Unde îmi este speranţa deci

Pãrintele Stan Rougier

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu discret. El călătoreşte incognito. De aceea atâţia din contemporanii noştri spun: „Dacă Dumnezeu ar exista nu ne-ar lăsa în îndoială cu privire la persoana Lui. Un părinte care se ascunde de copilul lui nu este un părinte”

În acelaşi timp, alţii îndrăznesc să apeleze la El, să se întreţină cu El, să-I încredinţeze proiectele lor. Aceştia din urmă Îl cunosc în fiecare zi pentru fecunditatea Prezenţei Sale. Astfel se ruga un mistic oriental: „Tu ai făcut noaptea, eu am făcut felinarul; Tu ai făcut lutul, eu am făcut tiparul. Tu ai făcut deşertul, eu am făcut grădina.” (Mohamed Iqbal)

Tocmai această alianţă între Dumnezeu şi fãptura Lui poate metamorfoza cenuşiul cotidian în sărbătoare minunată ! Duhul Sfânt este Cel care, din inima Trinităţii veşnice, animă curajul, încrederea, entuziasmul credincioşilor.

„Tatăl este izvorul Iubirii, Fiul vesteşte Iubirea, Duhul transmite Iubirea” îmi spunea acum câteva zile părintele Alphonse, un preot ortodox. Dacă raţiunea de a fi a Suflului Sfânt al lui Dumnezeu este de a ne face cunoscuţi pe Tatăl şi pe Fiul, cum să nu apelezi la El pentru tot ceea ce se referă la esenţial ? Putem să-I cerem lui Dumnezeu ceva mai puţin decât Dumnezeu ? Şi dacă îi vom cere pâine, ne va da El o piatră ?

„Unde îmi este speranţa deci ?” spunea nefericitul Iov. Ea nu putea să fie altundeva decât în acest Duh „Mângâietor” („Consolateur”-in franceză)(etimologic: care eliberează din solitudine, care se apropie de cel izolat). „Vă voi trimite un alt apărător” („defenseur”- in franceză) le spune Isus apostolilor tulburaţi de plecarea Lui. „El vă va face să înţelegeţi totul”.

„Ajunge un semn din partea Ta pentru ca astfel deşertul să se transfigureze şi ca nisipul galben, şi orizontul, şi marele vânt pacific să nu mai fie un ansamblu incoerent ci imperiu vast unde eu să mã înflãcãrez şi ca astfel să ştiu să Te citesc prin acestea…” Astfel se ruga marele şef al deşertului în „Citadela”, acest testament spiritual al lui Saint Exupery.

Duhul Sfânt este cel care dă sensul. Lui trebuie să-i cerem această semnificaţie, acest „nod divin care leagă lucrurile”. Dumnezeu nu se impune, dar Se oferă.

Citesc în aceste zile ultima carte a lui Jean ’Ormesson(„C’ etait bien”- Gallimard). Celebrul scriitor a atins o incredibilă perfecţiune a stilului. Nu poţi decât să iubeşti limba franceză parcurgând aceste pagini. Este un regal. Dar se degajă din carte o formidabilă nostalgie a unui mare absent: Duhul Sfânt.  Nici călătoriile cele mai prestigioase, nici cărţile cele mai bine scrise, nici luările de cuvânt pe platourile de televiziune nu ne pot consola de scurgerea inexorabilă a timpului. Fără cheia de boltă, arcadele cele mai solide se prăbuşesc. Fără Duhul Sfânt, initiativele cele mai geniale sunt promise neantului.

Pascal descria trei „ordine”, trei nivele de grandoare :puterea (Cezar si Alexandru), inteligenţa (Arhimede), Iubirea (Isus Hristos). Iubirea este începutul şi sfârşitul. Daca, atunci când aud cuvântul Duh Sfânt, nu gândesc imediat „Iubire”, sunt pierdut; cuvântul „duh” a servit atâta la "faire tourner des tables"(?),sau la a fi invocat pentru câştigarea războaielor.

