[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Rupert Sheldrake
DEZILUZIA ŞTIINŢEI

Ultima updatare: 16.10.2013 orele 13:40

Traducere din volumul
REENCHANTER LA SCIENCE, 2013
(THE SCIENCE DELUSION:
FREEING THE SPIRIT OF ENQUIRY, 2012)

De pe coperta a IV-a a cărţii, traducerea în francezã:

Personalitate a ştiinţei contemporane, pionier al descoperirii procesului de îmbătrânire celulară, biologul Rupert Sheldrake, cercetător asociat al universităţii Cambridge, provoacă pasiuni şi dezbateri în sânul comunităţii ştiinţifice.

Noua sa carte, care a declanşat o polemică în ţările anglo-saxone, revine asupra teoriei sale, „rezonanţa morfică”, şi repune în discuţie bazele înseşi ale cercetării fundamentale. În timp ce ştiinţele şi tehnologia sunt pe  culmea puterii lor, postulatele vechi de mai multe secole le împiedică astăzi să avanseze. Ţintind unul după altul aceste postulate erijate în dogme (natura este o maşină; legile naturii sunt imuabile; materia este inconştientă; fenomenele „paranormale” sunt iluzii; conştiinţa este un produs al creierului…), el demonstrează în acest eseu, deopotrivă remarcabil şi subversiv, urgenţa de a ne elibera de ele. Şi lansează cuvântul de ordine al unei indispensabile regenerări a ştiinţei, pasionantă invitaţie la a ne imagina un alt mod de a vedea lumea.

„Rupert Sheldrake este un pionier care deschide calea ştiinţelor de mâine.”
(Deepak Chopra, membru al Colegiului american al fizicienilor)

„Cu această carte, Rupert Sheldrake aduce ştiinţei, umanităţii şi lumii în general, o contribuţie considerabilă.”
(The independent)

Cuvânt înainte

Interesul meu pentru ştiinţă urcă până la o vârstă foarte precoce. Copil fiind, am avut tot felul de animale – omizi, mormoloci, porumbei, iepuri, broaşte, un câine. Tatăl meu, farmacist şi culegător de plante, m-a învăţat botanica încă din primii ani de viaţă. Îl îmi arăta minuni la microscop: creaturi minuscule într-o picătură de apă de mare, solzi pe aripa unui fluture, carapace de alge, secţiuni transversale în tije de plante, şi chiar şi un eşantion de radiu care strălucea în întuneric. Confecţionam ierbare, căteam cărţi de ştiinţe naturale – ca cele de Jean-Henri Fabre care conţin viaţa scarabeilor, a călugăriţelor şi a viermilor luminători. La 12 ani ştiam că voi deveni biolog.

Am studiat ştiinţele la liceu, apoi la universitatea Cambridge unde m-am specializat în biochimie. Îmi plăceau studiile dar găseam această specializare prea îngustă, aveam dorinţa unei viziuni mai largi. Atribuirea unei burse Frank Knox mi-a oferit ocazia excepţională de a-mi lărgi orizontul la Harvard, unde am studiat istoria şi filosofia ştiinţelor.

Am revenit apoi la Cambridge pentru a face cercetări asupra creşterii vegetale. Pregătindu-mi teza de doctorat am făcut o descoperire nu fără importanţă: celulele moarte joacă un rol esenţial în regularizarea creşterii plantelor. Ele eliberează un hormon vegetal – auxina – în momentul în care se descompun prin procesul lor de „moarte programată”.  Pe timpul creşterii unei plante, unele celule noi se dizolvă de la sine. Învelişul lor de celuloză formează tuburi microscopice prin care apa poate să circule spre diferitele părţi ale plantei (rădăcini, tije, frunze). Am descoperit că auxina, care facilitează acest proces, este produsă în momentul în care celula moare. Moartea celulelor stimulează creşterea şi aceasta produce mai multe celule moarte: viaţă şi moarte se generează una pe alta, prin stimulare reciprocă.

