|
Progresele Mediului Divin
Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul nostru. Când Christ va apare pe nori, el nu va face altceva decât să manifeste o metamorfoză lent împlinită, sub influenţa sa, în inima masei umane. Să încercăm deci, pentru a-i grăbi venirea, să înţelegem mai bine procesul prin care se naşte şi se dezvoltă în noi Sfânta Prezenţă. Pentru a-i favoriza mai conştient progresele, să observăm, în noi înşine mai întâi, apoi, plecând de la noi, în Lume, naşterea şi dezvoltarea Mediului divin, a) Apariţia Mediului Divin. Gustul fiinţei şi Diafania lui Dumnezeu O briză trece în noapte. Când s-a ridicat ea? De unde vine? Unde merge? Nimeni nu ştie. Nimeni nu poate forţa să se aşeze asupra lui spiritul, privirea, lumina lui Dumnezeu. Într-o zi, Omul ia cunoştinţă că a devenit sensibil la o anumită percepţie a Divinului răspândit peste tot. Întrebaţi-l. Când a început această stare pentru el? N-ar putea să spună când. Tot ceea ce ştie, este că un spirit nou i-a traversat viaţa. ”Aceasta a început printr-o rezonanţă specială, singulară, care exalta fiecare armonie, - printr-o strălucire difuză care aureola fiecare frumuseţe… Senzaţii, sentimente, gânduri, toate elementele vieţii psihologice se agăţau una după alta. Cu fiecare zi ele deveneau mai îmbălsămate, mai colorate, mai patetice, prin Ceva indefinisabil, - mereu acelaşi Ceva. Apoi, Nota, Parfumul, Lumina, iniţial vagi, au început să se precizeze. Şi atunci, am început să simt, în afara oricărei convenienţe şi a oricărei verosimilităţi, ceea ce, în chip inefabil, era comun tuturor lucrurilor. Unitatea mi se comunica, comunicându-mi darul de a o sesiza. Dobândisem efectiv un simţ nou, - simţul unei calităţi sau a unei dimensiuni noi. Mai profund încă: o transformare se operase pentru mine în însăşi percepţia fiinţei. Fiinţa îmi devenise, de acum înainte, într-un anume fel, tangibilă, savuroasă. Dominând asupra tuturor formelor cu care se împodobea, fiinţa însăşi a început să mă atragă şi să mă seducă.” Iată ce ar putea povesti, mai mult sau mai puţin explicit, orice om care a mers un pic mai departe în puterea sa de a simţi şi de a se analiza. Iar acest om ar putea fi, în exterior, un păgân. Dar, dacă se întâmplă să fie creştin, el va mărturisi că această întoarcere interioară îi pare a se fi operat în zonele profane, „naturale” ale sufletului lui. Să nu ne lăsăm luaţi de aceste aparenţe. Să nu ne lăsăm deconcertaţi nici chiar de erorile vădite în care au căzut mulţi mistici în tentativele lor de a fixa , sau măcar de a numi Universalul Surâs. Ca orice putere(cu cât este mai bogată) simţul Totului se naşte inform şi confuz. Realitatea pe care oamenii au presimţit-o în spatele lucrurilor, li se întâmplă, asemenea copiilor care deschid ochii pentru prima dată, să o situeze incorect. Tatonările lor nu întâlnesc adesea decât o fantomă metafizică sau un idol grosolan. Dar de când imaginile şi reflectările dovedesc ceva contra realităţii obiectelor şi a luminii? – Deviaţiile panteiste vorbesc despre imensa nevoie, pe care o avem, după un cuvânt revelator căzut din Gura Celui care este. Cu această rezervă, rămâne că, fiziologic, gustul, numit „natural”, al fiinţei este, în fiecare viaţă, cea dintâi auroră a iluminării divine, - cel dintâi frison perceput al Lumii însufleţite prin Întrupare. Simţul (care nu este neapărat un sentiment) Omniprezenţei lui Dumnezeu, prelungeşte, supra-creează, supra-naturalizează aceeaşi forţă fiziologică care, prim mutilările şi rătăcirile ei, dă panteismele[1]. Această constatare, că mediul divin ni se descoperă ca o modificare a fiinţei profunde