este complet individual, dar ţelul este supraindividual şi desăvârşit.

Rabbi Susya hasidic a spus cu puţin înaintea morţii: „Dacă ajung în cer, nu mă vor întreba: De ce nu ai fost Moise? Ci vor întreba: De ce nu ai fost Susya? De ce nu ai devenit ceea ce numai tu puteai să devii?"

Întrebări

1.  Ce rol joacă tema mamă în viaţa mea? Aştept să fiu dădăcită? Mă satisface să-i dădăcesc pe alţii? Cum stau faţă de mama mea, faţă de „a fi mamă"?

2.  Ce rol joacă pentru mine îngrijirea? Din ce motive îngrijesc? Cu ce sentiment şi cu ce preţ mă las îngrijită? Mi-aş putea purta singură de grijă?

3.  Ce rol joacă pentru mine autonomia, respectiv emanciparea?

4.  Cât de ofensiv şi de demonstrativ îi permit pieptu­lui meu să fie? Mă încumet să-1 folosesc ca semnal?

5.  Mi-am găsit drumul ca femeie? Î naintez pe el?

6.  A fost ceea ce am trăit până acum viaţa mea? Este ceea ce văd venind asupra mea viaţa mea?

7.  Încotro să mă duc oare? Care este visul meu? Dar ţelul meu?

(pag. 359-369)