Rupert Sheldrake
DEZILUZIA ŞTIINŢEI
Ultima updatare: 16.10.2013
orele 13:40
Traducere din volumul
REENCHANTER LA SCIENCE,
2013
(THE SCIENCE DELUSION:
FREEING THE SPIRIT OF ENQUIRY, 2012)
De pe coperta a IV-a a cărţii,
traducerea în francezã:
Personalitate a ştiinţei contemporane,
pionier al descoperirii procesului de îmbătrânire celulară,
biologul Rupert Sheldrake, cercetător asociat al universităţii
Cambridge, provoacă pasiuni şi dezbateri în sânul comunităţii
ştiinţifice.
Noua sa carte, care a declanşat o polemică
în ţările anglo-saxone, revine asupra teoriei sale,
„rezonanţa morfică”, şi repune în discuţie
bazele înseşi ale cercetării fundamentale. În timp ce
ştiinţele şi tehnologia sunt pe culmea puterii
lor, postulatele vechi de mai multe secole le împiedică astăzi
să avanseze. Ţintind unul după altul aceste postulate
erijate în dogme (natura este o maşină; legile naturii
sunt imuabile; materia este inconştientă; fenomenele
„paranormale” sunt iluzii; conştiinţa este un produs
al creierului…), el demonstrează în acest eseu, deopotrivă
remarcabil şi subversiv, urgenţa de a ne elibera de
ele. Şi lansează cuvântul de ordine al unei indispensabile
regenerări a ştiinţei, pasionantă invitaţie
la a ne imagina un alt mod de a vedea lumea.
„Rupert Sheldrake este un pionier care deschide calea ştiinţelor
de mâine.”
(Deepak Chopra, membru al Colegiului american al fizicienilor)
„Cu această carte, Rupert Sheldrake aduce ştiinţei,
umanităţii şi lumii în general, o contribuţie
considerabilă.”
(The independent)
Cuvânt înainte
Interesul meu pentru ştiinţă urcă
până la o vârstă foarte precoce. Copil fiind, am avut
tot felul de animale – omizi, mormoloci, porumbei, iepuri, broaşte,
un câine. Tatăl meu, farmacist şi culegător de
plante, m-a învăţat botanica încă din primii ani
de viaţă. Îl îmi arăta minuni la microscop: creaturi
minuscule într-o picătură de apă de mare, solzi
pe aripa unui fluture, carapace de alge, secţiuni transversale
în tije de plante, şi chiar şi un eşantion de radiu
care strălucea în întuneric. Confecţionam ierbare, căteam
cărţi de ştiinţe naturale – ca cele de Jean-Henri
Fabre care conţin viaţa scarabeilor, a călugăriţelor
şi a viermilor luminători. La 12 ani ştiam că
voi deveni biolog.
Am studiat ştiinţele la liceu, apoi la
universitatea Cambridge unde m-am specializat în biochimie. Îmi
plăceau studiile dar găseam această specializare
prea îngustă, aveam dorinţa unei viziuni mai largi.
Atribuirea unei burse Frank Knox mi-a oferit ocazia excepţională
de a-mi lărgi orizontul la Harvard, unde am studiat istoria
şi filosofia ştiinţelor.
Am revenit apoi la Cambridge pentru a face cercetări
asupra creşterii vegetale. Pregătindu-mi teza de doctorat
am făcut o descoperire nu fără importanţă:
celulele moarte joacă un rol esenţial în regularizarea
creşterii plantelor. Ele eliberează un hormon vegetal
– auxina – în momentul în care se descompun prin procesul lor
de „moarte programată”. Pe timpul creşterii unei plante,
unele celule noi se dizolvă de la sine. Învelişul lor
de celuloză formează tuburi microscopice prin care apa
poate să circule spre diferitele părţi ale plantei
(rădăcini, tije, frunze). Am descoperit că auxina,
care facilitează acest proces, este produsă în momentul
în care celula moare. Moartea celulelor stimulează creşterea
şi aceasta produce mai multe celule moarte: viaţă
şi moarte se generează una pe alta, prin stimulare reciprocă.