După doctoratul meu, am fost numit cercetător ştiinţific la Clare College, la Cambridge, unde am condus cercetări în biochimie şi biologie celulară predând în acelaşi timp cursuri şi tutorats(fr. ?) Numit apoi membru-cercetător la Royal Society, am putut să-mi continui lucrările despre hormonii vegetali la cambridge şi să studiez modul în care auxina este transportată de mlădiţe până la extremităţile rădăcinilor. Împreună cu colegul meu Philip Rubery, am pus în evidenţă procesul molecular care conduce la transportul polarizat al auxinei - o lucrare la originea multor cercetări despre polaritatea vegetală.

Am petrecut apoi un an la Universitatea din Malaezia, finanţat de Royal Society, pentru a studia ferigile din pădurea tropicală. În paralel, lucrările mele la Institutul de cercetări asupra cauciucului mi-au permis să descopăr cum fluxul de latex este reglat genetic în interiorul hevea şi să elucidez misterul creşterii vaselor cauciucate.

După reîntoarcerea la Cambridge, am emis o nouă ipoteză cu privire la îmbătrânirea plantelor  şi a animalelor – inclusiv a oamenilor. Orice celulă îmbătrâneşte. Când o celulă încetează să crească, ea sfârşeşte prin a muri. Ipoteza mea vizează regenerarea celulară. În cursule vieţii ei, o celulă acumulează deşeuri nocive care o fac să îmbătrânească. Dar ea are posibilitatea să producă o celulă fiică regenerată, datorită divizării asimetrice care permite ca una din cele două celule produse prin această diviziune să primească toate deşeurile – ceea ce o condamnă la moarte -, în timp ce cealaltă nu primeşte niciuna. Celulele fiice cele mai „întinerite” sunt celulele germinale. De aceea, atât la plante cât şi la animale, două diviziuni succesive din aceste celule ( sau „meioze”) produc o celulă germinală şi trei celule surori care mor repede. Ipoteza mea a fost publicată în revista Nature în 1974, într-un articol intitulat „The aging, growth and death of cells”. „Moartea programată” a celulelor, sau „apoptoza”, a devenit, de atunci, un domeniu de cercetare cu drepturi depline, important pentru înţelegerea anumitor maladii precum cancerul sau sida, sau pentru gestionarea regenerării ţesuturilor cu ajutorul celulelor suşă. Multe celule suşă se divid asimetric, dând naştere unei noi celule suşă regenerată şi unei celule care se  diferenţiază, îmbătrâneşte şi moare. Ipoteza mea se poate rezuma spunând că regenerarea celulelor suşă prin diviziune celulară se face cu preţul morţii surorilor lor.

Dornic să-mi lărgesc orizontul şi mai mult şi să aduc prin lucrările mele un ajutor practic popoarelor celor mai sărace ale planetei, am părăsit temporar Cambridge-ul pentru a mă alătura, în calitate de fiziolog vegetal, Institutului internaţional de cercetare agricolă în teren tropical semi-arid aproape de Hyderabad, India. Lucrând asupra mazării chiche(fr.) şi a mazării de Angola, noi am pus la punct noi varietăţi mai productive, şi eu am dezvoltat cu această ocazie sisteme de cultură care sunt astăzi utilizate pe scară largă în Asia şi în Africa, cu randamente net ameliorate.

O nouă fază a carierei mele ştiinţifice a început odată cu publicarea cărţii Une nouvelle science de la vieAtenţie tradusă şi în româneşte: O nouă ştiinţă a vieţii, editura Firul Ariadnei, 2005 - , în care formulam ipotezele de câmpuri creatoare de forme, numite „câmpuri morfogenetice”, care ar controla dezvoltarea embrionilor de animale şi creşterea plantelor, teoria mea propunea ca ipoteză faptul că aceste câmpuri posedă o memorie intrinsecă, alimentată de un proces de rezonanţă morfică. Această ipoteză se baza pe elemente concrete şi a dat naştere la numeroase experienţe, rezumate într-o nouă ediţie a cărţii în 2009.

