Susan Forward
traducere din franceză din cartea
PĂRINŢI TOXICI
Cum sã scãpãm de sub influenta lor

Părinţii dominatori

Autoritatea nu este neapărat un rău. Când o mamă îşi reţine copilul mic să nu meargă să vagabondeze pe stradă, nu considerăm că este o mamă dominatoare, ci spunem că este prudentă. Ea exercită un control care este adaptat realităţii, justificat de faptul că copilul ei are nevoie se fie îndrumat şi protejat.

Controlul adecvat devine abuziv atunci când mama îşi reţine copilul zece ani mai târziu, mult după ce el este perfect capabil să traverseze singur strada.

Copiii care nu sunt încurajaţi să acţioneze, să încerce, să exploreze, să stăpânească un comportament şi să rişte eşecul se simt în general slabi şi incapabili. Abuziv controlaţi de părinţii lor temători şi anxioşi, aceşti copii devin adesea ei înşişi temători şi anxioşi. Din cauza aceasta au dificultăţi în a se maturiza. În cursul adolescenţei şi la vârsta adultă, dezvoltarea lor, pentru mulţi dintre ei, nu le permite niciodată să se lipsească de sfaturile şi de controlul părinţilor lor. Rezultatul este acela că părinţii lor continuă să le invadeze viaţa, să-i manipuleze şi adesea să-i domine.

Teama de a nu mai fi necesar îi motivează pe mulţi părinţi dominatori să perpetueze la copiii lor această neputinţă. Aceşti părinţi au o teamă nesănătoasă de „sindromul cuibului gol”, acel sentiment de pierdere pe care în mod inevitabil îl resimte orice părinte atunci când copiii lor le părăsesc casa. Părintele dominator are o atât de mare parte din identitatea lui legată de rolul lui parental încât se simte trădat şi abandonat atunci când copilul devine independent.

Ceea ce îl face pe un părinte dominator atât de insidios, este faptul că controlul lui se exercită sub masca grijii (îngrijirii, preocupării). Fraze ca: „Nu fac asta decât pentru tine” şi „Numai pentru că te iubesc atât”, semnifică toate acelaşi lucru: „Fac aceasta pentru că mi-este atât de frică să nu te pierd încât sunt gata să te fac nefericit”.

S-ar putea chiar argumenta: „Este pentru binele tău.”

Să ne imaginăm o conversaţie între un fiu – sau o fiică – adult şi unul din părinţii lui dominatori care, dacă aceste două persoane ar fi capabile să exprime sincer sentimentele lor cele mai secrete, s-ar derula astfel:

COPILUL DEVENIT ADULT: Pentru ce acţionezi în felul acesta? Pentru ce tot ce fac este rău? De ce nu mă poţi trata ca pe un adult? Ce poate să-i facă aceasta lui tata dacă nu sunt doctor? Ce poate să-ţi facă ţie dacă mă căsătoresc cu o persoană sau alta? Când mă vei lăsa liber? De ce acţionezi ca şi cum fiecare din deciziile pe care le iau singur ar fi ca o agresiune faţă de tine?

PĂRINTELE DOMINATOR: Nu pot să descriu durerea pe care o simt când te îndepărtezi de mine. Am nevoie ca tu să ai nevoie de mine. Nu pot suporta ideea de a te pierde. Tu eşti toată viaţa mea. Mi-e îngrozitor de frică să nu faci erori teribile. Aş suferi îngrozitor să te văd rănit. Aş prefera să mor mai degrabă decât să simt că am eşuat ca mamă sau ca tată.

Autoritatea manifestă

Nici o ambiguitate în autoritatea directă. Este un comportament manifest, evident, întrutotul deschis. „Fă ceea ce îţi spun sau nu îţi voi mai vorbi niciodată”; „Fă ceea ce îţi spun sau nu-ţi voi mai da bani”; „Dacă nu faci ceea ce îţi spun, nu vei mai aparţine familiei”; „Dacă mă vei supăra, voi face un atac”. Nu este nimic subtil aici.

Controlul direct se însoţeşte de obicei cu intimidarea şi este de multe ori umilitor. Sentimentele şi nevoile voastre trebuie să fie subordonate celor ale părinţilor voştri. Sunteţi antrenat într-un abis fără fund de ultimatumuri. Opinia voastră nu are nici o valoare; nevoile voastre, dorinţele voastre nu au nici cea mai mică importanţă. Dezechilibrul de forţe este considerabil, aşa cum vedem la Michel, Clara şi Martin.

Michel, un fermecător agent publicitar de 36 de ani, cu trăsături ce poartă o amprentă de blândeţe, ne oferă un exemplu din această situaţie. Soţia lui, pe care o iubea profund şi împreună cu care trăia de şase ani, întreţinea relaţii foarte conflictuale cu părinţii lui, ceea ce a sfârşit prin a compromite serios înţelegerea lor şi chiar şi mariajul lor. Este motivul pentru care el a venit să mă consulte.

„Necazurile mele au început efectiv odată cu plecarea mea în California. Cred că mama mea credea că este ceva temporar. Dar când am anunţat-o că mă îndrăgostisem şi intenţionam să mă căsătoresc, ea şi-a dat seama că eu voiam să mă instalez definitiv acolo. În acel moment a început să facă presiuni asupra mea ca să rămân acasă.”

I-am cerut lui Michel să spună mai mult despre „presiune”.

„Incidentul cel mai grav a izbucnit cam la un an de la căsătorie. Noi prevăzuserăm să mergem la Boston să sărbătorim aniversarea căsătoriei părinţilor mei când soţia mea a făcut o gripă puternică. Ea era într-adevăr bolnavă. Eu nu voiam să o las, am sunat-o deci pe mama pentru a ne contramanda. Iniţial a izbucnit în hohote. Apoi mi-a declarat: „Dacă nu vii pentru aniversarea căsătoriei noastre eu voi muri din cauza aceasta.” Atunci am cedat şi am plecat la Boston. Am ajuns în dimineaţa sărbătorii, dar abia am pus piciorul afară din avion că ei au început să-mi spună că trebuia să rămân toată săptămâna. Eu nu am răspuns nici da, nici nu, dar am plecat a doua zi dimineaţa. La o zi după aceea am primit un telefon de la tatăl meu: „Tu eşti pe cale să-ţi omori mama. Ea a plâns toată noaptea. Mă tem să nu aibă un atac.” Ce dracu vor de la mine? Să divorţez, să revin la Boston şi să mă instalez din nou în camera mea?”

Părinţii lui Michel, deşi departe la 5000 de km, reuşeau să tragă sforile. L-am întrebat pe Michel dacă familia lui a acceptat-o pe soţia lui. El a roşit de mânie.

„Absolut deloc. Când telefonează, ei nu întreabă nimic despre ea. De fapt, ei nu-i menţionează niciodată numele. Ca şi cum s-ar face că ea nu există.”

L-am întrebat pe Michel dacă el a abordat subiectul acesta cu părinţii lui şi el a părut încurcat răspunzându-mi:

„Nu, îmi pare rău. De fiecare dată când părinţii mei îi făceau reproşuri, eu estimam că ea trebuia să le accepte. Când ea se plângea, eu îi ceream să-i înţeleagă. Înţelegere, ce stupid am fost! Părinţii mei se înverşunau contra soţiei mele şi eu, tot ceea ce găseam de făcut, era să-i las să-i facă rău.”

Crima lui Michel era aceea de a fi devenit independent, ceea ce i-a redus pe părinţii lui la disperare; aceştia au reacţionat cu tacticile pe care ei le ştiau cel mai bine: retragerea afecţiunii lor şi predicţia de catastrofe.

Ca mulţi părinţi dominatori, tatăl şi mama lui Michel erau incredibil de egocentrici. Ei se simţeau ameninţaţi de fericirea lui Michel, în loc să vadă acolo reuşita educaţiei lor. Ei nu acordau nici cea mai mică importanţă intereselor lui Michel. După ei, el nu a plecat în California din raţiuni profesionale, el a plecat ca să-i pedepsească. El nu s-a căsătorit din dragoste, el s-a căsătorit pentru a-i contraria. Soţia lui nu a căzut bolnavă din cauza unui virus, ea a căzut bolnavă pentru a-i priva de fiul lor.