a lucrurilor, permite să facem imediat două remarci importante referitoare la maniera în care percepţia sa se introduce şi se păstrează în perspectivele noastre umane. Întâi de toate, manifestarea Divinului nu modifică ordinea aparentă a lucrurilor aşa cum consacrarea euharistică nu modifică pentru ochii noştri sfintele daruri. Pentru că evenimentul psihologic constă, la începuturile lui, doar în apariţia unei tensiuni interne sau a unei explozii profunde, relaţiile dintre creaturi rămân exact aceleaşi. Doar că ele sunt accentuate în sensul lor. Asemenea acestor materiale translucide pe care o rază, închisă în ele, le poate ilumina în bloc, Lumea apare, pentru misticul creştin, scăldată într-o lumină interioară care îi intensifică relieful, structura şi profunzimile. Această lumină nu este nuanţa superficială pe care o poate sesiza o plăcere grosieră. Nu este nici strălucirea brutală care deteriorează obiectele şi orbeşte privirea. Ci este strălucirea, calmă şi puternică, generată de sinteza în Isus a tuturor elementelor Lumii. Cu cât fiinţele în care se manifestă ea sunt mai desăvârşite, potrivit naturii lor, cu atât mai mult această iradiere apare mai apropiată şi mai sensibilă; şi cu cât devine mai sensibilă, cu atât obiectele pe care le scaldă ea devin mai distincte în contururile lor şi mai îndepărtate în fondul lor. Dacă este permis să folosim cu uşurinţă un cuvânt sacru, am spune că marele mister al creştinismului, nu este atât Apariţia, cât Transparenţa lui Dumnezeu în Univers. Oh! Da, Doamne, nu doar iradierea care atinge în treacăt, ci iradierea care pătrunde. Nu Epifania voastră, Isus, ci Diafania voastră. Nimic nu este mai consistent şi mai fugitiv , - mai amestecată cu lucrurile şi, în acelaşi timp, mai separabilă de ele - decât o rază de lumină. Dacă Mediul Divin ni se manifestă ca o incandescenţă a sferelor interioare ale fiinţei, cine ne va garanta perseverenţa acestei viziuni? Nimeni altul decât Împărăţia însăşi. Diafania, pe ale cărei bucurii nici o putere din lume nu ne poate împiedica să le gustăm, pentru că ea se petrece mai adânc decât orice altă putere, - din aceeaşi raţiune, nici o putere din lume nu poate nu-i poate forţa apariţia. Şi iată al doilea punct a cărui considerare trebuie pusă ca un fundament la baza tuturor reflecţiilor noastre ulterioare referitoare la viaţa în Dumnezeu. Percepţia omniprezenţei divine este, în esenţă, o vedere, un gust, adică un fel de intuiţie, orientată asupra anumitor calităţi superioare ale lucrurilor. Deci nu se poate obţine direct prin nici un raţionament sau artificiu uman. Ea este, ca şi viaţa, un dar, ea fiind cea mai înaltă perfecţiune experimentală a acesteia. Şi iată-ne readuşi – în centrul nostru înşine – pe malurile izvorului misterios de unde am coborât (la începutul părţii a doua) observând ţâşnirea. A simţi atracţia lui Dumnezeu, a fi sensibil la farmece, la consistenţa şi unitatea finală a fiinţei, este cea mai înaltă şi, în acelaşi timp, cea mai completă dintre „pasivităţile noastre de creştere”. Dumnezeu tinde, prin logica efortului său creator, să se facă căutat şi zărit de noi: „Posuit homines… si forte attrectent eum.” Graţia sa prevenitoare este aşadar mereu în suspensie pentru a ne provoca cea dintâi privire şi cea dintâi rugăciune. Dar, în final, iniţiativa, trezirea, pleacă întotdeauna de la El; şi, oricare ar fi dezvoltările ulterioare ale facultăţilor noastre mistice, nici un progres nu se realizează asupra acestui domeniu altfel decât ca răspunsul nou la un dar nou. „Nemo venit ad me, nisi Pater traxerit eum.” Iată-ne dar conduşi să plasăm la originea invadării