Sylvie Révillon
Ikebana – calea
florilor
(prezentare la colocviul de la Saint Baume, Franta,
din anul 1984, colocviu dedicat lui K.G. Durckheim si operei
si lucrãrii lui)
Sursa foto:http://www.ohararyu.or.jp/
Sylvie Révillon este diplomată a Etudes de psychomotricité de l’Hôpital de la Salpetričre, Paris. Din 1977 studii de Ikebana la Şcoala de Artă Florală
„Ohara”; cursuri urmate în Japonia cu maeştri ai Şcolii
Ohara la Tokio. În 1984 diplomă de maestru al Şcolii
Ohara.
Karlfried Graf Durckheim ne-a vorbit de marile domenii în care
se manifestă Divinul : Marea Natură, Arta, Întâlnirea
a două fiinţe şi Cultul unei Religii.
Ikebana face apel la două din aceste domenii:
Marea Natură şi Arta.
Mi-am amintit astăzi, legat de lucrarea
pe care îmi propun să v-o prezint, un episod din această
vară de la Rutte. Graf Durckheim îmi spunea atunci: „Când
vă plimbaţi în Pădurea Neagră, ascultaţi
liniştea şi dacă vă opriţi puţin,
există liniştea dindărătul liniştii.”
Tocmai despre aceasta este vorba în practica
„Căii florilor”, a regăsi acea calitate de transparenţă,
de linişte dindărătul liniştii, singura
condiţie pentru ca să se poată trăi Fiinţa
Esenţială.
Ce este Ikebana?
Deşi ştiu că nu există decât
un singur răspuns: practica în linişte, voi încerca
să răspund în câteva puncte.
1) Ikebana este o Artă Tradiţională, un Do, adică o artă cu orientare nu pur estetică;
contrar Artei occidentale profane care provoacă anumite
emoţii, Arta tradiţională purifică emoţia,
într-o năzuinţă spirituală.
În Japonia tradiţională, se studiază
Arta nu din iubire pentru Artă, ci pentru limpezimile spirituale
pe care ea le răspândeşte.
Dacă arta se opreşte la forma exterioară,
dacă ea nu conduce la profunzimile esenţiale, dacă
nu devine o formă de spiritualitate, japonezul nu o consideră
demnă să fie studiată.
Ikebana este inspirată de mai multe tradiţii
religioase:
Shintoismul, Taoismul, Zenul.
Călugării îi oferă lui Budha prin
secolul al IX-lea, în vase mari numite kige, flori dispuse
în mod trinitar, dar vom reveni asupra acestei noţiuni
importante de trei.
2)
Instrumentul acestei Arte este
Natura.
Pentru japonez natura este sacră, devreme
ce ea este manifestarea divină: „totul este Kami” şi
această credinţă este cea a Shintoismului. Dumnezeu
se află în orice fiinţă, vegetală sau animală.
Venerarea şi respectul naturii intervin foarte repede în
viaţa japonezului şi grădinile lor sunt locuri
de reculegere şi de contemplaţie.
Arhitectura japoneză nu va ezita să
conceapă casa sau imobilul pe care trebuie să-l construiască
în jurul unui copac, mai degrabă decât să dea predominanţă
creării sau înlăturării a ceea ce poate „deranja”
această creaţie. Noţiuni care ne par dificil
de înţeles în Occident.
Este vorba de a exprima natura în esenţa
ei şi pentru aceasta, de a o epura, de a-i da un sens simbolic.
O floare simbolizează toate florile; un buchet, natura
întreagă, permiţându-ne astfel să intrăm
în marea vibraţie cosmică.
3)
această transformare
a acestei naturi în buchet, presupune o doctrină, adică
un ansamblu de legi dominate de proporţii: „3”-ul.
Omul este mediator între planul spiritual şi
planul terestru. Totul formează indivizibila trinitate
în unitate. Omul este susţinut de elementul subtil „cer”
şi susţinut de elementul „terestru” în care îşi
are rădăcinile; astfel, el este unit cu inima totului
(a toate).
Pentru maeştri chinezi ai Artei Florale,
ce ţin de tradiţia confucianistă, revine aceeaşi
idee a lui „3”.
„O linie este un simbol, 2 sunt armonia, 3 este
imaginea împlinirii”.
„Treiul” este la baza tuturor religiilor, şi
îl regăsim bineînţeles în religia creştină
prin Trinitate şi în hinduism: Brahma, Shiva, Vishnu.
-
Raporturile plinului cu vidul:
Plinul nu este acolo decât pentru a pune în valoare
vidul, vidul reprezintă inefabilul, informalul.
O Ikebana nu îşi atinge adevărata devenire
decât dacă se simte la modul tangibil vidul, decât dacă
forma exprimată ne conduce prin ea, la liniştea interioară,
la calmul degajat.
-
Asimetria:
În natură nu există repetare, nici
simetrie. Iluzia este, că pot exista acolo două asemănătoare.
