|
Simona-Grazia Dima
Dialog despre sacru
O frumoasă
carte, surprinzătoare în multe privinţe (Karl
Graf Dürckheim, Dialog pe Calea iniţiatică. Convorbiri
cu Alphonse Goetmann, recent apărută, în tălmăcirea
Vioricăi Juncan, la editura bucureşteană Herald,
ce traduce, în mod constant, după 1989, numeroase volume esenţiale
de spiritualitate), ne conectează la un schimb incandescent
de opinii despre sacru, într-un context original, deoarece ambii
interlocutori sunt remarcabili: K. G. Dürckheim (1896–1988), doctor
în filosofie şi psihologie, a fost psihoterapeut la Todtmoss
(Pădurea Neagră), unde a înfiinţat un Centru de formare
şi întâlniri de psihologie existenţială, iar în circa
20 de volume publicate a încercat să traseze o punte, să
iniţieze un dialog între mistica creştină şi
practica Zen, aprofundată de el în Japonia, cu maeştri
de seamă, fără a se abate de la
doctrina creştină. O personalitate de anvergură,
aşadar, un promotor de seamă al dialogului Est-Vest. Ineditul
formaţiei sale ilustrează un fenomen obişnuit în
cultura occidentală, acela că o seamă de psihologi
şi terapeuţi preiau, până la un punct, o parte din
responsabilităţile unui duhovnic, urmărind să
ajungă la cauzele ce încarcă şi distorsionează
psihismul omului, pentru a lucra apoi în adâncime asupra acestuia,
purificându-l. Al doilea, nu mai puţin
interesant, este francezul Alphonse Goetmann, trecut de la catolicism
la postura de preot ortodox, absolvent al Institutului Saint Denis
(fondat de Vladimir Lossky), adept al misticii răsăritene,
care mărturiseşte a fi aflat în interlocutorul său
un maestru spiritual care i-a schimbat viaţa.
Aşadar, doi occidentali sensibili
la toate manifestările sacrului, de oriunde ar veni ele, fără
însă a trăda cadrul creştin al concepţiei lor.
În ce fel religia poate fi percepută
ca o chestiune personală de maximă urgenţă,
ca o forţă realmente transformatoare, aflăm din vasta
conversaţie a celor doi, purtată ca între egali. Ei stau
de vorbă într-un mod foarte liber, foarte cald, despre problemele
religiei, pe care le socotesc esenţiale pentru buna integrare
în viaţă, în destin, în societate, a fiecărui om.
Formaţia lor este pilduitoare, exemplară şi pentru
alţii. K. G. Dürkheim îşi exprimă
convingerea că menirea primordială a omului este căutarea
centrului profund ce-l animă, acel mister absolut al fiinţei
ce grăieşte şi pulsează întâi în momente de
elecţie, pentru ca, ulterior, printr-o atentă cultivare,
să devină o călăuză permanentă. Deşi
dialogul a avut loc în anii ’80 (deducem aceasta, dar anul exact
nu este menţionat, scăpare ce va fi remediată, poate,
la o ediţie viitoare), el este profund actual.
Pagini de excepţie sunt dedicate
retrăirii acelor clipe din copilăria psihoterapeutului,
momentelor când mintea curată era izbită de prezenţa
numinosului, până ce, treptat, a înţeles că societăţii
occidentale îi lipseşte dimensiunea subiectivă, lăuntrică
a psihismului, esenţială evoluţiei spirituale: „toate
şcolile de exegeză şi hermeneutică, <materialiste>
şi <structurale>, ale zilelor noastre rămân la descifrarea
ştiinţifică şi mentală” (p. 30). În consecinţă,
omul este tratat ca obiect, nu ca subiect. Încă din studenţie,
viitorul psihoterapeut a fost îngrijorat de
precumpănirea cantitativului în psihologie. Sigur, putem studia
omul şi astfel, dar ce câştigăm făcând asta?
se întreabă el, observând că nimeni nu vorbeşte despre
un învăţământ iniţiatic, despre Fiinţă.
Problematica omului, a observat de timpuriu, nu este integrată
în formaţia medicului, a preotului, a educatorului, a psihologului
chiar.
În relaţiile dintre oameni predomină
aceeaşi răceală: unul îl închide pe celălalt
într-un rol limitat, cum, de pildă, medicul are percepţia
bolnavului ca un simplu caz. Biserica a devenit, şi ea, o simplă
organizaţie, de unde teologii au înlăturat mistica. Facem,
astfel, zilnic experienţa alienării interioare, încercând
să calificăm şi să categorisim totul în strâmte
nişe mentale, pierzând dimensiunea vie a lucrurilor. Nu e oare
acesta un atentat la divinul însuşi? K. G. Dürkheim crede că
da, iar Alphonse Goettmann reaminteşte memorabila cugetare
a lui Grigorie de Nyssa, conform căreia orice concept referitor
la Dumnezeu e un simulacru, un idol (p. 25).
De aceea, urmează cei doi, Dionisie
Areopagitul invită la unirea cu Dumnezeu prin renunţarea
la orice intervenţie raţională, la orice obiect sesizabil
sau inteligibil, la fel ca Meister Eckhart mai târziu. Pasionante
sunt precizările lui K. G. Dürkheim: nu trebuie să uităm
că, întotdeauna, ca subiect, întâlnim alt subiect, o fiinţă,
iar nu un lucru inanimat, constatare valabilă chiar şi
în relaţia cu obiectele. Fascinaţia misterului, nu
categoriile carteziene, l-au marcat, iar îndărătul trăsăturilor
senzoriale fermecătoare, a ştiut, de mic, să discearnă
esenţa, nucleul divin: într-o bucată de fier, de pildă,
l-a intuit pe Dumnezeu, prezent acolo prin însăşi calitatea
metalului! (p. 18). E un alt mod de a spune că Fiinţa
se află întotdeauna aici, nu ne părăseşte, e
indestructibilă, situată dincolo de timp şi spaţiu.