Părinţii lui Michel îl obligau mereu să aleagă între ei şi soţia lui. Şi fiecare alegere era transformată de ei într-o decizie de totul sau nimic. Cu părinţi explicit dominatori, nu există cale de mijloc. Dacă copilul încearcă să regăsească fie şi cât de puţin controlul propriei lui vieţi, el plăteşte preţul pentru aceasta: culpabilitate, mânie, frustrare şi sentimentul profund de a fi trădat.

La prima lui consultaţie, Michel avea impresia că problema majoră era o problemă de cuplu. Nu i-a trebuit mult timp pentru a-şi da seama că cuplul lui nu era decât victima războiului pe care părinţii lui l-au întreprins pentru a-şi păstra influenţa asupra lui, începând cu momentul în care a plecat de la ei.

Mariajul unui copil poate fi resimţit ca o foarte gravă ameninţare pentru părinţii dominatori. Ei văd în partenerul conjugal un rival care îl va împiedica pe copilul lor să li se consacre lor. Acest fapt provoacă conflicte groaznice între părinţi şi partenerul conjugal, conflicte care îl plasează pe copil în mijlocul focurilor încrucişate, între două sentimente de loialitate care se opun.

Unii părinţi atacă cuplul cu critici, sarcasme, predicţii de eşec. Alţii, ca în cazul lui Michel, refuză să accepte pe noua venită sau merg chiar până acolo încât să ignore existenţa ei. Iar alţii persecută deschis pe noul partener conjugal. Nu rareori asemenea acţiuni produc bulversări care pot ameninţa supravieţuirea mariajului, cum se vede, prin probleme financiare, cazul lui Clara atunci când declară: „Pentru ce mă las cumpărată de părinţii mei?”

Banii, se ştie, au fost dintotdeauna limbajul primar al puterii, ceea ce face din el un instrument în slujba părinţilor dominatori. Mulţi părinţi dominatori utilizează banii pentru a-i menţine pe copiii lor într-o stare de dependenţă.

Clara a venit să mă consulte pentru diverse motive. Ea avea 41 de ani, era prea grasă, nu-i plăcea serviciul pe care-l avea, tocmai divorţase, cu doi copii adolescenţi. Era ca şi cum nu reuşea să iasă din rutină; căci ea voia să piardă din greutate, voia să-şi asume riscuri pe plan profesional şi să găsească un scop în viaţă. Dar ea era convinsă că nu exista decât un singur mod pentru a veni de hac tuturor problemelor ei şi anume: să întâlnească bărbatul ideal.

Pe parcursul şedinţei noastre, am descoperit că Clara credea hotărât că ea nu este nimic fără un bărbat care să se ocupe de ea. Am întrebat-o de unde îi vine această idee.

„Ei, bine! Sigur nu de la soţul meu. Mai mult eu mă ocupam de el. L-am întâlnit tocmai la plecarea din universitate. El avea 27 de ani, locuia tot la părinţii lui şi era foarte indecis cu privire la felul în care îşi va câştiga existenţa. Dar era sensibil şi romantic şi eu m-am îndrăgostit de el. Tatăl meu era exact opusul lui, dar cred că în secret eram încântată că am ales pe cineva incapabil să se descurce. Când i-am declarat că eram hotărâtă să mă căsătoresc cu el, tatăl meu mi-a spus că el nu ne dă din ce să trăim pentru un anumit timp şi că, dacă lucrurile nu se vor rezolva, el îi va oferi soţului meu un post în societatea lui. Bineînţeles, auzind aceasta, tatăl meu pare un om extraordinar; de fapt, aceasta i-a dat asupra noastră o putere incredibilă. Deşi căsătorită, eu rămâneam mica fetiţă a lui tata. Tatăl meu ne întreţinea pe planul financiar, dar în schimb el ne spunea cum să ne trăim viaţa. Eu ţineam o casă, creşteam copii, şi totuşi…”

Clara s-a oprit în mijlocul frazei. „Şi totuşi ce?” am întrebat eu. Ea a plecat ochii în pământ terminând:

„Şi totuşi… eu aveam mereu nevoie de tata ca să se ocupe de mine.”

Am întrebat-o pe Clara dacă ea vedea legătura dintre relaţia ei cu tatăl ei şi dependenţa ei de bărbaţi pentru a-i aduce fericirea.

„Nu pot nega că tatăl meu a fost persoana care a contat cel mai mult în viaţa mea. El mă adora efectiv când eram mică, dar el nu a suportat ca eu să am ideile mele proprii. El începea să urle de îndată ce îl contraziceam. El mă făcea în tot felul. Era efectiv violent, înspăimântător. Când am devenit adolescentă, el a început să utilizeze banii pentru a mă obliga să rămân în rând. Adesea el putea să fie incredibil de generos şi aceasta îmi dădea impresia că sunt iubită şi protejată. Dar, în alte momente, el mă umilea obligându-mă să plâng, să cerşesc totul, de la biletul de cinema la cărţile pentru şcoală. Eu nu ştiam efectiv ce greşeală comisesem. Ceea ce este sigur este că eu petreceam enorm de mult timp încercând să aflu cum să-i plac. El nu era niciodată acelaşi două zile la rând. El nu înceta să facă lucrurile tot mai dificile.”

Pentru Clara, a încerca să-i placă tatălui ei, era ca şi cum ar alerga într-o cursă în care el nu înceta să deplaseze linia de sosire. Cu cât alerga ea mai repede, cu atât el deplasa mai repede linia de sosire. El utiliza banii în acelaşi timp ca recompensă şi ca pedeapsă, fără logică şi fără coerenţă. El era rând pe rând generos şi avar cu banii lui, aşa cum era şi cu afecţiunea lui. Ea primea mesaje contradictorii care o perturbau. Dependenţa ei a devenit în mod inextricabil legată de aprobarea tatălui ei. Această confuzie s-a continuat în viaţa de adult a Clarei.

„Mi-am încurajat soţul să meargă să lucreze pentru tatăl meu. Ce eroare! Din acel moment eram la discreţia lui. Toate trebuiau făcute în felul lui: de la alegerea apartamentului până la învăţarea curăţeniei pentru copiii noştri. El i-a făcut lui Joel o viaţă atât de infernală la birou încât Joel a sfârşit prin a-şi da demisia. Tatăl meu a luat acest fapt ca pe încă o dovadă de incapacitate a soţului meu, deşi acesta îşi găsise deja altă slujbă. Cu această ocazie, tatăl meu ne-a ameninţat că nu ne mai ajută, dar apoi şi-a schimbat complet poziţia şi de Crăciun mi-a cumpărat o maşină nouă. Dându-mi cheile, mi-a spus: „Nu ai vrea ca şi soţul tău să fie atât de bogat ca mine?”

Sub un aer de mărinimie, tatăl Clarei îşi utiliza puterea financiară într-un mod distructiv şi foarte crud. El se servea de bani pentru a se face tot mai indispensabil în ochii Clarei şi pentru a-l devaloriza fără răgaz pe soţul ei. În acest mod, el a continuat să-i controleze viaţa, mult timp după plecarea din cuibul familial. Dar, în multe cazuri, singură devalorizarea poate fi suficientă pentru a fi toxică, aşa cum vedem în cazul lui Martin, atunci când îl citează pe tatăl lui: „Tu nu te poţi împiedica să le faci pe toate strâmb?” Mulţi părinţi toxici îşi controlează copiii adulţi tratându-i ca şi cum ar fi slabi şi incapabili, chiar şi atunci când situaţia este clar opusă realităţii.

Martin, un bărbat de 43 de ani, slab, cu un început de chelie, era preşedintele unei mici societăţi de materiale de construcţie; el a venit să mă caute într-o adevărată stare de panică. El mi-a spus:

„Sunt terifiat. Ceva se petrece cu mine. Am accese de mânie. Nu pot să mă controlez. Am fost totdeauna un om foarte liniştit, dar de câteva luni mă înfurii pe soţie şi pe copiii mei, trântesc uşile şi, acum trei săptămâni, m-am enervat în asemenea hal încât am făcut o gaură în perete. Mi-e frică efectiv să nu ajung să rănesc pe cineva.”

L-am felicitat pentru că a avut curajul şi bunul simţ de a veni în terapie înainte ca problema să îl depăşească complet. L-am întrebat pe cine ar fi vrut să-l bată în momentul în care a demolat acel zid. El a început să râdă cu amărăciune.