noastre de către Mediul Divin, o intensă şi neîntreruptă rugăciune, - rugăciunea care imploră darul fundamental : „Domine, fac ut videam.” – Doamne, ştim şi presimţim că eşti peste tot în jurul nostru. Dar se pare că există un văl peste ochii noştri. Fă să strălucească de peste tot faţa voastră universală: „illumina vultum tuum super nos”. Fie ca lucirea voastră profundă să lumineze, până în străfunduri, obscurităţile masive în mijlocul cărora ne mişcăm. „Sit splendor Domini nostri super nos.” Şi, pentru aceasta, trimite-ne Spiritul vostru, „Spiritus principalis”, a cărui acţiune înflăcărată este singura care poate opera începuturile şi împlinirea marii Metamorfoze la care se reduce toată perfecţionarea interioară, şi după care suspină Creaţia voastră: „Emitte Spiritum tuum, et creabuntur et RENOVABIS FACIEM TERRAE.” b)Progresele individuale ale Mediului Divin: puritatea, credinţa şi fidelitatea care operează. „Ego operor… Pater semper operatur.” Farmecul (greu de responsabilitate) al Mediului Divin este de a putea lua, în jurul nostru, o intensitate mereu crescândă. Este o atmosferă, dacă vrem, mereu mai luminoasă şi mai încărcată de Dumnezeu. În El, şi numai în El, se realizează dorinţa nebună a oricărei iubiri: a ne pierde în ceea ce iubim şi a ne cufunda acolo din ce în ce mai mult. Trei virtuţi, am putea să spunem, concură cu o eficacitate specială la această concentrare nedefinită a Divinului în existenţele noastre: puritatea, credinţa şi fidelitatea, - trei virtuţi „imobile” în aparenţă, dar în realitate trei virtuţi active între toate, şi nelimitate între toate. Să le observăm, una câte una, în funcţionarea lor generatoare a Mediului Divin. Puritatea, în sensul propriu al cuvântului, nu înseamnă doar absenţa greşelilor (care nu este puritate cât o faţă negativă), nici măcar castitate (care nu reprezintă decât un remarcabil caz particular). Ci este rectitudinea şi elanul pe care îl pune în vieţile noastre iubirea lui Dumnezeu căutat în toate, dincolo de toate. Este impur, din punct de vedere spiritual, acela care, pierzându-şi vremea cu plăcerea, sau repliindu-se în egoism, introduce, în sine şi în jur, un principiu de încetinire (retardare) şi de diviziune în unificarea Universului în Dumnezeu. Este pur, din contră, cel care, potrivit locului său în Lume, caută să facă să domine, asupra avantajului său imediat sau momentan, preocuparea lui Christ de împlinit toate lucrurile. Este din ce în ce mai pur, cel care, atras fiind de Dumnezeu, ajunge să dea acestui elan, acestei străbateri, o continuitate, o intensitate, o realitate din ce în ce mai mari, - fie că prin vocaţie are a se mişca (deşi, spiritual din ce în ce mai mult) în aceleaşi zone materiale ale Lumii, - fie că, mai obişnuit, el accede la regiuni în care Divinul înlocuieşte treptat, pentru el, celelalte hrane pământeşti. Astfel înţeleasă, puritatea fiinţelor se măsoară după gradul de atracţie care le poartă spre Centrul divin, - sau, ceea ce revine tot acolo, după proximitatea în care se află faţă de acest Centru. Ele se întreţin, ne spune experienţa creştină, prin reculegere, rugăciunea mentală, puritatea de conştiinţă, puritatea de intenţie, sacramentele… Să ne mărginim, aici, la a evidenţia puterea ei uimitoare de a condensa Divinul în jurul nostru. Într-una din povestirile sale, Benson, imaginează că un „văzător” ajunge într-o capelă izolată unde o călugăriţă se roagă. Intră. Ori, iată că în jurul acestui loc ignorat, el vede dintr-odată Lumea întreagă legându-se, mişcându-se, organizându-se, după intensitatea şi inflexiunea dorinţelor plăpândei fiinţe care se roagă. Capela