După doctoratul meu, am fost numit cercetător
ştiinţific la Clare College, la Cambridge, unde am condus
cercetări în biochimie şi biologie celulară predând
în acelaşi timp cursuri şi tutorats(fr. ?) Numit
apoi membru-cercetător la Royal Society, am putut să-mi
continui lucrările despre hormonii vegetali la cambridge
şi să studiez modul în care auxina este transportată
de mlădiţe până la extremităţile rădăcinilor.
Împreună cu colegul meu Philip Rubery, am pus în evidenţă
procesul molecular care conduce la transportul polarizat al auxinei
- o lucrare la originea multor cercetări despre polaritatea
vegetală.
Am petrecut apoi un an la Universitatea din Malaezia,
finanţat de Royal Society, pentru a studia ferigile din pădurea
tropicală. În paralel, lucrările mele la Institutul
de cercetări asupra cauciucului mi-au permis să descopăr
cum fluxul de latex este reglat genetic în interiorul hevea şi
să elucidez misterul creşterii vaselor cauciucate.
După reîntoarcerea la Cambridge, am emis o
nouă ipoteză cu privire la îmbătrânirea plantelor
şi a animalelor – inclusiv a oamenilor. Orice celulă
îmbătrâneşte. Când o celulă încetează să
crească, ea sfârşeşte prin a muri. Ipoteza mea
vizează regenerarea celulară. În cursule vieţii
ei, o celulă acumulează deşeuri nocive care o fac
să îmbătrânească. Dar ea are posibilitatea să
producă o celulă fiică regenerată, datorită
divizării asimetrice care permite ca una din cele două
celule produse prin această diviziune să primească
toate deşeurile – ceea ce o condamnă la moarte -, în
timp ce cealaltă nu primeşte niciuna. Celulele fiice
cele mai „întinerite” sunt celulele germinale. De aceea, atât
la plante cât şi la animale, două diviziuni succesive
din aceste celule ( sau „meioze”) produc o celulă germinală
şi trei celule surori care mor repede. Ipoteza mea a fost
publicată în revista Nature în 1974, într-un articol
intitulat „The aging, growth and death of cells”. „Moartea programată”
a celulelor, sau „apoptoza”, a devenit, de atunci, un domeniu
de cercetare cu drepturi depline, important pentru înţelegerea
anumitor maladii precum cancerul sau sida, sau pentru gestionarea
regenerării ţesuturilor cu ajutorul celulelor suşă.
Multe celule suşă se divid asimetric, dând naştere
unei noi celule suşă regenerată şi unei celule
care se diferenţiază, îmbătrâneşte şi
moare. Ipoteza mea se poate rezuma spunând că regenerarea
celulelor suşă prin diviziune celulară se face
cu preţul morţii surorilor lor.
Dornic să-mi lărgesc orizontul şi
mai mult şi să aduc prin lucrările mele un ajutor
practic popoarelor celor mai sărace ale planetei, am părăsit
temporar Cambridge-ul pentru a mă alătura, în calitate
de fiziolog vegetal, Institutului internaţional de cercetare
agricolă în teren tropical semi-arid aproape de Hyderabad,
India. Lucrând asupra mazării chiche(fr.) şi
a mazării de Angola, noi am pus la punct noi varietăţi
mai productive, şi eu am dezvoltat cu această ocazie
sisteme de cultură care sunt astăzi utilizate pe scară
largă în Asia şi în Africa, cu randamente net ameliorate.
O nouă fază a carierei mele ştiinţifice
a început odată cu publicarea cărţii Une nouvelle
science de la vie – Atenţie
tradusă şi în româneşte: O nouă ştiinţă
a vieţii, editura Firul Ariadnei, 2005 - ,
în care formulam ipotezele de câmpuri creatoare de forme, numite
„câmpuri morfogenetice”, care ar controla dezvoltarea embrionilor
de animale şi creşterea plantelor, teoria mea propunea
ca ipoteză faptul că aceste câmpuri posedă o memorie
intrinsecă, alimentată de un proces de rezonanţă
morfică. Această ipoteză se baza pe elemente
concrete şi a dat naştere la numeroase experienţe,
rezumate într-o nouă ediţie a cărţii în 2009.