„Este simplu – tatăl meu. Oricare ar fi eforturile mele el mă face mereu să simt că greşesc. M-aţi crede dacă v-aş spune că are tupeul de a mă denigra în prezenţa angajaţilor mei?”

Observând aerul meu deconcertat, el explică:

„Tatăl meu m-a făcut să intru în societate acum 18 ani, câţiva ani înainte de ieşirea lui la pensie. Conduc această afacere de 15 ani. Ei, bine! În fiecare săptămână dată de bunul Dumnezeu trebuie ca tatăl meu să vină la birou să-şi vâre nasul în socotelile mele. Şi apoi comentează despre cum ţin registrele. Mă urmează, afară din biroul meu, urlând că eu îi scufund societatea. În plen, în faţa angajaţilor. Ironia sorţii este că eu am transformata ceastă afacere. Am dublat beneficiile în cursul ultimilor 3 ani; dar el nu vrea să mă lase în pace. Ce îi trebuie acestui om pentru a fi mulţumit?”

Martin trebuia să sară neîncetat prin cercuri pentru a-şi dovedi valoarea. El avea o dovadă irefutabilă a reuşitei lui – beneficiile pe care le realizase - , dar această dovadă nu conta în faţa dezaprobării parentale. I-am sugerat lui Martin că poate tatăl său se simţea ameninţat de succesul lui. Egoul bătrânului părea indisociabil de crearea acestei întreprinderi, dar, în prezent, reuşita lui era eclipsată de cea a fiului său.

L-am întrebat pe Martin dacă, în cursul acestor incidente, simţea şi altceva decât mânia:

„Aceasta e sigur. Mi-este efectiv ruşine să v-o mărturisesc, dar de fiecare dată când pătrunde în biroul meu, am impresia că am din nou doi ani. Nu sunt nici măcar capabil să răspund întrebărilor. Încep să mă bâlbâi, mă scuz şi mă simt înfricoşat. El dă o impresie atât de plină de forţă încât, deşi sunt fizic la fel de mare ca el, am impresia că am abia jumătate din înălţimea lui. Are acea privire glacială, acel ton critic. Pentru ce nu mă tratează ca pe un adult?”

Tatăl lui Martin utiliza societatea pentru a-şi menţine fiul într-o stare subiectivă de incapacitate, ceea ce avea drept consecinţă să-i permită tatălui să se simtă el însuşi mai bine. Chiar şi când papa apăsa pe butonul cel bun, Martin redevenea un copil fără apărare în haine de adult.

A fost nevoie de ceva timp, dar Martin a ajuns să-şi dea seama că trebuia să abandoneze speranţa că tatăl său se va schimba într-o zi. În prezent, Martin lucrează serios pentru a-şi modifica maniera de a se comporta cu tatăl său.

Părinţii manipulatori şi capitularea copiilor

Există o altă putere de dominaţie care, deşi mult mai subtilă şi mai insidioasă decât controlul direct, este la fel de distructivă: manipulare. Părinţii manipulatori obţin ceea ce vor fără să o ceară vreodată, fără să rişte vreodată refuzul întrucât ei nu-şi exprimă deschis dorinţele lor.

Toţi, îi manipulăm pe ceilalţi, într-o anumită măsură. Puţini sunt cei dintre noi care au destulă siguranţă pentru ca pur şi simplu să ceară ceea ce doresc. În consecinţă, noi elaborăm moduri indirecte de a cere. Noi nu-i cerem soţiei un pahar cu vin, noi întrebăm dacă există o sticlă începută, noi nu cerem invitaţilor noştri să plece la sfârşitul seratei, noi căscăm; noi nu-i cerem unei frumoase necunoscute numărul ei de telefon, noi angajăm o conversaţie anodină. Copiii îşi manipulează părinţii tot aşa cum părinţii îşi manipulează copiii. Soţul şi soţia, prietenii, membrii unei familii, toţi se manipulează unii pe alţii… Comercianţii îşi câştigă existenţa prin manipulare. Nu există aici nimic care să fie intrinsec rău; este un mod de comunicare uman normal.

Dar, atunci când devine un instrument de control deliberat, manipularea poate fi extrem de distructivă, în special într-o relaţie părinte-copil. Părinţii manipulatori sunt atât de experţi în arta de a ascunde adevăratele lor motivaţii încât copiii lor trăiesc într-o lume de confuzie. Ei ştiu că sunt pe cale sà rateze ceva, şi aceasta va antrena, vom vedea, forme diverse de depresie, aşa cum o dovedeşte Laura, când ea strigă dintr-o dată: „Pentru ce trebuie ca mereu ea să mă ajute?”

De fapt, unul din tipurile cele mai curente de manipulare este „bunul samaritean”. În loc să lase lucrurile să se facă, bunul samaritean creează situaţii de aşa natură încât copilul lui adult să aibă nevoie de el – sau de ea. Această manipulare se prezintă adesea sub aspectul unei asistenţe pline de bune intenţii, dar care nu este dorită.

Laura, o tânără sociabilă de 32 de ani, era o fostă campioană de tenis amator devenit profesional şi care avea o carieră prosperă în clubul de tenis. În pofida unei vieţi sociale active, o reuşită profesională evidentă şi o slujbă bună, ea era cu regularitate predispusă unor crize profunde de depresie. Raporturile ei cu mama sa au devenit repede subiectul dominant al primei noastre şedinţe împreună:

„Eu am lucrat foarte din greu să ajung aici unde sunt, dar mama mea crede că eu sunt incapabilă să-mi leg şireturile singură. Ea nu trăieşte decât pentru mine, şi aceasta s-a înrăutăţit după moartea tatălui meu. Ea nu mă lasă niciodată în pace. Ea aduce mereu provizii în apartamentul meu, pentru că, după ea, eu nu mă alimentez destul de bine. Uneori, când mă întorc acasă, descopăr că ea avenit să facă menajul, aşa pur şi simplu din pură gentileţe, şi că ea a făcut chiar ordine între hainele mele şi a schimbat locul mobilei!”

Am vrut să ştiu dacă Laura i-a cerut simplu mamei ei să se oprească din aceasta:

”Eu îi cer tot timpul. Ea începe atunci să plângă spunând: „Pentru ce o mamă nu are dreptul să-şi ajute o fiică pe care o iubeşte?” Luna trecută, eram invitată la un turneu la San Francisco. Mama mea nu înceta să repete iar şi iar că era prea departe şi că eu nu puteam sigur să conduc singură până acolo. Ea îşi propunea să vină cu mine. Când i-am spus că nu era cu adevărat necesar, ea a reacţionat ca şi cum eu încercam să o privez de o vacanţă gratuită. Aşa că am spus da. M-aş fi bucurat într-adevăr să petrec un moment liniştit, dar ce puteam să fac altceva?”

În cursul şedinţelor noastre de terapie, Laura a înţeles încet încet că sentimentele ei de competenţă au fost în mare parte sufocate de mama sa. Dar, de fiecare dată când Laura încerca să-şi exprime frustrarea, ea era năpădită de culpabilitate pentru că mama sa părea atât de afectuoasă şi se preocupa de binele ei. Laura avea tot mai multereproşuri faţă de mama sa şi, cum nu putea să-şi exprime mânia, trebuia să o păstreze în ea. În cele din urmă, ea a găsit supapă: depresia.

Bine înţeles, depresia nu făcea decât să întărească acest proces. Mama ei nu rata niciodată ocazia de a-i spune: „Ascultă, ai o mutră lungă de post. Voi prepara o mică masă pentru a-ţi remonta moralul.”

În puţinele dăţi când Laura îşi aduna curajul pentru a-i spune mamei ce simţea, mama ei se transforma într-o martiră în lacrimi! Laura se simţea invariabil vinovată şi încerca să se scuze, dar mama ei o oprea ferm şi îi spunea: „Nu-ţi face griji pentru mine, voi supravieţui.”

Eu am sugerat că, dacă mama ei ar fi cerut deschis ceea ce voia, Laura nu ar fi fost atât de contrariată. Laura a încuviinţat.

„Aveţi dreptate. Dacă măcar mi-ar fi spus: „Mă simt singură, îmi lipseşti, mi-ar plăcea ca tu să petreci mai mult timp cu mine”, cel puţin aş şti cum stau lucrurile. Aş avea de ales. Aşa cum se petrec lucrurile, este ca şi cum ea mi-a luat viaţa în mâna ei.”