Fiecare plantă, fiecare animal, fiecare fiinţă
umană este unică. Într-un buchet nu se repetă
niciodată de două ori acelaşi lucru, acest fapt
ne invită să luăm cunoştinţă de
iluzia că pot fi acolo două identice.
Aceste legi sunt în sânul Efemerului, al ciclului,
marea lege a Naturii. Noi putem astfel să simţim fuga
timpului şi fragilitatea vieţii.
Această doctrină bazată pe aceste
noţiuni ne permite să trecem de la multiplicitate
la unitate, de la dezordine la ordine, de la exces la simplicitate.
4) Această transfigurare cere ca această
doctrină să se manifeste printr-o tehnică.
Regăsim „3”-ul în buchetele sub formă
de 3 elemente principale: Shu reprezintă cerul;
Kyaku: pământul; Fuku: omul.
-
Vidul:
Ikebana se practică în vase plate în care
se plasează un accesoriu în care se fixează florile:
acesta permite să se menţină ramurile şi
florile în sensul creşterii şi lasă astfel un
vid fie la stânga, fie la dreapta. Acest vid este reprezentat
de planul de apă în care ramura şi floarea trebuie
să se reflecte.
Vidul se exprimă şi prin emondajul(tăierea)
frunzelor; este vorba de a regăsi o puritate de linie şi
de a suprima ramificaţiile sau frunzele pe care natura
în exuberanţa ei le-a lăsat să vină. Nu
vom putea aprecia cu adevărat frumuseţea plinului
decât dacă el este înconjurat, întrepătruns de vid.
Singur vidul îi permite plinului să existe.
Sursa foto:http://www.ohararyu.or.jp/
Buchetul nu este niciodată, ca să spun
aşa, executat în mod simetric; într-un coş vom pune
de o parte, sau de cealaltă vegetale, câteodată în
mijloc pentru a da predominanţă elanului spre cer,
dar nu de ambele părţi simultan.
Ikebana exprimă Anotimpul, ar fi un non-sens
să utilizăm un trandafir de Crăciun, în plină
lună de august sau narcise toamna.
5) Cum poate această transfigurare a
naturii să ducă la transformarea persoanei?
Această lentă maturaţie se îndeplineşte
cu condiţia de a practica această artă într-o
anumită dispoziţie de spirit; şi învăţătura
lui Durckheim mi-a apărut cu totul fundamentală.
El ne spune adesea să facem totul mai încet:
-
Ceea ce ne permite să fim mai
pe „ascultare” şi mai conştienţi de momentul
prezent.
-
Să ne deschidem contactului
cu vegetalul; există un mod de a atinge, care este acela
de a ţine ramura nici prea ferm, nici prea moale, şi
atunci putem să ne lăsăm impregnaţi de forţa
vegetalului.
Este la fel de important să lucrăm
în linişte, pentru că în linişte, mentalul se
calmează puţin câte puţin. În acel moment „viziunea”
obiectului înlocuieşte „gândul” pe care ni-l facem despre
el.
Gestul just poate să se realizeze atunci
când suntem într-o poziţie a corpului justă, înrădăcinaţi
în sol, cu forţa în abdomenul inferior (hara japonezilor)
şi o totală relaxare a umerilor şi a membrelor.
Gestul nu poate să se facă decât dacă
există „cineva” care face acest gest, şi această
conştiinţă permite să vedem şi nu să
fim amalgamaţi, identificaţi cu obiectul.
Şi acolo intervine timpul, care permite
evoluţia şi trecerea de la non-dualitate la adevărata
dualitate.
Falsa non-dualitate este credinţa că
suntem uniţi cu obiectul în timp ce noi suntem pur şi
simplu absorbiţi de el şi preocupaţi de gândurile
noastre şi de emoţiile noastre; încet-încet, această
conştiinţă de sine permite să vedem ramura
aşa cum este ea şi nu cu proiecţiile pe care
le punem noi în ea. Este stadiul următor.
Cel al viziunii florii, şi suntem încă
în dualitate: eu şi floarea.
Noi trebuie apoi să trecem de la doi la
trei. Trei, pentru că există: floarea, eu care privesc
şi în acelaşi timp eu care am conştiinţa
că o privesc.
Noi putem să numim această conştiinţă
martorul, vigilenţa şi trei-ul este indispensabil
pentru a regăsi „unul”, non-dualitatea, uniunea cu obiectul
în marea linişte.
Noi am devenit instrumentul prin care buchetul
se realizează şi acolo putem compara această
reuşită perfectă a lucrării interioare(care
trebuie să se ferească de a fi exerciţiu voluntar)
cu Arta cavalerească a Tirului cu Arcul.
„Nu trăgătorul este cel care trage,
„aceasta” trage prin trăgător”.
Şi atingem astfel acea transparenţă
la transcendenţă care se exprimă în tot ceea
ce este şi trăieşte, despre care ne vorbeşte
atât de des Karlfried Graf Durckheim.
