| |
Christ în Materie
Trei povestiri in stilul lui Benson[i]
Pierre Teilhard
de Chardin
Pentru listare economica
apasati aici
Prietenul meu[ii] a murit,
el cel care îşi astâmpăra setea din orice viaţă ca
dintr-un izvor sfânt. Îl ardea inima pe dinăuntru. Trupul i-a dispărut
în Pământ, în faţa Verdunului. – Pot să repet acum câteva
din cuvintele lui, prin care, într-o seară, m-a iniţiat în viziunea
intensă care îi ilumina şi îi pacifica viaţa.
” Vreţi să ştiţi, îmi spunea el, cum a luat Universul,
puternic şi multiplu, pentru mine, figura lui Christ? Aceasta s-a
întâmplat puţin câte puţin; dar intuiţii ca acestea, atât
de novatoare, se analizează dificil prin limbaj. Aş putea, totuşi,
să vă povestesc câteva din experienţele prin care lumina,
de sus, a intrat în sufletul meu, ca şi cum, sacadat, o cortină
s-ar ridica …”
TABLOUL
CHIVOTUL
CUTIA CU AZIMA
TABLOUL
„…În acel moment aveam spiritul ocupat cu o chestiune
jumătate filosofică, jumătate estetică. Să presupunem,
mă gândeam, că Christ ar găsi de cuviinţă să
apară aici, în faţa mea, corporal, care ar fi aspectul lui?
Care ar fi podoaba lui? Care ar fi, mai ales, maniera lui de a se insera
în mod sensibil în materie, modul lui de a contrasta cu obiectele din
apropiere?... Şi, într-un fel confuz, ceva mă întrista şi
mă şoca la gândul că corpul lui Christ ar putea să
se juxtapună, în decorul Lumii, puzderiei corpurilor inferioare fără
ca acestea să simtă ori să recunoască, prin vreo schimbare
perceptibilă, Intensitatea de alături.
În acest timp, privirea mi s-a oprit, maşinal, asupra unui tablou
reprezentându-l pe Christ, cu inima oferită oamenilor. Tabloul era
agăţat, în faţa mea, pe pereţii unei biserici în care
intrasem pentru a mă ruga. – Şi, urmându-mi firul gândurilor,
nu ştiam cum i-ar fi posibil unui artist să reprezinte Umanitatea
Sfântă a lui Isus, fără a-i lăsa această fixitate
prea exactă a Corpului, care ar părea să-l izoleze de toţi
ceilalţi oameni, fără a-i da această expresie prea
individuală a înfăţişării sale, care, frumoasă
fiind, după cum putem presupune, a fost astfel de o manieră
specială, excluzând toate celelalte frumuseţi…
Aşadar, mă întrebam cu curiozitate asupra acestor lucruri şi
priveam tabloul când a început viziunea.
(La drept vorbind, n-aş putea să precizez când a început; pentru
că avea deja o anumită intensitate atunci când am luat cunoştinţă
de ea…)
Adevărul este că, lăsându-mi privirea să rătăcească
asupra contururilor imaginii, mi-am dat seama că ele se topeu: Ele
se topeau, dar într-un fel foarte special, nu prea uşor de exprimat.
Când încercam să văd traseul Persoanei lui Christ, acesta îmi
apărea clar delimitat. Şi apoi, dacă lăsam să
mi se relaxeze efortul de viziune, toată comoara lui Christ, pliurile
hainei sale, strălucirea părului său, podoaba corpului
său, treceau, ca să spunem aşa (fără a dispărea)
în tot restul…
S-ar fi putut spune că suprafaţa de separaţie dintre Christ
şi Lumea ambiantă se preschimba într-un strat vibrant în care
toate limitele se confundau.
- Îmi pare că transformarea a afectat mai întâi un punct, de la marginea
portretului; şi că, de acolo, ea se propaga, câştigând
toată lungimea conturului. Sau, cel puţin, în această ordine,
am luat cunoştinţă de aceasta. Începând cu acel moment
metamorfoza s-a extins rapid în rest, atingând toate lucrurile.
Mai întâi, am realizat că atmosfera vibrantă cu care se învăluia
Christ nu era izolată într-o mică densitate în jurul Lui, ci
se iradia la infinit. Treceau pe acolo, din când în când, ca nişte
dâre de fosforescenţe, trădând o ţâşnire continuă
până în sferele extreme ale Materiei, - desenând un fel de plexus
sanguin sau de reţea nervoasă străbătând orice Viaţă.