Când Laura se plângea că nu are de ales, ea nu face decât să repete ceea ce cred mulţi adulţi copii de părinţi manipulatori. Manipularea pune oamenii la zid: pentru a o combate, ei trebuie să producă durere cuiva a cărui singură greşeală este aceea de a vrea să fie „drăguţ”. Pentru majoritatea oamenilor, este mai uşor să cedeze. Frederic ne dă aici o altă lumină, cu ocazia sărbătorilor, despre care am putea spune că sunt un anotimp al melancoliei.

De fapt, sărbătorile le furnizează părinţilor manipulatori ocazia de a se întrece pe ei înşişi, de a răspândi culpabilitate copiilor ca şi cum a r fi vorba de urările de Crăciun. Sărbătorile au tendinţa să agraveze conflictele familiale deja existente. În loc să se bucure dinainte, mulţi oameni se tem de surplusul de tensiune care însoţeşte adesea sărbătorile.

Unul dintre pacienţii mei, Frederic, un slujbaş de băcănie de 27 de ani, cel mai tânăr dintr-o familie de patru copii, mi-a povestit istoria unei manipulări clasice:

„Mama mea a insistat mereu ca noi toţi să venim să petrecem Crăciunul la ea. În ultimul an, în cursul unui joc radiofonic, am câştigat un week-end gratuit la Apen. Eram realmente nebun de bucurie, căci nu aveam mijloace să-mi ofer o asemenea călătorie. Ador să schiez, şi a fost pentru mine o ocazie nesperată de a-mi duce logodnica într-un loc super. Amândoi lucraserăm din greu, vacanţa era paradisul. Dar, când am anunţat vestea mamei mele, ea a părut să fie punctul de a-şi da sufletul. Avea ochii în lacrimi, buzele tremurânde, ştiţi, ca cineva care începe să plângă. Şi ea a spus: „De acord, dragul meu. Distrează-te bine. Noi poate că vom sări peste cina de Crăciun de anul acesta”, ceea ce mi-a dat sentimentul de a fi un adevărat netrebnic.”

L-am întrebat pe Frederic dacă a reuşit să plece totuşi.

„Da, am plecat. Dar pentru a trăi momentul cel mai rău din viaţa mea. Aveam o dispoziţie atât de proastă încât nu încetam să mă cert cu logodnica mea. Am petrecut jumătate din sejur telefonând mamei, fraţilor, surorii… Nu încetam să mă scuz. Această deplasare într-adevăr nu a meritat pentru a  mă pune în această stare.”

Eram într-adevăr surprinsă că Frederic a plecat totuşi. Am vpzut oameni făcând concesii mult mai extravagante decât o călătorie pentru a evita să se simtă vinovaţi. Părinţii manipulatori sunt maeştri în arta de a culpabiliza şi mama lui Frederic nu făcea excepţie.

„Bineînţeles, ei au făcut cina de Crăciun fără mine. Dar mama era atât de nefericită încât a lăsat să se ardă curcanul pentru prima dată în patruzeci de ani. Am primit trei telefoane de la sora mea pentru a-mi spune că am omorât tradiţia familială.  Fratele meu mai mare mi-a spus că absenţa mea a stricat dispoziţia tuturor. Şi în sfârşit, un alt frate, mi-a dat lovitura de graţie. El a declarat: „Noi, copiii ei, suntem tot ceea ce are. Câte Crăciunuri crezi că mai are mama de trăit?” Ca şi cum aş fi abandonat-o pe patul de moarte, mai exact. Chiar aşa este? Ea nu are încă nici şaizeci de ani, ea este în perfectă stare de sănătate. Eu sunt convins că el nu făcea decât să repete cuvintele ei. Pot să vă spun că nu-mi este dor de un nou Crăciun.”

În loc să exprime direct lui Frederic ceea ce simţea, mama sa i-a angajat pe ceilalţi copii să o facă pentru ea. Aceasta este, pentru mulţi copii manipulatori, o tactică extrem de eficace. Amintiţi-vă că scopul primar era acela de a evita confruntarea directă. În loc să-l acuze ea însăşi pe Frederic, mama sa face pe martira în cursul cinei de Crăciun. Ea nu ar fi exprimat o condamnare mai puternică dacă ar fi pus un anunţ în ziar.

i-am explicat lui Frederic că mama sa, fraţii săi şi sora sa au ales ei înşişi să petreacă un Crăciun prost. Frederic nu era răspunzător pentru acest fapt. Nu depindea decât de ei înşişi să bea în sănătatea lui Frederic, în absenţa lui şi să petreacă o seară plină de bucurie.

Atât timp cât frederic se credea rău, mama lui continua să-l controleze culpabilizându-l.

Frederic a sfârşit prin a înţelege aceasta şi este în prezent mult mai afirmat în relaţiile cu mama sa. Deşi ea consideră noua siguranţă a Frederic ca pe un fel de „pedeapsă”, Frederic a răsturnat echilibrul de forţe aşa încât fiecare concesie este făcută pentru că el a vrut-o şi nu pentru că el a capitulat.

Rivalitatea fraternă este o ocazie pentru părinţii dominatori să-şi exercite puterea manipulatoare. Mulţi părinţi toxici compară defavorabil pe unul dintre copii cu altul pentru a-i reproşa celui în cauză că nu face destule eforturi pentru a le câştiga afecţiunea. Ceea ce îl împinge pe copil să facă tot ceea ce doresc părinţii, în scopul de a recâştiga favorurile lor. Această tehnică care constă în a diviza pentru a stăpâni mai bine este adesea utilizată împotriva copiilor care iau un pic de independenţă şi ameninţă astfel echilibrul familial.

Conştient sau inconştient, aceşti părinţi manipulează o rivalitate fraternă, de altfel normală, până la a face din ea o competiţie fără milă care blochează dezvoltarea de legături fraterne sănătoase. Consecinţele merg departe. Imaginea pe care copilul o are despre sine este, în mod foarte evident, deteriorată, dar, în plus, comparaţiile negative provoacă gelozii şi ranchiune între fraţi şi surori şi pot marca relaţiile dintre ei pe viaţă.

Părinţii manipulatori şi revolta copiilor

Când părinţii toxici ne controlează la modul intens, prin intimidare, culpabilizare sau mutilarea emoţiilor noastre, avem două reacţii posibile: să capitulăm sau să ne revoltăm. Aceste reacţii blochează amândouă separarea psihologică, deşi revolta pare să ducă la contrariu. Adevărul este că dacă revolta noastră este o reacţie contra părinţilor noştri, noi suntem tot la fel de sigur controlaţi ca şi atunci când ne supunem.

Jean-Francois, 55 de ani, era un celibatar seducător, cu alură sportivă, proprietar al unei mari societăţi de informatică. În cursul primei noastre şedinţe aproape că se scuza din cauza sentimentelor intense de panică şi de solitudine pe care le resimţea:

„Mai ales să nu mă compătimiţi. Am o casă magnifică. Colecţionez maşini. Posed tot felul de lucruri. Duc o existenţă cu totul agreabilă. Dar există momente în care mă simt foarte, foarte singur. Am atâtea lucruri şi nu pot să le împart cu nimeni. Uneori mă simt teribil de frustrat; regret mai ales afecţiunea pe care aş fi putut-o găsi într-o relaţie intimă. Sunt terifiat la ideea de a sfârşi absolut singur.”

L-am întrebat pe Jean-Francois dacă avea vreo idee despre motivul pentru care avea atâta dificultate în a lega prietenie cu cineva:

„De fiecare dată când m-am ataşat de o femeie, sau chiar m-am gândit să mă căsătoresc cu ea, am intrat în panică şi am fugit. Nu ştiu pentru ce… Aş vrea să ştiu. Mama mea este mereu aici să mă împingă.”

L-am întrebat pe Jean-Francois cum resimţea această presiune pe care i-o impunea mama sa:

”Ea este obsedată de mariajul meu. Are 41 de ani, are o sănătate bună şi are mulţi prieteni, dar îmi dă impresia că îşi consacră tot timpul pentru viaţa mea sentimentală. O iubesc cu adevărat, dar nu o pot suporta din cauza aceasta. Ea trăieşte pentru fericirea mea, mă sufocă cu bunele ei intenţii. Această femeie se ţine de mine şi nu pot să mă debarasez de ea. Ea este preocupată tot timpul să-mi spună cum să-mi trăiesc viaţa… dintotdeauna. Vreau să spun că dacă ar putea respira pentru mine, ar face-o.”