La întoarcerea mea din India, am continuat cercetările
mele asupra creşterii vegetalelor începând în acelaşi
timp să lucrez asupra porumbeilor călători, care
mă fascinează din copliărie. Cum îşi regăsesc
ei drumul la sute de kilometri distanţă, pe teren necunoscut,
adesea chiar deasupra mării? Poate că, mă gândeam
eu, ei sunt legaţi de porumbarul lor printr-un câmp de forţă
asemănător unui elastic invizibil care îi readuce acasă?
Chiar dacă sunt sensibili la magnetism, în fapt, această
capacitate nu ar fi suficientă prin ea însăşi ca
să-i facă să-şi găsească drumul.
Dacă sunteţi paraşutat într-un teren necunoscut
şi dotaţi cu o busolă, veţi şti unde
este nordul, dar nu veţi şti unde se situează casa
voastră.
Am ajuns să-mi dau seama că talentul
de navigator al unui porumbel voiajor nu era decât unul din numeroasele
capacităţi animale care încă rămân misterioase.
Cea a unor câini de a ghici, prin telepatie se pare, momentul
întoarcerii stăpânului lor ar furniza un alt exemplu din
această categorie de capacităţi. A face cercetări
pe aceste teme nu ar fi dificil, nu ar cere mari investiţii
şi rezultatele ar fi cu siguranţă fascinante. În
1994, în cartea mea Sept experiences qui peuvent changer
le monde, propuneam o serie de teste puţin costisitoare
dar susceptibile să transforme concepţia noastră
despre natura realului. Rezultatele au fost rezumate într-o nouă
ediţie a cărţii în 2002 cât şi în Ces
chiens qui attendent leur maitre, et autres pouvoirs inexpliqués
des animaux (1999, reeditată în 2011) şi în
Le Septičme Sens (2003).
De 20 de ani sunt membru al Institutului de ştiinţe
noetice, situat aproape de San Francisco, şi profesor invitat
în multe universităţi, din care Graduate Institute al
Universităţii din Connecticut. Am publicat peste 80
de articole în reviste ştiinţifice cu comitet de lectură,
din care multe în revista Nature. Fac partedin multe societăţi
ştiinţifice, ca Society for Experimental Biology sau
Society for Scientific Exploration, şi sunt membru asociat
al Zoological Society şi al Cambridge Philosophical Society.
Susţin conferinţe şi seminarii despre lucrările
mele în multe universităţi, institute de cercetare şi
simpozioane ştiinţifice atât în Marea Britanie cât şi
în Europa, America de Nord şi de Sud, în India, în Australia.
Consacrându-mi toată viaţa de adult ştiinţei,
cred cu fermitate în importanţa acestei abordări. Dar
în acelaşi timp, sunt din ce în ce mai convins că ştiinţa
şi-a pierdut mult din vigoare, din vitalitate, din curiozitate.
O ideologie dogmatică, un conformism bazat pe frică
şi multiple inerţii instituţionale sunt pe cale
să-i inhibe creativitatea.
Am fost de multe ori frapat, în cursul carierei
mele, de contrastul dintre poziţiile publice ale colegilor
mei oameni de ştiinţă şi afirmaţiile
lor din discuţiile pe care le aveam în privat. În public,
ei sunt foarte conştienţi de puterea tabu-urilor care
restrâng lista subiectelor abordabile; în privat, ei se arată
adesea mai curajoşi.
Am scris această carte pentru că eu
cred că ştiinţele vor fi mult mai atractive şi
mai interesante când vor arunca dogmele care restrâng libertatea
de cercetare şi pun botniţă imaginaţiei.
Multe personalităţi au contribuit la
reflexia mea prin discuţii, dezbateri, observaţii sau
sfaturi, şi nu pot cita pe fiecare dintre persoanele faţă
de care simt recunoştinţă. Această carte este
dedicată tuturor celor care m-au ajutat şi încurajat.