Universul întreg vibra! Şi totuşi, când încercam să
privesc obiectele, unul câte unul, le găseam mereu la fel de net
desenate, păstrându-şi individualitatea.
Toată această mişcare părea să emane din Christ,
din Inima lui mai ales. – În timp ce încercam să urc la sursa(izvorul)
efluviului şi să-i prind ritmul, atenţia revenindu-mi asupra
portretului însuşi, vedeam viziunea urcând vertiginos la paroxismul
ei.
…Îmi dau seama că am uitat să vă vorbesc despre veşmintele
lui Christ. Erau luminoase, aşa cum citim în relatarea despre Transfigurare
(Schimbarea la Faţă). Dar, ceea ce m-a frapat mai ales, este
că acestea nu erau ţesute artificial – doar dacă mâna îngerilor
nu este aceeaşi cu cea a Naturii. Nu erau în nici un caz fibre grosier
ţesute cele care le alcătuiau urzeala… Dar materia, o bijuterie
a materiei, s-a împletit ea însăşi singură, până în
substanţa ei cea mai intimă, ca o pânză minunată.
Credeam că văd, ochiurile împletiturii alergând la nesfârşit,
armonios combinate într-un desen natural, care le impregna până în
adâncul lor.
Dar, pentru acest veşmânt ţesut atât de minunat, prin cooperarea
continuă a tuturor energiilor şi a întregii ordini al materiei,
n-am avut, vă daţi seama, decât o privire distrată. Ceea
cea care îmi atrăgea şi captiva toată atenţia era
Faţa transfigurată a Stăpânului.
Aţi văzut adesea, noaptea, anumite stele schimbându-şi
lumina, când perle de sânge, când scânteieri violete de catifea. Sau aţi
văzut reflexele sclipind pe o picătură de apă transparentă…
Astfel, într-o strălucire inexprimabilă, pe imuabila fizionomie
a lui Isus străluceau toate frumuseţile noastre. N-aş putea
să spun dacă aceasta se datora dorinţelor mele sau urmând
buna plăcere a Celui care regla şi cunoştea dorinţele
mele. Ceea ce este sigur, este că aceste nenumărate nuanţe
de măreţie, de suavitate, de atracţie irezistibilă,
se succedau, se transformau, se topeau unele pe altele, urmând o armonie
care mă satisfăcea din plin…
Şi mereu, în spatele acestei suprafeţe mişcătoare,
suportând-o şi concentrând-o într-o unitate superioară, plutea
inefabila frumuseţe a lui Christ… Mai mult, această Frumuseţe,
mai mult o ghiceam decât o percepeam: căci, de fiecare dată
când încercam să străpung zona frumuseţilor inferioare
care mi-o ascundeau, alte frumuseţi speciale şi fragmentare
se ridicau, care o voalau pe cea Adevărata, făcându-mă,
în acelaşi timp, să o prevăd şi să o doresc.
Toată faţa strălucea astfel, urmând această lege.
Dar centrul iradierii şi strălucirii era ascuns în ochii portretului
transfigurat…
Peste profunzimea somptuoasă a acestor ochi trecea, cu tente de iris,
reflexul ( dacă nu cumva aceasta a fost forma creatoare, Ideea) a
tot ceea ce farmecă, a tot ceea ce trăieşte… Iar simplicitatea
luminoasă a focului lor se transforma, sub efortul meu de a o domina,
într-o inepuizabilă complexitate, în care erau reunite toate privirile
în care s-a încălzit şi oglindit vreodată o inimă
umană. – Aceşti ochi, de exemplu, atât de blânzi şi de
duioşi, încât la început credeam că în faţa mea se afla
mama, deveneau, în clipa următoare, pasionaţi şi subjugau
ca ochii unei femei - atât de imperios de puri, în acelaşi timp,
încât, sub dominaţia lor, sentimentului i-ar fi fost imposibil să
se rătăcească. Apoi, o măreaţă şi virilă
maiestate îi umplea, la rândul ei, asemănătoare celei care se
citeşte în ochii unui bărbat foarte curajos, foarte rafinat,
sau foarte puternic, incomparabil mai măreaţă şi mai
cu farmec supusă în acelaşi timp.
Această scânteiere de frumuseţi era atât de totală, atât
de învăluitoare, şi atât de rapidă, încât fiinţa mea,
atinsă şi pătrunsă în toate puterile ei dintr-odată,
vibra până în străfundul ei, într-o notă de încântare şi
de fericire fără seamăn.