Ultima frază a lui Jean-Francois era o descriere perfectă a „fuziunii”. Mama lui era atât de intim legată de el încât uita limita dintre ei doi. Ea „fuziona” vieţile lor. Fiul ei devenise o prelungire a ei însăşi, ca şi cum viaţa lui ar fi fost viaţa ei. Jean-Francois avea nevoie să se elibereze de controlul ei sufocant, şi se revolta. El refuza tot ceea ce ea dorea pentru el, inclusiv ceea ce el ar fi putut să vrea pe de altă parte, ca mariajul.

I-am sugerat lui Jean-Francois că se poate ca el să fi pus atâta determinare în revolta lui contra controlului maternal încât îşi ignora şi propriile dorinţe. A devenit atât de important pentru el să nu cedeze dorinţelor mamei sale încât s-a privat să întreţină cu vreo femeie o relaţie pe care recunoştea că o căuta. Acţionând astfel, el îşi dădea lui însuşi iluzia că este „propriul lui stăpân”, dar în realitate, nevoia lui de revoltă domina libertatea lui de alegere.

Eu numesc acest comportament revoltă autodistructivă. Este reversul capitulării. O revoltă sănătoasă este o manifestare activă de liberă alegere. Ea dezvoltă personalitatea şi individualitatea. Revolta autodistructivă este o reacţie contra unui părinte dominator, un mod de a acţiona în care mijloacele încearcă să justifice un scop (final) decepţionant. Rareori spre mai binele intereselor noastre.

În care regăsim puterea părinţilor morţi

O participantă la o terapie de grup a declarat odată: „Părinţii mei sunt amândoi morţi, deci ei nu mai au nici o putere asupra mea.” Un alt participant a exclamat: „Poate că ei sunt morţi, draga mea prietenă, dar ei continuă să trăiască în capul vostru.” Revolta autodistructivă şi capitularea pot amândouă să subziste mult timp după moartea unui părinte care exercită un fel de control de dincolo de mormânt.

Mulţi oameni cred că odată părintele dominator mort, ei vor fi liberi, în realitate cordonul ombilical psihologic traversează nu numai continentele, ci şi piatra funerară. Am văzut sute de adulţi care manifestau o loialitate indefectibilă faţă de exigenţele şi criticile părinţilor lor mult timp după moartea acestora.

Eric, un om de afaceri foarte prosper de 60 de ani, dotat cu o inteligenţă aparte şi cu un umor aspru, şi-a definit situaţia cu multă fineţe: „Eu sunt o dublură în propria mea viaţă.”

Când am făcut cunoştinţă cu Eric, deşi multimilionar, trăia într-o garsonieră, conducea o maşină veche. Eric era extrem de generos cu cele două fiice adulte ale sale, dar rămânea un zgârcit obsedat În ce-l priveste pe el.

Îmi amintesc o zi în care a venit să mă vadă după terminarea serviciului său. L-am întrebat cum şi-a petrecut ziua şi, râzând, el mi-a povestit că era cât pe ce să rateze o afacere de 18 milioane de dolari din cauză ca a ajuns cu întârziere la întâlnire. Eric era de obicei punctual, dar el s-a învârtit în jurul grupului de clădiri mai bine de douăzeci de minute căutând un loc de parcare în stradă pentru a evita parcarea – plătită – în clădire. El a riscat să piardă 18 milioane pentru a economisi un  ticket  de parcare de 5 dolari!

Pe măsură ce descopeream câteva din rădăcinile obsesiei lui pentru economii, a reieşit că vocea tatălui său – totuşi mort de 12 ani – răsuna neîncetat în urechile lui Eric:

„Părinţii mei erau imigranţi săraci. Am crescut în cea mai mare mizerie. Părinţii mei, mai ales tatăl, m-au învăţat să-mi fie frică de toate. El avea obiceiul să spună: „Afară este o lume feroce, şi dacă nu eşti atent unde pui piciorul, vei fi mâncat crud”. El îmi dădea impresia că nu aveam nimic de sperat decât pericolul, şi el nu a încetat să se comporte aşa, nici după căsătoria mea, nici chiar după ce am câştigat bani mulţi. El mă chestiona tot timpul referitor la ceea ce cheltuiam şi la ceea ce cumpăram. Şi, când comiteam eroarea de a-i răspunde, reacţia lui era negreşit: „Idiotule! Tu îţi cheltuieşti banii în lux inutil. Ar trebui să economiseşti şi cea mai mică centimă. Timpurile grele vor veni, este inevitabil, şi atunci vei avea nevoie de aceşti bani.” Am ajuns să fiu îngrozit să cheltuiesc un ban. Tatăl meu nu a considerat niciodată că viaţa poate fi agreabilă, viaţa era pentru el o încercare.”

Tatăl lui Eric a proiectat în fiul său spaimele şi dificultăţile din propria sa viaţă. Când Eric a început să reuşească, tatăl său îi făcea morală de fiecare dată când încerca  să profite de rezultatele muncii lui. Predicţiile catastrofice ale tatălui său erau în capul lui Eric ca un disc care nu se oprea niciodată. Şi, chiar dacă Eric se decidea să cumpere ceva pentru a-şi face plăcere, vocea tatălui său îl împiedica să profite de acel lucru.

Neîncrederea globală pe care tatăl său o trăia vizavi de viitor se regăsea în opinia lui despre femei. Ca şi succesul, femeile se întorceau inevitabil într-o zi contra voastră. Bănuielile lui despre femei atingeau paranoia. Fiul lui asimilase şi acest punct de vedere:

„Nu am avut decât ghinion cu femeile. Nu am putut niciodată să am încredere în ele. Soţia mea a divorţat pentru că o acuzam că are mania grandorii. Eram ridicol. Era suficient să cumpere o poşetă sau orice altceva pentru ca să mă simt pe marginea falimentului.”

Pe parcursul şedinţelor noastre a reieşit că banii nu erau singura problemă care exista între Eric şi soţia lui. El avea dificultăţi în a-şi exprima sentimentele, mai ales afecţiunea, şi ea a trăit din această cauză o frustrare crescândă. Această problemă persista în viaţa sa de celibatar. După cum spunea el:

„De fiecare dată când ies cu o femeie, aud vocea tatălui meu care îmi spune: „Femeilor le place să-i prindă în cursă pe bărbaţi. Ele îţi vor lua tot ceea ce ai dacă eşti destul de stupid să le laşi s-o facă.” Presupun că acesta este motivul pentru care totdeauna am căutat femeile mediocre. Ştiu că ele sunt incapabile să mă întreacă. Eu le fac totdeauna o mulţime de promisiuni – că voi avea grijă de ele pe plan financiar, sau că le voi găsi un loc în afacerile mele, dar nu fac niciodată nimic. Cred că încerc să le păcălesc înainte ca ele să mă păcălească. Oare voi găsi vreodată o femeie în care să pot avea încredere?”

Acest om sclipitor şi perspicace se lăsa controlat de forţele puternice venite de dincolo de mormânt, în timp ce intelectual înţelegea ce se întâmplă. El era prizonier al fricii şi al neîncrederii tatălui său.

Eric a lucrat cu multă determinare în cursul terapiei noastre. El şi-a asumat riscuri şi s-a străduit să adopte noi comportamente. A început să privească în faţă multe din spaimele lui interioare. În final, şi-a cumpărat un apartament luxos – un mare pas înainte pentru el. a continuat să simtă culpabilitate, dar este un sentiment pe care a învăţat să-l suporte.

Vocea din interiorul capului său va fi mereu prezentă, dar el ştie acum cum să-i reducă volumul. Eric trăieşte încă sub influenţa neîncrederii lui faţă de femei, dar el ştie acum că aceasta este o moştenire de la tatăl său. El face mari eforturi pentru a avea încredere în femeia cu care iese în prezent şi se serveşte de această încredere ca de o armă pentru a-şi relua controlul asupra vieţii lui.