La întoarcerea mea din India, am continuat cercetările mele  asupra creşterii vegetalelor începând în acelaşi timp să lucrez asupra porumbeilor călători, care mă fascinează din copliărie. Cum îşi regăsesc ei drumul la sute de kilometri distanţă, pe teren necunoscut, adesea chiar deasupra mării? Poate că, mă gândeam eu, ei sunt legaţi de porumbarul lor printr-un câmp de forţă asemănător unui elastic invizibil care îi readuce acasă? Chiar dacă sunt sensibili la magnetism, în fapt, această capacitate nu ar fi suficientă prin ea însăşi ca să-i facă să-şi găsească drumul. Dacă sunteţi paraşutat într-un teren necunoscut şi dotaţi cu o busolă, veţi şti unde este nordul, dar nu veţi şti unde se situează casa voastră.

Am ajuns să-mi dau seama că talentul de navigator al unui porumbel voiajor nu era decât unul din numeroasele capacităţi animale care încă rămân misterioase. Cea a unor câini de a ghici, prin telepatie se pare, momentul întoarcerii stăpânului lor ar furniza un alt exemplu din această categorie de capacităţi. A face cercetări pe aceste teme nu ar fi dificil, nu ar cere mari investiţii şi rezultatele ar fi cu siguranţă fascinante. În 1994, în cartea mea Sept experiences qui peuvent changer le monde, propuneam o serie de teste puţin costisitoare dar susceptibile să transforme concepţia noastră despre natura realului. Rezultatele au fost rezumate într-o nouă ediţie a cărţii în 2002 cât şi în Ces chiens qui attendent leur maitre, et autres pouvoirs inexpliqués des animaux (1999, reeditată în 2011) şi în Le Septičme Sens (2003).

De 20 de ani sunt membru al Institutului de ştiinţe noetice, situat aproape de San Francisco, şi profesor invitat în multe universităţi, din care Graduate Institute al Universităţii din Connecticut. Am publicat peste 80 de articole în reviste ştiinţifice cu comitet de lectură, din care multe în revista Nature. Fac partedin multe societăţi ştiinţifice, ca Society for Experimental Biology sau Society for Scientific Exploration, şi sunt membru asociat al Zoological Society şi al Cambridge Philosophical Society. Susţin conferinţe şi seminarii despre lucrările mele în multe universităţi, institute de cercetare şi simpozioane ştiinţifice atât în Marea Britanie cât şi în Europa, America de Nord şi de Sud, în India, în Australia.

Consacrându-mi toată viaţa de adult ştiinţei, cred cu fermitate în importanţa acestei abordări. Dar în acelaşi timp, sunt din ce în ce mai convins că ştiinţa şi-a pierdut mult din vigoare, din vitalitate, din curiozitate. O ideologie dogmatică, un conformism bazat pe frică şi multiple inerţii instituţionale sunt pe cale să-i inhibe creativitatea.  

Am fost de multe ori frapat, în cursul carierei mele, de contrastul dintre poziţiile publice ale colegilor mei oameni de ştiinţă şi afirmaţiile lor din discuţiile pe care le aveam în privat. În public, ei sunt foarte conştienţi de puterea tabu-urilor care restrâng lista subiectelor abordabile; în privat, ei se arată adesea mai curajoşi.

Am scris această carte pentru că eu cred că ştiinţele vor fi mult mai atractive şi mai interesante când vor arunca dogmele care restrâng libertatea de cercetare şi pun botniţă imaginaţiei.

Multe personalităţi au contribuit la reflexia mea prin discuţii, dezbateri, observaţii sau sfaturi, şi nu pot cita pe fiecare dintre persoanele faţă de care simt recunoştinţă. Această carte este dedicată tuturor celor care m-au ajutat şi încurajat.