Ori, în timp ce îmi adânceam cu înflăcărare privirea în ochii
lui Christ, deveniţi un abis de viaţă fascinantă şi
încinsă, iată că, din adâncul aceloraşi ochi, am văzut
înălţându-se ca un nor, care estompa şi inunda varietatea
pe care tocmai v-am descris-o. O expresie extraordinară şi intensă
se întindea puţin câte puţin peste diferitele nuanţe ale
privirii divine, impregnându-le mai întâi, apoi absorbindu-le…
Am rămas mut de uimire…
Căci, această expresie finală, care dominase tot, concentrase
tot, nu puteam să o descifrez. Îmi era imposibil să spun
dacă trăda o indicibilă agonie sau un exces de bucurie
triumfătoare! – Ştiu doar că, de atunci, în privirea unui
soldat muribund îmi pare a o întrezări din nou.
Instantaneu, ochii mi s-au acoperit de lacrimi. Dar, când am putut să
privesc din nou, în biserică, tabloul lui Christ îşi reluase
conturul lui prea exact şi trăsăturile prea încremenite.”
CHIVOTUL
Terminând această relatare, prietenul meu a rămas
tăcut şi gânditor o vreme, cu mâinile împreunate pe genunchi,
aşezat fiind picior peste picior, atitudine care îi era familiară.
Era pe înserate. Am apăsat un buton şi lumina a ţâşnit
în veioza foarte frumoasă care îmi lumina biroul. Piciorul şi
abajurul acestei veioze erau făcute dintr-o sticlă diafană,
cu aspect laminat şi becurile erau atât de ingenios încastrate încât
întregul ansamblu de cristal, şi obiectele care îl decorau, erau
iluminate din interior.
Prietenul meu a tresărit. Şi am observat că privirea i-a rămas
fixată asupra veiozei, ca pentru a-şi extrage de acolo amintirile,
în timp ce-şi relua, după cum urmează, seria confidenţelor
lui.
”Altădată – era tot într-o biserică – am venit să îngenunchez
în faţa Sfântului Sacrament, expus pe altar, într-un chivot – când am
trăit o impresie foarte curioasă.
Aţi remarcat desigur, nu-i aşa, iluzia optică care face să
se dilate, în aparenţă, şi să se extindă o pată
transparentă pe un fond negru(întunecat)? – Privind ostia, a cărei
formă albă contrasta, în pofida altarului iluminat, cu obscuritatea
din Strană, încercam ceva asemănător (cel puţin pentru
început; pentru că apoi, veţi vedea, fenomenul a luat o amploare
despre care nici o analogie fizică nu poate da o idee…)
Aveam impresia, fixând ostia, că suprafaţa se întindea, ca o pată
de ulei, dar mult mai repede şi mai luminos, bineînţeles. La început,
eram singurul, credeam, care să-mi dau seama de schimbare; îmi părea
că progresul se desfăşura fără să trezească
vreo dorinţă, fără să întâlnească vreun obstacol.
Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce sfera albă creştea
în spaţiu, până să ajungă aproape de mine, auzeam un murmur,
un freamăt numeros, - ca şi cum mareea în faza de flux îşi
întinde lama ei de argint peste lumea algelor care se dilată şi
freamătă la apropierea ei - sau ca şi cum trosnesc ciulinii,
atunci când focul înaintează în stepă…
Astfel, în mijlocul unui suspin adânc, care te făcea să te gândeşti
la o trezire sau la un plânset, fluxul de albeaţă mă învăluia,
mă depăşea, invada toate lucrurile. Şi orice lucru,
scăldat în el, îşi păstra forma sa proprie, mişcarea
sa autonomă: pentru că frumuseţea nu ştergea trăsăturile
a nimic, nu altera nici o natură, ci pătrundea obiectele în
intimitatea lor cea mai adâncă, în profunzimea lor mai adâncă
chiar decât viaţa lor. Era ca şi cum o claritate lăptoasă
ilumina Universul prin interior. Totul părea format din acelaşi
fel de carne translucidă.
… Vedeţi, adineauri, când aţi aprins veioza, şi când materia
sa obscură a devenit transparentă şi fluorescentă, m-am
gândit la Lume, aşa cum mi-a apărut ea atunci. Şi tocmai această
asociere de imagini mi-a dat ideea să vă spun ceea ce vă povestesc
în acest moment.