Nu voi uita niciodată ziua în care el a intrat şi mi-a declarat că a reuşit să surmonteze un acces de gelozie în seara precedentă şi că a rămas de acolo cu un viu sentiment deosebit de succes. M-a privit cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: „Ştiţi, nu există nimic în viaţa mea care să justifice frica pe care o simţeam.” Nu acesta era cazul Barbarei care declara: „Am impresia că nu mai pot respira.”

Femeie înaltă şi subţire de 39 de ani, compozitor de muzică de fond pentru emisiunile televizate, Barbara era foarte grav depresivă, atunci când a venit să mă vadă:

„Mă trezesc noaptea, şi există în mine un vid, ca un fel de moarte. Am fost un copil minune, interpretam concertele lui Mozart la vârsta de 5 ani, la 12 ani am obţinut o bursă la Academia Julliard. Cariera mea merge foarte bine, dar în interiorul meu mă simt murind. Am fost spitalizată pentru depresie acum şase luni. Cred că sunt pe cale să mă pierd. Nu ştiu spre ce să mă întorc.”

Am întrebat-o pe Barbara dacă spitalizarea ei a fost precipitată de un eveniment aparte, şi ea mi-a spus că şi-a pierdut părinţii în decurs de trei luni. Mă simţeam dezolată pentru ea, dar ea s-a grăbit să mă convingă că nu este cazul de compasiune:

„Nu este ceea ce credeţi. Noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani buni, aveam impresia că îi pierdusem deja.”

Am întrebat-o care este cauza acestei separări.

„Când Jacques şi cu mine am decis să ne căsătorim, acum mai bine de 4 ani, părinţii mei au vrut neapărat să vină la noi să ne ajute cu pregătirile. Nu mai îmi lipsea decât aceasta… să-i am în spate ca atunci când eram copil. Vreau să spun că se amestecau absolut în toate. Era inchiziţia: ce urma să fac, cu cine aveam s-o fac, unde plecam… Pe scurt, le-am propus să se instaleze la hotel, căci Jacques şi cu mine eram destul de stresaţi cu această căsătorie, şi aceasta i-a înnebunit pur şi simplu. Mi-au zis că dacă nu se pot instala la mine, niciodată ei nu vor mai vorbi cu mine. Pentru prima dată în viaţă le-am ţinut piept. Ce eroare! Mai întâi nu au venit la căsătorie, apoi au povestit familiei tot comportamentul meu scandalos. Acum nimeni nu mai vorbeşte cu mine. Câţiva ani mai târziu, mama mea a aflat că are un cancer inoperabil. Ea i-a făcut pe toţi membri familiei să jure că nu mă vor anunţa de moartea ei. Eu aflat vestea cu cinci luni întârziere, şi aceasta numai pentru că am dat peste un prieten de familie care mi-a prezentat condoleanţele lui. Iată cum am aflat de moartea mamei! Am fugit repede acasă la mine pentru a-l suna pe tatăl meu. De ce, nu ştiu, îmi imaginam că am putea să ne reconciliem. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Trebuie să fii mulţumită acum, tu ai omorât-o pe mama ta!”. Eram copleşită. După trei luni el a murit de tristeţe. De fiecare dată când mă gândesc la ei, aud acuzaţiile tatălui meu şi am impresia că sunt o asasină. Ei continuă să mă tortureze cu acuzaţiile lor deşi sunt amândoi la doi metri sub pământ. Cum pot să-i fac să iasă din capul meu, din viaţa mea?”

Ca şi Eric, Barbara era sub influenţa controlului de dincolo de mormânt. Timp de mai mulţi ani, ea s-a simţit responsabilă de moartea părinţilor ei, ceea ce a alterat grav sănătatea ei mentală şi aproape că i-a distrus mariajul. Era gata de orice numai să scape de acest sentiment de culpabilitate.

„De când au murit, am tendinţe suicidare. Am impresia că este singurul mijloc de a face să tacă vocile care nu încetează să-mi repete: „Tu l-ai omorât pe tatăl tău. Tu ai omorât-o pe mama ta.” Eram pe punctul de a mă suprima şi ştiţi ce m-a împiedicat s-o fac?”

Am scuturat capul. Pentru prima dată într-o oră am văzut-o zâmbind şi mi-a răspuns:

”Îmi era frică să nu dau peste părinţii mei. A fost destul că mi-au ratat viaţa de pe pământ; nu voiam să le dau ocazia să-mi distrugă şi existenţa pe care urma s-o aflu dincolo”.

Ca majoritatea adulţilor crescuţi de părinţi toxici, Barbara putea să recunoască că părinţii ei i-au cauzat anumite prejudicii. Dar aceasta nu era suficient pentru a o ajuta să-şi transfere sentimentele de responsabilitate asupra lor. Aceasta ne-a luat ceva osteneală, dar în final am ajuns la capătul acestei probleme şi ea a ajuns să accepte ideea că părinţii erau în întregime responsabili de comportamentul lor crud. Părinţii ei erau morţi, dar a fost nevoie de încă un an pentru ca ei s-o lase pe Barbara în pace.

În toate aceste situaţii, ceea ce reiese este absenţa unei identităţi proprii de fapt. Părinţii care se simt bine în pielea lor nu simt nevoia să controleze viaţa copiilor lor adulţi. Dar părinţii toxici pe care i-a întâlnit în acest capitol au o conduită provocată de o profundă insatisfacţie şi de teama de a  fi abandonaţi. Independenţa copilului lor, este pentru ei ca o amputare. Pe măsură ce copilul creşte, este din ce în ce mai important pentru părinţi să tragă sforile care îi menţin sub dependenţa lor. Atât timp cât părinţii toxici reuşesc să-i dea fiului sau fiicei lor impresia că sunt un copil, ei pot să-şi păstreze controlul.

Rezultatul este că adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al identităţii lor foarte confuz. Le este greu să se vadă ca fiinţe separate de părinţii lor. Ei nu pot distinge nevoile lor de nevoile părinţilor lor. Ei au sentimentul că sunt neputincioşi.

Toţi părinţii îşi controlează copiii până când aceştia ajung să-şi controleze propria viaţă. În familiile normale, tranziţia se efectuează devreme, după adolescenţă. În familiile toxice, această sănătoasă separare este întârziată timp de ani întregi – sau pentru totdeauna. Ea nu poate avea loc decât atunci când veţi fi efectuat schimbările care să vă permită să vă recuperaţi stăpânirea propriei voastre vieţi.

Violenţele verbale
sau
Atunci când mărcile(cuvintele) sunt interiorizate

Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra stării lor de bine viitoare. Cum spunea unul dintre corespondenţii mei cu ocazia emisiunii mele radiofonice:

„Dacă ar trebui să aleg între violenţele fizice şi violenţele verbale, aş prefera să fiu bătut, fără ezitare. Semnele sunt vizibile, putem cel puţin să avem parte de compătimire. Tot ceea ce este spus, te înnebuneşte. Rănile sunt invizibile. Nimeni nu se ocupă de ele. Adevărate vânătăi se vindecă mult mai repede decât urmele insultelor.”

Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.

Puterea cuvintelor violente

Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra aspectului fizic al copilului, contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a valorii lui ca fiinţă umană.

Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs de dezvoltare la copil.

Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului. […]

Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl acuză invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum victima atacurilor lui ar fi de partea lui.

Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă, îi plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât de slabă încât îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete. El a explicat că el căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.

„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am mereu impresia că oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de mine… Cred că pacienţii mei îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin nebun.”

Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă interesam de primii lui ani de viaţă. L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele mai vii din copilăria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tatălui său; glume făcute întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei râdea, el se simţea şi mai exclus.

„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa. Pariez că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu cel bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că mă vor duce şi mă vor lăsa la spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”

Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice. Ei nu au destulă experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când spune ceva ca: „Va trebui să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul poate să aibă coşmaruri crezând că va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi îngrozitoare.

Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează.  Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.

Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de a se opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”. Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.

Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum găsea că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră. Ele v-au făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne aflăm aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”

El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:

„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un copil mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea. Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”

La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un refugiu devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla în situaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi eu sunt slab pentru că nu le suport.”

În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa, prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace, să se protejeze de răni.

Părintele rival la adolescenţă

Nevoia de a da cuiva un sentimentul că este incapabil pentru a te simţi tu însuţi capabil să evoluează rapid într-o competiţie excesivă. […]

Părinţii sănătoşi reacţionează cu provocare agitaţie şi bucurie în faţa creşterii copilului lor. Părinţii rivali, din contră, se simt adesea deposedaţi, anxioşi, terifiaţi chiar. Majoritatea părinţilor rivali nu sunt conştienţi de aceste sentimente. Dar ei ştiu că cel care îi provoacă este copilul.