Sunt, de asemenea, recunoscător faţă de mai multe instituţii a căror susţinere financiară mi-a permis să scriu această carte: Trinity College de la Cambridge unde am fost cercetător senior din 2005 până în 2010, Addison Fisher şi Heritage Foundation, Watson Family Foudation şi Institutul de ştiinţe noetice. Mulţumesc de asemenea asistentei mele de cercetare, Pamela Smart, şi webmasterului meu John Caton pentru ajutorul lor atât de apreciat.

Această carte a beneficiat de numeroasele comentarii provocate de ciornele ei. …

Cele 10 dogme ale ştiinţei moderne

Ştiinţa a  reuşit realizări de aşa natură încât „viziunea ştiinţifică despre lume” exercită de acum o influenţă enormă. Realizările ei, care ating toate aspectele vieţii noastre prin intermediul tehnologiei sau medicinei, sunt năucitoare. O sporire gigantică a cunoştinţelor noastre a bulversat mediul nostru intelectual, extinzându-l de la particulele de materie cele mai microscopice până la marginile universului în expansiune constantă, populat de sute de miliarde de galaxii.

Cu toate acestea, în acest al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, în timp ce ştiinţele şi tehnologia par să fie pe culmea puterii lor, în timp ce influenţa lor s-a extins la întreaga planetă şi când triumful lor pare incontestabil, probleme neaşteptate vin să le perturbeze din interior. Majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că aceste dificultăţi vor fi rezolvate într-o zi, datorită mai multor cercetări înscrise în logica gândirii stabilite; dar câţiva, dintre care şi eu, cred că acestea sunt revelatoare pentru o problemă spinoasă mult mai profundă.

Postulate vechi de mai multe secole au devenit dogme care împiedică astăzi cercetarea să avanseze. Aşa cum voi încerca să demonstrez în această carte, ştiinţa s-ar comporta mai bine fără ele, ar fi mai liberă, mai interesantă, mai amuzantă chiar.

A crede că ştiinţa deţine toate răspunsurile, că numai detaliile rămân de rezolvat – toate chestiunile fundamentale fiind, în principiu, clarificate – constituie cea mai mare dintre iluziile ştiinţifice.

Ştiinţa contemporană este fondată pe aserţiunea potrivit căreia toată realitatea este materială, fizică. Nu există altă realitate decât realitatea materială. Conştiinţa este un subprodus al activităţii fiziologice a creierului. Materia este fără conştiinţă. Evoluţia nu are nici un ţel. Dumnezeu, idee cultivată de minţile umane, nu există decât în interiorul creierelor umane.

Dacă aceste credinţe sunt puternice, acest fapt nu înseamnă că majoritatea oamenilor de ştiinţă le-au supus unui examen critic, ci, dimpotrivă, sunt aşa pentru că ei nu se gândesc deloc la aceasta. Faptele ştiinţei sunt suficient de reale pentru ei, la fel ca şi tehnicile pe care ea le utilizează şi tehnologiile care decurg din ea. Totuşi, sistemul de credinţe care guvernează gândirea ştiinţifică convenţională nu este decât produsul unei credinţe susţinute de o ideologie datând din secolul la XIX-lea.

Această carte este pro-ştiinţă. Speranţa mea este că ştiinţele devin mai puţin dogmatice şi mai ştiinţifice. Ele vor ieşi regenerate dintr-o punere în discuţie a dogmelor care le constrâng.