- Deci, prin expansiunea misterioasă a Ostiei, Lumea a devenit incandescentă,
- asemănătoare, în totalitatea ei, unei singure şi uriaşe
Ostii. Şi s-ar spune că sub influenţa luminii interioare care
le pătrundea, fibrele sale se întind până aproape de a se rupe,
energiile ei fiind încordate la maxim. Credeam că Cosmosul îşi atinsese
deja, în această înflorire a activităţilor lui, plenitudinea,
când am remarcat o lucrare mult mai fundamentală care se îndeplinea în
el.
Clipă de clipă, la suprafaţa interioară a fiinţelor,
se formau picături scânteietoare de metal pur, şi cădeau în
focarul luminii profunde, unde se pierdeau; - şi, în acelaşi timp,
un pic de scorie (zgură de metal topit n.t.) se volatiliza. – Se urmărea
o transformare în domeniul iubirii, captând toată puterea de a iubi conţinută
în Univers.
Puteam să-mi dau seama cu atât mai bine cu cât virtutea sa opera
şi în mine tot aşa ca şi în rest:lumina albă era
activă! Albeaţa consuma toate lucrurile din interior! –
Nu se insinuase pe căile Materiei, până în intimitatea inimilor
– nu le dilatase până aproape de a le rupe decât pentru a resorbi
în sine substanţa afecţiunilor şi pasiunilor lor. Iar acum
că muşcase din ele, readucea vajnic înapoi, spre centrul ei,
sferele ei încărcate cu cea mai pură miere a tuturor iubirilor.
Efectiv, după ce a însufleţit totul, şi a epurat totul, acum,
Ostia imensă, se contracta lent; iar comorile pe care le readusese
în sine se îngrămădeau, într-un mod fermecător, în lumina sa
vie.
… Atunci când cade talazul, sau când se reaprinde focul, zona invadată
momentan de maree sau de incendiu, este marcată de bălţi sclipitoare
sau de pete de foc. – Şi pe măsură ce Ostia se închidea din
nou în sine, aşa cum o floare îşi închide caliciul, unele elemente
refractare ale Universului rămâneau în urma ei, în întunericul exterior.
Ceva încă le ilumina totuşi: dar era un suflet de lumină pervertită,
corozivă şi veninoasă. Aceste elemente rebele ardeau ca torţe
sau aveau sclipiri de jeratic.
Atunci am auzit cântându-se „Ave Verum”.
… Ostia albă era închisă din nou în chivotul de aur. În jurul
ei, lumânări se consumau, întepând obscuritatea; iar
candelele sanctuarului aruncau, ici şi colo, strălucirea lor,
de purpură.
CUTIA CU AZIMĂ
Îmi ardea inima în timp ce-mi vorbea prietenul meu, iar spiritul
mi se trezea la o vedere superioară a lucrurilor. Distingeam, nedesluşit,
că multitudinea evoluţiilor care ne par a diviza lumea este,
în fond, împlinirea unui singur şi imens mister; şi această
lumină întrevăzută făcea să-mi tresară,
nu ştiu de ce, profunzimile sufletului. Dar, prea obişnuit fiind
să separ planurile şi categoriile, mă pierdeam în spectacolul,
încă nou pentru spiritul meu novice, al unui Cosmos în care Divinul,
Spiritul şi Materia îşi amestecau atât de intim dimensiunile.
Văzând că aştept cu anxietate, prietenul meu a continuat:
”… Ultima povestire pe care vreau să v-o spun este cea a unei experienţe
prin care am trecut recent. De data aceasta, veţi vedea, nu mai este
vorba, la drept vorbind, de o viziune, - ci de o impresie mai generală,
de care fiinţa mea întreagă a fost, şi rămâne încă,
mişcată.
Iată.
La acea vreme, regimentul meu era pe front pe platoul din Avocourt. Perioada
atacurilor germane contra Verdunului încă nu se încheiase şi
lupta continua să fie dură de partea aceasta a Meusei. De aceea,
aşa cum fac mulţi preoţi pe timpul zilelor de bătălie,
purtam asupra mea Sfintele Daruri, într-o cutiuţă în formă
de ceas.
Într-o dimineaţă, în care calmul era aproape complet în tranşee,
m-am retras în adăpostul meu; şi acolo, într-un fel de meditaţie,
gândul mi se îndrepta, natural, spre comoara pe care o purtam la pieptul
meu, separată doar de un înveliş subţire de argint aurit.
Căci de multe ori mă bucurasem şi mă hrănisem
cu această Prezenţă divină.