[…]
Mulţi adolescenţi agravează această situaţie situându-se în mod deschis ca rivali, un mijloc pentru ei de a testa marginile vârstei adulte.

Se întâmplă adesea ca părinţii rivali să fi trăit o copilărie marcată de privaţiuni, fie materiale, fie pe plan afectiv. Oricât ar poseda, ei continuă să trăiască în frica de a nu avea destul. Mulţi dintre aceşti părinţi recreează cu copiii lor situaţia de competiţie pe care au trăit-o cu proprii lor părinţi sau cu fraţii şi surorile lor. Această luptă inegală face să apese asupra copilului o presiune enormă.

Urma de neşters a insultelor

Unii părinţi abuzivi verbal nu se preocupă să se ascundă în spatele raţionalizării. În loc de aceasta, ei îşi bombardează copiii cu insulte crude, predici, acuzaţii şi nume înjositoare. Aceşti părinţi nu sunt deloc conştienţi de răul pe care îl fac şi de daunele durabile pe care ei le cauzează. Abuzuri verbale atât de flagrante pot marca stima de sine a unui copil ca un fier roşu, lăsând profunde cicatrice psihologice.

[...]

Părinţii perfecţionişti

Ambiţii irealizabile de perfecţiune pentru copii constituie o altă sursă de atacuri verbale grave. Mulţi părinţi cu discurs abuziv au cunoscut ei înşişi o mare reuşită, dar prea adesea căminul lor devine un loc pentru a se defula de stresul lor profesional. (Părinţii alcoolici pot de asemenea să impună copiilor lor exigenţe imposibil de satisfăcut, şi apoi să utilizeze eşecul copiilor lor pentru a-şi justifica etilismul).

Părinţii perfecţionişti par să funcţioneze după iluzia că, numai dacă vor ajunge să-i fac perfecţi pe copiii lor vor avea o familie perfectă. Ei îl încarcă pe copil cu sarcina echilibrului, pentru a  evita să privească în faţă faptul că ei înşişi sunt incapabili să-l asume. Copilul eşuează şi devine un ţap ispăşitor pentru problemele familiale. O dată în plus, copilul îmbracă responsabilitatea.

Copiii au nevoie să facă greşeli şi să descopere că acest fapt nu este sfârşitul lumii. Astfel dobândesc ei siguranţa pentru a încerca noi experienţe în viaţa lor. Părinţii toxici le impun copiilor lor ţeluri, ambiţii imposibile de atins, reguli mereu schimbătoare. Ei aşteaptă de la copiii lor ca aceştia să reacţioneze cu un grad de maturitate imposibil de atins fără să fi trăit experienţe inaccesibile unui copil. Copiii nu sunt adulţi în miniatură şi totuşi astfel ar vrea părinţii toxici ca ei să se comporte.

[…]

La vârsta adultă, copiii de părinţi perfecţionişti au ales în general între două căi. Ori se epuizează fără răgaz pentru a câştiga afecţiunea şi aprobarea părinţilor lor, ori s-au revoltat până într-atât încât să se teamă de succes.

Există cei care se comportă ca şi cum cineva ar număra fără răgaz punctele. Casa nu este niciodată destul de curată. Ei nu simt niciodată plăcere după ce au făcut ceva pentru că sunt convinşi că ar fi putut să facă mai bine. Ei resimt o adevărată panică dacă au făcut şi cea mai mică eroare.

Şi apoi, există cei care trăiesc, ca şi Paul, o existenţă de eşec pentru că nu pot suporta cuvântul „reuşită”. Pentru Paul, a reuşi ar fi însemnat să capituleze în faţa exigenţelor tatălui său vitreg. Paul ar fi continuat probabil să eşueze în fiecare din slujbele lui dacă nu am fi redus la tăcere vocea pe care o auzea mereu în el, cea a tatălui său vitreg.

Cuvintele ucigaşe

Unul din exemplele cele mai din cale afară de ravagii cauzate de abuzurile verbale mi-a fost dat de Jean, 42 de ani, un seducător ofiţer de poliţie, care a participat la una din grupele mele de la spital, cu mai mulţi ani în urmă. Autorităţile de poliţie din Los Angeles au cerut ca el să fie spitalizat pentru că psihologul serviciului estima că Jean are un comportament suicidar. La reuniunea echipei din spital am aflat că Jean se punea mereu în situaţii în care îşi risca viaţa. De exemplu, el încercase recent să facă absolut singur o captură de droguri, fără să apeleze la întărirea necesară. Fusese cât pe ce să fie ucis. Din exterior aceasta părea ca un act eroic, dar, în realitate, era un comportament negândit şi iresponsabil. Expresia circula printre colegii lui: Jean încerca să se sinucidă în timpul serviciului.

A fost nevoie de mai multe şedinţe de grup până să-i câştig încrederea lui Jean. Dar, începând de atunci, noi am stabilit relaţii bune de lucru. Îmi amintesc încă foarte clar şedinţa în cursul căreia el a evocat raporturile lui bizare cu mama sa:

„Tatăl meu a plecat când eu aveam doi ani pentru că era imposibil de trăit cu mama mea. Plecarea lui nu a rezolvat de fapt lucrurile. Ea avea un caracter violent, şi era tot timpul după mine, mai ales că se vedea că eram leit portretul tatălui meu. După câte îmi amintesc, nu trecea o singură zi în care să nu-mi spună că ar fi preferat să nu mă fi născut niciodată. În zilele bune, ea spunea: „Îi semeni leit netrebnicului de tatăl tău şi eşti la fel de stricat ca el.” În zilele rele, erau lucruri ca: „Aş vrea să fii mort, tot aşa cum aş vrea ca tatăl tău să fie mort, şi ca el să putrezească în fundul mormântului lui.”

I-am spus lui Jean că, după acest discurs, mama lui îmi părea perturbată.

„Este ceea ce credeam şi eu, dar cine este atent la cuvintele unui copil. O vecină cunoştea situaţia. Ea a încercat să mă ajute să intru într-un orfelinat pentru că era convinsă că riscam să fiu omorât de mama mea. Dar nimeni nu a ascultat-o, nici ea.”

El a făcut o pauză şi a scuturat capul:

„Nu credeam că toată această vorbărie continuă să mă muncească, dar mă simt cu totul îngheţat de fiecare dată când îmi amintesc cum mă detesta ea.”

Mama lui Jean i-a trimis un mesaj foarte clar: ea nu-l voia pe el. în plus, tatăl lui era plecat şi nu făcuse nici o încercare de a participa la viaţa fiului său; toate acestea îl întăreau în convingerea că existenţa lui nu avea nici o valoare.

Prin acţiunile lui în forţele de poliţie, Jean, în mod inconştient, încerca să fie un fiu ascultător, supus. În realitate, Jean încerca să-şi şteargă existenţa, să se sinucidă indirect, pentru a o mulţumi pe mama sa. El ştia exact cum să o satisfacă pentru că ea îi spusese explicit: „Aş prefera să fii mort.”

Această formă de abuz verbal produce o suferinţă şi o confuzie considerabile, dar, în plus, ea poate să devină o profeţie care are tendinţa să se realizeze de la sine. Tendinţele suicidare ale lui Jean sunt relativ frecvente la copiii unor asemenea părinţi. Pentru aceşti adulţi, a privi în faţă raporturile toxice pe care le întreţin cu trecutul, a le combate, este adesea literalmente o chestiune de viaţă şi de moarte.

Interiorizarea violenţelor verbale

Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm în inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa voastră în lume. În a doua parte a acestei cărţi, vă voi arăta cum să învingeţi previziunile paralizante făcând să se exteriorizeze tot ceea ce aţi interiorizat.