Duhul Sfânt nu este zeul Eros, îngeraş bucălat care trimite săgeţi înflăcărate spre un prinţ şi o păzitoare de gâşte pentru a-i schimba pe amândoi într-un cuplu de legendă. Adevăratul cuvânt, în gura lui Dumnezeu, este „Ruah”, suflul divin, Iubirea.

Iubirea este esenţa Dumnezeului Treime. În Dumnezeu se găseşte Cel care iubeşte, Cel iubit şi Iubirea. Şi fiecare din aceştia Trei sunt „cineva”. Pentru foarte mulţi căutători de Dumnezeu din toată lumea această reprezentare le repugnă. Ca şi cum „a fi cineva” ar fi nedemn de Dumnezeu! Dintr-un anumit punct de vedere ei nu greşesc pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt „cineva” obişnuiţi(comuni; "ordinair" în francezã). Noi suntem cei care reducem acest termen să însemne atât de puţin sau atât de rău. Nu esti „cineva” decât atunci când iubeşti şi esti iubit. „Pe măsură ce tu vorbeşti, eu exist!” Doar Iubirea poate face să se manifeste „cineva”-ul care se ascunde în fiecare dintre noi! Noi ajungem să fim „cineva” din când în când. Fiecare persoană divină este, în toată plinătatea , „cineva”, tot timpul. Ce minunat!

Ceea ce aş vrea eu să vă împărtăşesc în aceste pagini se găseşte rezumat în această frază a lui Ioan-Paul al II-lea: „Nu vom fi salvaţi printr-o organizaţie, ci printr-o persoană”. Un alt pilon al Bisericii timpurilor moderne, cardinalul Etchegaray spunea:”Biserica este o rezervă de inimă unde orice om ştie că va fi primit, iertat, ne judecat, iubit la nebunie de Dumnezeu”. Dacă noi uităm alianţa noastră cotidiană, Duhul Sfânt, rugăciunea va fi o corvoadă, vestirea Evangheliei va deveni un discurs plictisitor, organigrama parohiilor noastre se va asemăna cu o coajă goală, cuplul va deveni o cochilie nelocuită. Trebuie atunci să ne naştem din nou, să venim în lume. Trebuie atunci să renaştem din suflul lui Dumnezeu. Tot ceea ce este esenţial poate fi deviat. De aceea această renaştere va fi o întoarcere neîncetată şi fără repaus, într-o inimă către inimă numită rugăciune.

Duh de iubire, vino şi spală-ne ochii
Suflu divin, vino şi trezeşte-ne fervoarea.
Tandreţe veşnică, învaţă-ne să privim pe fiecare
Ca pe o fiinţă unică în lume, sacră în ochii tăi.

Suflu consolator, eliberează-ne de orice orgoliu
Care ar vrea să ne facă să credem
Că suntem proprietari ai Tăi.
Nu ţine de noi să-ţi indicăm căile
Pe care trebuie să le urmăm pentru a duce la împlinire initiativele noastre
Înrădăcinează aşteptările noastre în proiectele Tale.
Noi Te invocăm pentru a realiza planurile noastre, metodele noastre,
Sistemele noastre, instituţiile noastre şi constituţiile noastre:
Sărmanii de noi !

Doar în Prezenţa Ta îmi pun eu nădejdea.
Doar pe ea îmi clădesc bucuria şi credinţa.
Pentru că tu eşti în barca mea, nu mă voi scufunda.
Psalmistul, instrument luminat al rugăciunii mele,
Mă invită sã repet aceasta de douăzeci de ori pe zi.

Fără Tine, eu nu văd mare lucru să stea în picioare,
Nici în inima mea atât de fragilă şi de strâmtă,
Nici în cea a aproapelui meu atât de asemănător mie.
Fără tine, aş spune ca şi Cioran:
„Am cunoscut toate formele de decădere, inclusiv succesul.”