De data aceasta, un sentiment nou a apărut în mine, care domina orice
alte preocupare de reculegere şi de adorare. Am realizat dintr-odată
cât era de extraordinar şi de decepţionant să ţii
atât de aproape de tine Bogăţia Lumii şi Sursa Vieţii,
fără a le putea poseda interior, fără a
ajunge să le pătrunzi, nici să le asimilezi. Cum se
putea ca Christ să fie atât de aproape de inima mea şi atât
de distant în acelaşi timp? – atât de unit cu corpul meu, şi
atât de distant de sufletul meu?
Aveam impresia că o barieră insesizabilă şi de neînvins
mă separa de Cel pe care nu-l puteam totuşi atinge mai mult,
pentru că îl strângeam în mâinile mele… Mă irita să-mi
ţin Fericirea într-o cupă sigilată. Eram asemenea unei
albine care zumzăie în jurul unui vas plin cu nectar, dar închis
cu grijă. – Şi strângeam cu nervozitate cutia de mine, ca şi
cum acest efort instinctiv ar fi putut face mai mult pentru ca Christ
să treacă în mine.
În final, ne mai rezistând, venind, de altfel şi ceasul în care,
la pauză, aveam obiceiul de a celebra, am deschis cutia şi m-am
împărtăşit.
… Ori, îmi părea, undeva în adâncul meu, cã pâinea pe
care tocmai am consumat-o, deşi devenise carnea cărnii mele,
era încă în afara mea…
Am chemat atunci toată puterea mea de reculegere. Am concentrat asupra
părticelei divine tăcerea şi iubirea crescânde ale facultăţilor
mele. – M-am făcut umil fără limite, docil, suplu ca un
copil, pentru a nu contraria cu nimic nici cele mai mici dorinţe
ale Oaspetelui ceresc, şi a deveni imposibil de diferenţiat
de El, aşa încât eram una, prin supunere, cu membrele pe care le
comanda sufletul lui. Mi-am purificat, fără răgaz, inima,
pentru a-mi face interiorul tot mai transparent Luminii pe care o adăposteam
în mine.
Zadarnice şi preafericite eforturi!
Ostia era mereu înaintea mea, mai departe în concentrare şi dezvoltarea
dorinţelor, mai departe în permeabilitatea fiinţei la influenţele
divin, mai departe în limpezirea afecţiunilor… Prin reculegere şi
epurarea continuă a fiinţei mele, înaintam la nesfârşit
în Ea, aşa cum o piatră se rostogoleşte într-un abis, dar
fără a ajunge să-i ating capătul. Deşi ostia
era atât de subţire, mă pierdeam în Ea, fără a ajunge
să o apuc sau să coincid cu Ea. Centrul Ei se îndepărta
în timp ce mă atrăgea!
Pentru că nu puteam epuiza profunzimea Ostiei, m-am gândit s-o cuprind
(îmbrăţişez) pe toată suprafaţa Ei însăşi.
Nu era ea, oare, atât de unită şi foarte mică ? Am căutat
deci să coincid cu ea din exterior, să-i adopt cu exactitate
toate contururile…
Un alt infinit mă aştepta acolo; care mi-a dejucat iarãsi
speranţa.
Când am vrut să învălui Sfânta Părticică în iubirea
mea, cu atâta gelozie încât am aderat la Ea fără a pierde nici
măcar dimensiunea unui atom din contactul ei preţios, s-a întâmplat,
de fapt, că Ea s-a diferenţiat şi s-a complicat la nesfârşit
sub efortul meu. Pe măsură ce mă gândeam să o cuprind
strâns, nu mai era Ea cea pe care o ţineam, ci una din creaturile
în sânul cărora este prinsã viaţa noastră: o suferinţă,
o bucurie, o lucrare, un frate de iubit sau de consolat…
Astfel, în adâncul inimii mele, printr-o substituţie minunată,
Ostia se eschiva prin suprafaţa ei, şi mă lăsa
faţã în faţã cu tot Universul, reconstituit
din Ea însăşi, extras din Aparenţele lui…
- Trec peste impresia de entuziasm pe care mi-a cauzat-o această
revelaţie a Universului plasat între Christ şi mine ca o magnifică
pradã.
Pentru a reveni la impresia specială de „exterioritate” care amorsase
viziunea, vă voi spune numai că am înţeles atunci ce barieră
invizibilă se întindea între cutiuţă şi mine. De Ostia
pe care o ţineam în mâinile mele eram separat prin toată
densitatea şi suprafaţa anilor care îmi rămân de trăit
şi de divinizat.”