Crezul ştiinţific

Iată cele 10 credinţe fundamentale considerate de majoritatea oamenilor de ştiinţă ca evidente:

  1. Totul este în esenţă mecanic. Câinii, de exemplu, sunt mai mult maşini complexe decât organisme vii capabile de intenţii. Chiar şi oamenii sunt maşini, „roboţi”, "survival machines", potrivit expresiei frapante a lui Richard Dawkins, dotate cu creier asemănătoare ordinatoarelor programate genetic.
  2. Materia este inconştientă. Ea nu are viaţă interioară, nici subiectivitate, nici punct de vedere. Conştiinţa umană, nu este în sine decât o iluzie produsă de activitatea fizico-chimică a creierului.
  3. Cantitatea totală de materie şi de energie rămâne constantă (cu excepţia Big Bang-ului când toată materia-energie a  Universului a apărut subit).
  4. Legile naturii sunt imuabile. Ele sunt astăzi ceea ce erau la început şi aşa vor fi pentru totdeauna.
  5. Natura nu are nici o intenţie, evoluţia nu are nici un scop, nici o direcţie.
  6. Orice moştenire biologică este materială, purtată de bagajul genetic, ADN-ul şi alte structuri fizico-chimice.
  7. Spiritul este situat în interiorul capului, conştiinţa nu este decât rezultatul activităţii cerebrale. Când priviţi un arbore, arborele pe care îl vedeţi nu este „afară” cum pare să fie, ci în capul vostru unde este reconstruit.
  8. Amintirile sunt stocate sub formă de amprente materiale de către creier şi dispar, ca spălate, în momentul morţii.
  9. Fenomenele inexplicate ca telepatia nu sunt decât iluzii.
  10. Medicina mecanicistă modernă este singura care este realmente eficace.

Împreună, aceste  credinţe constituie filosofia -  sau ideologia – materialistă, a cărei presupunere fundamentală este că totul este material sau fizic, chiar şi spiritul (mintea). Acest sistem de credinţe a devenit dominant la sfârşitul secolului al XIX-lea şi ţine astăzi de evidenţă. Mulţi oameni de ştiinţă nu-şi dau seama că materialismul este o credinţă; pentru ei, este ştiinţă, viziunea ştiinţifică despre realitate, concepţia ştiinţifică despre lume. Acest materialism nu le-a fost realmente predat, nimeni nu le-a oferit ocazia de a discuta despre el. ei l-au absorbit printr-un fel de osmoză intelectuală.

În uzanţa curentă, cuvântul „materialism” trimite la un mod de viaţă consacrat total interesului material, bogăţiei, posedării de bunuri şi luxului. Aceste atitudini sunt fără îndoială încurajate de filosofia materialistă, care neagă orice existenţă realităţilor spirituale sau scopurilor non materiale, dar, în această carte, eu mă interesez de postulatele ştiinţifice ale acestei filosofii mai degrabă decât de efectele ei comportamentale.

Fidel spiritului de scepticism radical, eu transform fiecare dogmă a acestei doctrine într-o întrebare. Un orizont cu totul nou se deschide atunci când se consideră un postulat, chiar admis pe scară largă ca adevărat, ca punct de plecare al unei anchete mai degrabă decât ca un adevăr indiscutabil. De exemplu, postulatul care vrea ca natura să funcţioneze ca o maşină devine o întrebare: natura este ea o maşină? Afirmaţia potrivit căreia materia este fără conştiinţă devine: „Materia este ea fără conştiinţă?” ş.a.m.d.

După un prolog consacrat raporturilor dintre ştiinţă, putere şi religie, capitolele de la 1 la 10 examinează fiecare din aceste dogme moderne. La finalul fiecărui capitol, arat cum postulatul examinat influenţează viaţa noastră cotidiană, şi ce rezultă din repunerea lui în discuţie. Propun, de asemenea, câteva întrebări suplimentare, pentru a alimenta reflexia cititorilor dornici să discute despre aceste subiecte cu prietenii sau colegii lor. În fine, un rezumat vine să conchidă fiecare din aceste capitole.

Pierderea credibilităţii „viziunii ştiinţifice despre lume”

… va urma …
Întrucât, din studiul traficului, am constatat lipsa de interes pentru aceastã postare, am suspendat momentan traducerea din aceastã carte.

Sursa : Rupert Sheldarke - Reenchanter la science,
Ed. Albin Michel, 2013.
Traducerea din francezã îmi apartine, VJ