Termin aici, pentru moment, rugăciunea mea , rãmânând însă la subiectul mesajului meu. Revista Esprit Saint care mi-a cerut să meditez pe această temă a fost pentru mine mesageră a Duhului, instrumentul Lui cum se spune adesea. Aveam mare nevoie de a regăsi Speranţa, căci impulsurile omeneşti pot să nu se ţină de cuvânt faţă de noi tot aşa cum noi înşine ne-am astupat urechile la câteva impulsuri.

Dacă vedem aici sau acolo câteva devieri în câteva grupuri în care cuvântul „Duh Sfânt” este întrebuinţat la modul uşor, să nu concluzionăm că Suflului etern al lui Dumnezeu nu-i place să fie invocat. Numeroase cărţi recente semnalează dificultăţi(pericole) în acest sens : elitism, fundamentalism, sentimentalism, spiritualism separat de angajare realã, absenţa spiritului critic. Toate acestea arată că nu este suficient să sari ca un ied repetând:” Duhule Sfânt, Duhule Sfânt” pentru ca El să fie în realitate chemat.
Sfântul Pavel semnalează câteva trăsături care permit recunoaşterea prezentei lui: „Duhul Sfânt produce: iubire, bucurie, răbdare, bunătate, slujire, încredere în alţii, blândeţe, stăpânire de sine”(Gal.5:22); recenta Biblie Bayard traduce astfel:”rodul suflului este iubire, bucurie, pace, răbdare, onestitate, binele, fidelitate, blândeţe, stăpânire de sine.”

Vino, Duhule Sfânt,
Vino, Suflule creator,
Înţelepciune, dar al lui Dumnezeu,
Izvor viu, Foc al Iubirii, Tandreţe.

O, Tu, mână a Tatălui
Pe umărul fiului risipitor.
Fãrã Tine cuvintele noastre sunt trãncãnealã,
inimile ne sunt goale si privirile fãrã luminã.

Fără Tine, viaţa nu mai are gust,
Lumea nu mai are culoare,
Florile nu mai au parfum.
Fără Tine, o parte din noi înşine conspiră împotriva noastră.
Cădem în propriile noastre capcane
fără Tine, angoasa mãreste presiunea ei,
Plictisul de a trăi, plictisul de toate.

Fă-ne să strigăm „Tată” spre acest Dumnezeu fără faţă
Redă enigmelor din Evanghelie
Un gust de eternitate
Care să ne arunce pe urmele paşilor lui Isus
.
Vino, suflule ale sfinţeniei
Împarte-ne un reflex din splendoarea ta
Vino, Prieten al sărmanului,
Fie ca Lumina Ta să alunge tenebrele noastre.

Tu, forţa mea, pacea mea, încrederea mea
Tu, prospeţimea mea, speranţa mea.

Auroră luminoasă
Alungă temerile noastre.
În absenţa Ta, Tatăl este abstract
Şi Isus Hristos un cadavru în plus,
Biblia nu este decât literatură
Şi predica ne plictiseşte.
Fără Tine autoritatea devine abuz de putere
Şi fraternitatea încolonare câte patru.
Învăţământul se schimbă în îndoctrinare
Şi căsătoria în servitute.
Tandreţea umană devine fuzionară
în absenţa ta,
nu există nimic, nimic care să nu fie pervertit, irosit, întinat.


Spală buzele noastre murdare,
Lărgeşte minţile noastre înguste,
Vindecă sufletele noastre rănite,
Revigorează caracterele noastre plictisite
Reîncălzeşte inimile noastre îngheţate.
Fă să cadă lanţurile noastre.
Dă-ne în locul disperării, diadema bucuriei.

Stan Rougier- traducere liberă la Veni Creator.

Articol apărut în revista: Esprit Saint apropo de cartea :„Au commencement etait l”Amour”.
Originalul articolului în franceză se găseşte pe site-ul autorului:www.perso.wanadoo.fr/stan.rougier

Salt la inceputul paginii