Aici prietenul meu a ezitat puţin. Apoi a adăugat:
”Nu ştiu de ce. Am impresia, de ceva timp, atunci când ţin o
Ostie, că nu mai există, între ea şi mine, decât o peliculă
abia formată…”
”Am avut întotdeauna, a continuat el, un suflet, în mod natural, „panteist”[3]. I-am resimţit aspiraţiile
de neînvins, native; dar fără a îndrăzni să le utilizez
liber, pentru că nu ştiam să le împac cu credinţa
mea. De când cu aceste experienţe diferite (şi altele încă)
pot spune că am găsit, pentru existenţa mea, interesul
inepuizabil şi pacea de netulburat.
Pentru a-l atinge şi a mă întemeia în El, am Universul întreg
înaintea mea, cu luptele sale nobile, cu cercetările lui pasionante,
cu miriadele de suflete de perfecţionat şi de vindecat. În teribila
strădanie umană, pot şi trebuie să mă arunc până
la ultima suflare. Cu cât îmi voi împlini mai mult partea ce-mi revine,
cu atât voi apăsa mai mult asupra întregii suprafeţe a Realului
şi cu atât îl voi atinge mai mult pe Christ şi mă voi alipi
strâns de El.
Dumnezeu, Fiinţa veşnică în Sine, este peste tot, am putea
spune, în formare pentru noi.
Şi Dumnezeu de asemenea, este Inima a toate. Aşa încât vastul
decor al Universului se poate nărui, ori poate slăbi, sau îmi
poate fi luat prin moarte, fără ca bucuria mea să diminueze.
Risipindu-se praful care s-a animat cu un halou de energie şi de
glorie, Realitatea substanţială, în care orice perfecţiune
este conţinută şi posedată cu integritate, ar rămâne
intactă. Razele se repliazã din nou în Sursa lor: iar, acolo,
le voi ţine iarăşi pe toate îmbrăţişate.
Iată de ce Războiul însuşi nu mã deconcertează.
În câteva zile vom fi lansaţi pentru a recâştiga Douaumont –
gest grandios, şi aproape fantastic, prin care va fi marcată
şi simbolizată o înaintare definitivă a Lumii în Eliberarea
sufletelor. – Vă declar: voi merge în această problemă
cu religiozitate, din tot sufletul meu, purtat de un singur şi mare
elan în care sunt incapabil să disting unde sfârşeşte pasiunea
umană şi unde începe adoraţia.
… Iar, dacă nu mă voi întoarce de acolo, aş vrea ca trupul
meu să rămână frământat în argila întăriturilor,
ca un ciment însufleţit aruncat de Dumnezeu între pietrele Cetăţii
celei Noi.”
Astfel mi-a vorbit, într-o seară de octombrie, prietenul meu preaiubit
– cel al cărui suflet comunia instinctiv cu Viaţa unică
a lucrurilor, al cărui corp se odihneşte acum, aşa după
cum a dorit, undeva aproape de Thiaumont, în pământ sălbatic.
Scrisă înaintea luptei de la Douaumont
(Nant-le-Grand, - 14 octombrie 1916)
Nota trad.:
E vorba de bãtãlia de la Verdun,
cea mai lungã si mai sângeroasã bãtãlie
a Primului Rãzboi mondial,
a durat de la 21 februarie 1916 si s-a incheiat pe 16 decembrie in 1916.
Ca fapt "divers", ca o ciudatã coincidentã a Istoriei,
în tabãra inamicã, germanã, se afla Karlfried
Graf Durckheim, care atunci avea doar 20 ani.
[i]
R.H.Benson – autor englez care a publicat o povestire mistică
de care TDC a rămas foarte impresionat
[ii] În aceste povestiri, prea
intime pentru ca autorul să nu resimtă nevoia de a se voala,
„Prietenul” este autorul însusi.
[3] „Panteism” foarte real
(în sensul etimologic al cuvântului: En pasi panta Theos, adică,
potrivir expresiei sf. Pavel: Dumnezeu totul în toate), dar panteism
absolut legitim: pentru că dacă, la urma urmei, creştinii
sunt efectiv „una cu Dumnezeu”, această stare se obţine nu prin
identificare (Dumnezeu devenind toate), ci prin acţiunea diferenţiată
şi comuniantă a iubirii (Dumnezeu totul în toţi),
ceea ce este esenţialmente ortodox (Notă ulterioară a autorului).
(Fragmente traduse din cartea:
Pierre Teilhard de Chadin-
Hymne de l'Univers,
Editions du Seuil, 1961, France,
Traducerea îmi apartine, VJ )
Salt la inceputul paginii |
|