 

A DEVENI ADULT
fuziunea părinţi toxici  – copii victime în discuţie

Copiii părinţilor toxici au o asemenea nevoie de aprobare încât aceasta îi împiedică să trăiască aşa cum vor. Este adevărat că subzistă între majoritatea adulţilor şi părinţii lor o anumită fuziune. Dacă sunt întrebaţi: „Sunteţi capabili să aveţi propriile voastre gânduri, să întreprindeţi propriile voastre acţiuni, să simţiţi propriile voastre sentimente fără să luaţi în considerare în nici un fel speranţele şi ambiţiile părinţilor voştri?”, puţini sunt cei care ar putea să răspunde printr-un „da” categoric. În fapt, într-o familie sănătoasă, o anumită doză de fuziune este benefică. Aceasta ajută la crearea sentimentelor de apartenenţă, de comuniune familială. Cu toate acestea, chiar şi în familiile sănătoase, această influenţă poate să meargă prea departe. Iar în familiile toxice, ea depăşeşte complet limitele juste.

Unii pacienţi se simt deranjaţi sau ofensaţi când le sugerez posibilitatea unei legături autodistructive cu părinţii lor. Şi totuşi acesta este un conflict curent. Puţini sunt indivizii care au evoluat suficient pentru a fi complet responsabili de propria lor viaţă şi complet degajaţi de nevoia de aprobare parentală. Majoritatea dintre noi au părăsit casa din p.d.v. fizic, dar suntem puţini cei care am părăsit-o emoţional.

Există fundamental două feluri de fuziune. Prima constă în a ceda în continuu părinţilor voştri pentru a-i linişti. Oricare ar fi nevoile voastre proprii, dorinţele voastre proprii, nevoile şi dorinţele părinţilor voştri trec totdeauna pe primul loc.

A doua constă în a face exact contrariul. Puteţi fi, de asemenea, sub influenţa acestei fuziuni atunci când urlaţi contra părinţilor voştri, când îi ameninţaţi sau când vă detaşaţi complet de ei. În acest caz, oricât de contradictorie vă pare aceasta, părinţii voştri păstrează un control enorm asupra modului în care vă simţiţi şi în care vă comportaţi. Atât timp cât continuaţi să reacţionaţi atât de puternic contra lor, voi le acordaţi puterea de a vă contraria, ceea ce le permite să vă controleze.

Este greu de determinat gradul de fuziune pe care aceşti adulţi îl trăiesc în fapt cu părinţii lor, şi vom găsi mai departe o serie de sugestii care permit să sesizăm mai bine influenţa pe care încă o au aceşti părinţi asupra planului de opinii, de sentimente şi de comportamente. Utilizaţi-le ca revelatori pentru a face să apară convingerile, sentimentele şi comportamentele care au tendinţa să vă năpădească, să vă intoxice.

Convingerile familiale fuzionale

Aşa cum am văzut în cap. VIII, credinţele sunt atitudini, percepţii şi concepte profund înrădăcinate, apropo de oameni, de relaţii şi de morală. Înainte de a întreprinde un demers spre un progres sau o schimbare de viaţă, este esenţial să luăm cunoştinţă de conexiunile care pot exista între credinţe eronate, sentimente negative şi comportamente autodistructive.

De exemplu, o convingere ca aceasta: „Eu nu pot câştiga niciodată, părinţii mei sunt cei mai puternici.”, prezintă mari riscuri de a face din voi o femeie sau un bărbat descumpănit, temător, frustrat şi depăşit de evenimente. Încercând să vă apăraţi contra acestor sentimente, veţi fi înclinaţi să acceptaţi toate reproşurile, să cedaţi dorinţelor părinţilor voştri şi, dacă vreţi să le evitaţi prezenţa, veţi avea tendinţa să fugiţi, să recurgeţi poate la tot felul de subterfugii, ca drogul sau alcoolul.

A identifica unele din aceste convingeri care susţin sentimentele şi comportamentele voastre este important aşadar şi, dacă unele din aceste fraze par să corespundă cazului vostru, ele pot facilita o reală conştientizare. De exemplu, în ceea ce priveşte relaţiile voastre cu părinţii voştri, voi credeţi poate că:

- Mie îmi revine să-i fac pe părinţii mei fericiţi.
- Mie îmi revine să-i fac pe părinţii mei mândri.
- Eu sunt totul pentru părinţii mei.
- Părinţii mei nu ar putea supravieţui fără mine.
- Eu nu aş putea supravieţui fără părinţii mei.
- Dacă le-aş spune adevărul părinţilor mei în legătură cu divorţul meu (avortul, homosexualitatea, ateismul logodnicei mele…), aceasta i-ar omorî.
- Dacă m-aş opune părinţilor mei, i-aş pierde pentru totdeauna.
- Dacă le-aş spune cât m-au făcut să sufăr, mă vor radia din existenţa lor.
- Eu nu trebuie nici să spun, nici să fac ceva ce i-ar putea face să sufere pe părinţii mei.
- Sentimentele părinţilor mei sunt mai importante decât ale mele.
- Nu merită să discut cu părinţii mei pentru că aceasta nu ne-ar duce nicăieri.
- Măcar dacă părinţii mei s-ar schimba, m-aş simţi mai bine în pielea mea.
- Trebuie să-mi răscumpăr greşeala faţă de părinţii mei pentru răutatea mea.
- Dacă aş putea măcar să-i fac să înţeleagă cât rău îmi fac, ştiu că ei ar acţiona altfel.
- Orice ar fi făcut, ei sunt întotdeauna părinţii mei şi eu trebuie să-i cinstesc.
- Părinţii mei nu au nici un control asupra existenţei mele. Eu mă lupt neîncetat contra lor.

Dacă un anumit număr din aceste convingeri vă sunt familiare, relaţia voastră cu părinţii voştri este încă fuzională. Oricât de greu de acceptat pare, toate aceste opinii sunt autodistructive. Ele vă împiedică să fiţi o persoană distinctă şi independentă. Ele agravează dependenţa şi vă deposedează de maturitatea voastră de adult. Mai multe din aceste credinţe vă fac complet răspunzători de dispoziţia şi de starea de bine a părinţilor voştri. Când părinţii toxici se simt rău, ei caută adesea să le reproşeze altora, şi aceşti alţii sunt de obicei copiii lor. Dacă vi s-a inculcat credinţa că sentimentele părinţilor voştri depind de voi, voi credeţi probabil şi că stă în puterea voastră să-i „faceţi” – pe ei şi adesea pe toată lumea – fericiţi sau trişti.

Mulţi specialişti în comportamentul uman susţin că nu poate cineva să „facă” să simtă ceva pe altcineva – că fiecare persoană este total responsabilă de ceea ce „alege” să simtă. Nu aşa am constatat eu în practica mea. Voi avem un efect asupra sentimentelor oamenilor de care suntem legaţi. Dar a avea un efect nu este acelaşi lucru cu a fi responsabil de sentimentele lui. După cum vouă vă incumbă să găsiţi modurile de a vă reconforta când cineva vă face rău, tot aşa părinţilor voştri le incumbă să găsească modurile lor proprii pentru a se simţi mai bine când cineva le face rău.

De exemplu, dacă faceţi ceva care nu este nici brutal, nici abuziv, dar care totuşi îi întristează pe mama sau pe tatăl vostru – ca o căsătorie pe care părinţii voştri o dezaprobă sau o slujbă departe de ei -, lor le revine să găsească mijloacele pentru a se simţi mai bine. Voi aveţi pe deplin dreptate să spuneţi ceva de genul: „Sunt dezolat că eşti contrariat”, dar nu vă revine vouă responsabilitatea de a vă schimba planurile în singurul scop de a menaja sentimentele părinţilor voştri. Când vă ignoraţi nevoile voastre pentru binele sentimentelor mamei sau tatălui vostru, voi acţionaţi împotriva nu numai a intereselor voastre, ci şi ale lor. Mânia şi resentimentul pe care îl simţiţi în mod inevitabil nu pot să nu aibă consecinţe asupra relaţiilor voastre. Şi dacă eforturile voastre pentru a vă face părinţii fericiţi eşuează, vă veţi simţi vinovat şi incapabil.

Când vă fondaţi majoritatea deciziilor din viaţa voastră pe efectul pe care ele îl vor avea asupra părinţilor voştri, voi renunţaţi la liberul vostru arbitru. Dacă sentimentele lor trec pe primul loc, atunci ei sunt la comandă în viaţa voastră şi vă împiedică să vă simţiţi un adevărat adult vizavi de părinţii voştri.

 

… va urma …

Sursa: Fragmente traduse din cartea:
Susan Forward – Parents toxiques,
ed. Marabout, France.
Traducere în româneste Viorica Juncan.