Sunt, de asemenea, recunoscător faţă
de mai multe instituţii a căror susţinere financiară
mi-a permis să scriu această carte: Trinity College
de la Cambridge unde am fost cercetător senior din 2005 până
în 2010, Addison Fisher şi Heritage Foundation, Watson Family
Foudation şi Institutul de ştiinţe noetice. Mulţumesc
de asemenea asistentei mele de cercetare, Pamela Smart, şi
webmasterului meu John Caton pentru ajutorul lor atât de apreciat.
Această carte a beneficiat de numeroasele
comentarii provocate de ciornele ei. …
Cele 10 dogme ale ştiinţei
moderne
Ştiinţa a reuşit realizări
de aşa natură încât „viziunea ştiinţifică
despre lume” exercită de acum o influenţă enormă.
Realizările ei, care ating toate aspectele vieţii noastre
prin intermediul tehnologiei sau medicinei, sunt năucitoare.
O sporire gigantică a cunoştinţelor noastre a bulversat
mediul nostru intelectual, extinzându-l de la particulele de materie
cele mai microscopice până la marginile universului în expansiune
constantă, populat de sute de miliarde de galaxii.
Cu toate acestea, în acest al doilea deceniu al
secolului al XXI-lea, în timp ce ştiinţele şi tehnologia
par să fie pe culmea puterii lor, în timp ce influenţa
lor s-a extins la întreaga planetă şi când triumful
lor pare incontestabil, probleme neaşteptate vin să
le perturbeze din interior. Majoritatea oamenilor de ştiinţă
consideră că aceste dificultăţi vor fi rezolvate
într-o zi, datorită mai multor cercetări înscrise în
logica gândirii stabilite; dar câţiva, dintre care şi
eu, cred că acestea sunt revelatoare pentru o problemă
spinoasă mult mai profundă.
Postulate vechi de mai multe secole au devenit
dogme care împiedică astăzi cercetarea să avanseze.
Aşa cum voi încerca să demonstrez în această carte,
ştiinţa s-ar comporta mai bine fără ele, ar
fi mai liberă, mai interesantă, mai amuzantă chiar.
A crede că ştiinţa deţine toate
răspunsurile, că numai detaliile rămân de rezolvat
– toate chestiunile fundamentale fiind, în principiu, clarificate
– constituie cea mai mare dintre iluziile ştiinţifice.
Ştiinţa contemporană este fondată
pe aserţiunea potrivit căreia toată realitatea
este materială, fizică. Nu există altă realitate
decât realitatea materială. Conştiinţa este un
subprodus al activităţii fiziologice a creierului. Materia
este fără conştiinţă. Evoluţia nu
are nici un ţel. Dumnezeu, idee cultivată de minţile
umane, nu există decât în interiorul creierelor umane.
Dacă aceste credinţe sunt puternice,
acest fapt nu înseamnă că majoritatea oamenilor de ştiinţă
le-au supus unui examen critic, ci, dimpotrivă, sunt aşa
pentru că ei nu se gândesc deloc la aceasta. Faptele
ştiinţei sunt suficient de reale pentru ei, la fel ca
şi tehnicile pe care ea le utilizează şi tehnologiile
care decurg din ea. Totuşi, sistemul de credinţe
care guvernează gândirea ştiinţifică convenţională
nu este decât produsul unei credinţe susţinute de o
ideologie datând din secolul la XIX-lea.
Această carte este pro-ştiinţă.
Speranţa mea este că ştiinţele devin mai puţin
dogmatice şi mai ştiinţifice. Ele vor ieşi
regenerate dintr-o punere în discuţie a dogmelor care le
constrâng.
Crezul ştiinţific
Iată cele 10 credinţe fundamentale considerate
de majoritatea oamenilor de ştiinţă ca evidente:
- Totul este în esenţă mecanic. Câinii,
de exemplu, sunt mai mult maşini complexe decât organisme
vii capabile de intenţii. Chiar şi oamenii sunt maşini,
„roboţi”, "survival machines", potrivit expresiei
frapante a lui Richard Dawkins, dotate cu creier asemănătoare
ordinatoarelor programate genetic.