Oricât ar părea de neobişnuit,
suntem asiguraţi că experienţa spaţio-temporanlă
nu e totul, ci abia „învelişul a ceva total diferit şi,
de fapt, ea ascunde realitatea fondului” (p. 16).
Divinul nu e o abstracţie, o demonstrează
psihoterapeutul german, care, după ce a simţit sacrul
în fiinţa sa, i-a urmat chemarea imperioasă. Nobil, a
renunţat la castel şi la datoriile senioriale. Înrolat
în armată, a luptat fără a răni sau a ucide
pe cineva, căci nu a tras niciodată vreun foc de armă,
nici măcar nu a scos pistolul (de altfel, nici nu a fost rănit).
El căuta, deja de atunci, „viaţa ca plenitudine supranaturală
pe fundalul terifiant al non-vieţii”,
pentru ca, ulterior, devenit psihoterapeut, să încerce mai
puţin să comunice o ştiinţă, cât să
trezească la experienţe interioare ce i se păreau
fundamentale: „Nervul oricărei ştiinţe despre om
îmi părea a fi experienţa calitativă a profunzimii
sale” (p. 28-29). Pe fundalul excesului de zgomot, a fost cucerit
de cultura tăcerii, în Japonia, cu ţelul mărturisit
de a se păstra în Hristos, căci Meister Eckhart
a fost şi a rămas maestrul său suprem, cu a sa realitate
a esenţialului – Realul în liniştea lui „dincolo”. Prin
filiaţia din Meister Eckhart se simte a se situa pe un „teren
absolut solid, o realitate de nezdruncinat (...), dar aceasta cere
sărăcia duhului, care invită la o totală golire
de sine” (p. 25).
Practica Zen i-a adus simplitatea, derivată
dintr-o bună aşezare în centrul fizic al fiinţei,
hara, de unde se poate medita nestânjenit, fără riscul
de a cerebraliza excesiv, de a pune realitatea divină în formule,
ucigând viaţa. Echilibrarea respiraţiei îndeplineşte,
şi ea, rolul salutar de a afla „nimicul” conştiinţei
naturale, una cu sărăcia duhului, căci, dincolo de
o cultură livrescă, e nevoie de o cultură a experienţei
lăuntrice.
Atenţia permanentă, veghea
critică trebuie cultivate până ce individul se transformă
într-o persoană, dar nu una oarecare, ci una devenită
un eu existenţial transparent, potir menit să primească
Fiinţa esenţială. În această lumină, biserica
lui Hristos e însăşi taina Domnului printre oameni şi
nu doar un imperiu social-politic. În acest mod îşi tratează
K. G. Dürkheim pacienţii: chiar dacă-i masează, nu-i
contactează la nivel fizic, nu le atinge
corpul, fiindcă încearcă să le sesizeze şi să
le mişte sufletul.
Oricât de rătăciţi am
fi, în adânc rămânem mereu copiii paradisului, ne spune încrezător
K.G. Dürkheim, conştient că, prin păcatul originar,
omul a rupt unitatea nediferenţiată cu divinul din el,
pentru a se instala, progresiv, într-o autonomie separată,
prin ego-ul său. Apoi acest ego, eu lumesc hipertrofiat, l-a
sedus până-ntr-atât, încât omul l-a considerat
unica şansă de cunoaştere, întruchiparea cunoaşterii
obiective, uitând cu totul de latura subiectivă a problemei,
cea latent mântuitoare. Din fericire însă, calea poate fi parcursă
înapoi: prin renunţarea la multitudine, se deschide poarta
experienţei sacre. Chiar dacă zilnic facem experienţa
alienării interioare, prin asaltul obiectivităţii
masificate, nu trebuie să uităm că „în centrul tuturor
tenebrelor noastre se află un soare” (p.86). Toate ritualurile
pot servi concentrării în acesta: sportul, ceremonia ceaiului,
arta. Mişcările trupului pot fi, şi ele, un exerciţiu
spiritual, dacă sunt privite în această lumină, încât
până şi cei supraîncărcaţi de o muncă brută
la bandă, în furnale, sau pe câmp pot face din gesturile lor
un act religios. Tocmai schimbarea de perspectivă conferă
un incredibil optimism vieţuirii în lumesc,
pe care stă în puterea noastră s-o sfinţim, depăşind-o.
Nu prin lamentaţie, ci prin acceptarea urmată de transfigurare.
Sunt magnifice, în acest sens, şi părerile lui K. G. Dürkheim
despre iubirea diferită de simpla dorinţă-pasiune
– ea ne transportă, delicat, într-o altă dimensiune. Asumarea
spiritualităţii (o ştim şi
noi, de multă vreme, în spaţiul nostru, populat, fără
întrerupere, de sfinţi şi martiri întru credinţă)
se vădeşte a fi o întreprindere plenitudinară, angajantă.
O carte precum aceasta constituie deci încă o invitaţie
la o lume ce, abia gustată, va putea fi înţeleasă.
Înrădăcinarea în experienţă este o adevărată
măiestrie ce nu trebuie părăsită nicicând, pentru
a accede la dubla cetăţenie a omului: cerească şi,
totodată, pământească.
Din
revista TRIBUNA nr. 190 din 1-15 august 2010,
pagina 6: www.revistatribuna.ro
Salt la inceputul paginii
|