- Materia este inconştientă. Ea nu are
viaţă interioară, nici subiectivitate, nici punct
de vedere. Conştiinţa umană, nu este în sine
decât o iluzie produsă de activitatea fizico-chimică
a creierului.
- Cantitatea totală de materie şi de
energie rămâne constantă (cu excepţia Big Bang-ului
când toată materia-energie a Universului a apărut
subit).
- Legile naturii sunt imuabile. Ele sunt astăzi
ceea ce erau la început şi aşa vor fi pentru totdeauna.
- Natura nu are nici o intenţie, evoluţia
nu are nici un scop, nici o direcţie.
- Orice moştenire biologică este materială,
purtată de bagajul genetic, ADN-ul şi alte structuri
fizico-chimice.
- Spiritul este situat în interiorul capului,
conştiinţa nu este decât rezultatul activităţii
cerebrale. Când priviţi un arbore, arborele pe care îl
vedeţi nu este „afară” cum pare să fie, ci în
capul vostru unde este reconstruit.
- Amintirile sunt stocate sub formă de amprente
materiale de către creier şi dispar, ca spălate,
în momentul morţii.
- Fenomenele inexplicate ca telepatia nu sunt
decât iluzii.
- Medicina mecanicistă modernă este
singura care este realmente eficace.
Împreună, aceste credinţe constituie
filosofia - sau ideologia – materialistă, a cărei presupunere
fundamentală este că totul este material sau fizic,
chiar şi spiritul (mintea). Acest sistem de credinţe
a devenit dominant la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
ţine astăzi de evidenţă. Mulţi oameni
de ştiinţă nu-şi dau seama că materialismul
este o credinţă; pentru ei, este ştiinţă,
viziunea ştiinţifică despre realitate, concepţia
ştiinţifică despre lume. Acest materialism nu le-a
fost realmente predat, nimeni nu le-a oferit ocazia de a discuta
despre el. ei l-au absorbit printr-un fel de osmoză intelectuală.
În uzanţa curentă, cuvântul „materialism”
trimite la un mod de viaţă consacrat total interesului
material, bogăţiei, posedării de bunuri şi
luxului. Aceste atitudini sunt fără îndoială încurajate
de filosofia materialistă, care neagă orice existenţă
realităţilor spirituale sau scopurilor non materiale,
dar, în această carte, eu mă interesez de postulatele
ştiinţifice ale acestei filosofii mai degrabă decât
de efectele ei comportamentale.
Fidel spiritului de scepticism radical, eu transform
fiecare dogmă a acestei doctrine într-o întrebare. Un orizont
cu totul nou se deschide atunci când se consideră un postulat,
chiar admis pe scară largă ca adevărat, ca punct
de plecare al unei anchete mai degrabă decât ca un adevăr
indiscutabil. De exemplu, postulatul care vrea ca natura să
funcţioneze ca o maşină devine o întrebare: natura
este ea o maşină? Afirmaţia potrivit căreia
materia este fără conştiinţă devine:
„Materia este ea fără conştiinţă?” ş.a.m.d.
După un prolog consacrat raporturilor dintre
ştiinţă, putere şi religie, capitolele de
la 1 la 10 examinează fiecare din aceste dogme moderne. La
finalul fiecărui capitol, arat cum postulatul examinat influenţează
viaţa noastră cotidiană, şi ce rezultă
din repunerea lui în discuţie. Propun, de asemenea, câteva
întrebări suplimentare, pentru a alimenta reflexia cititorilor
dornici să discute despre aceste subiecte cu prietenii sau
colegii lor. În fine, un rezumat vine să conchidă fiecare
din aceste capitole.
Pierderea credibilităţii
„viziunii ştiinţifice despre lume”
… va urma …
Întrucât, din studiul traficului, am constatat lipsa
de interes pentru aceastã postare, am suspendat momentan
traducerea din aceastã carte.
Sursa : Rupert Sheldarke - Reenchanter la science,
Ed. Albin Michel, 2013.
Traducerea din francezã îmi apartine, VJ