mănăstirii devenise ca un pol în jurul căruia se învârtea Pământul. În jurul ei, contemplativa sensibiliza şi însufleţea toate lucrurile pentru că credea; şi credinţa ei era operantă pentru că sufletul ei, foarte pur, o plasa foarte aproape de Dumnezeu. – Această ficţiune este o parabolă excelentă. Tensiunea interioară a spiritelor spre Dumnezeu poate părea neglijabilă celor care caută să evalueze cantitatea de energie acumulată în masa umană. Şi totuşi, dacă am fi capabili de a percepe „lumina invizibilă” aşa cum percepem norii, fulgerul sau razele solare, atunci sufletele pure ne-ar apărea, în această Lume, tot aşa de active, prin simpla lor puritate, ca şi vârfurile înzăpezite ale căror culmi impasibile aspiră necontenit pentru noi forţele rătăcite din atmosfera de sus. Vrem noi să se mărească, în jurul nostru, Mediul Divin? Să primim şi să hrănim cu gelozie toate forţele de uniune, de dorinţă, de rugăciune, pe care ni le prezintă graţia. Prin simplul fapt că transparenţa noastră va creşte, lumina divină, care nu conteneşte să apese asupra noastră, va face mai mult irupţie. Ne-am gândit vreodată la sensul misterului Bunei Vestiri? Când venise momentul în care Dumnezeu hotărâse să realizeze, ochilor noştri, Intruparea sa, a trebuit să suscite, în prealabil, în Lume, o virtute capabilă să-l atragă până la noi. Avea nevoie de o Mamă care l-a zămislit în sferele umane. Ce a făcut El atunci? A creat-o pe Fecioara Maria, adică, a făcut să apară pe pământ o puritate atât de mare, încât, în această transparenţă, el se va concentra până va apare Copilaşul. Iată, exprimată în forţa şi realitatea ei, puterea purităţii de a face să se nască Divinul printre noi. Şi totuşi, Biserica adaugă, adresându-se Fecioarei Maria: „Beata quae credidisti.” Numai în credinţă îşi găseşte puritatea împlinirea fecundităţii sale. Credinţa, aşa cum o înţelegem aici, nu este, bineînţeles, simpla adeziune intelectuală la dogmele creştine. Ea este, într-un sens mult mai bogat, credinţa în Dumnezeu încărcată cu tot ceea ce cunoaşterea acestei Fiinţe adorabile poate suscita în noi ca încredere în puterea sa binefăcătoare. Este convingerea practică că Universul, în mâinile Creatorului, continuă să fie lutul din care el frământă după dorinţa lui posibilităţile multiple. Este, într-un cuvânt, credinţa evanghelică, despre care se poate spune că nici o virtute, nici măcar caritatea, n-a fost mai stăruitor recomandată de către Mântuitorul. Ori, sub care trăsături ne este prezentată, necontenit, această dispoziţie, în cuvintele şi în gesturile Stăpânului? Înainte de toate, dincolo de toate, ca o putere care operează. Intimidaţi de afirmaţiile unui pozitivism nejustificat, răciţi, pe de altă parte, de excesele mistice ale „Christian Science”, am vrea de multe ori să lăsăm în umbră această promisiune jenantă a unei eficacităţi tangibile asigurată de rugăciunea noastră. Şi totuşi, nu putem să o disimulăm, fără a roşi, de Christ. Dacă noi nu credem, valurile ne înghit, vântul suflă, hrana ne lipseşte, bolile ne atacă sau ne omoară, puterea divină este neputincioasă sau îndepărtată. Dacă, dimpotrivă, credem, apele devin primitoare şi dulci, pâinea se înmulţeşte, ochii se deschid, morţii înviază, puterea lui Dumnezeu este ca şi pritocită de forţă şi se răspândeşte în toată natura. Ori trebuie să dăm explicaţii şi să minimalizăm arbitrar Evangelia, ori trebuie să admitem realitatea acestor efecte, nu doar ca tranzitorie şi depăşită, ci ca perenă şi adevărată actual. Ah! Să ne păzim de a sufoca această revelaţie a unei vivificări posibile, în Dumnezeu, a forţelor Naturii; ba, dimpotrivă, să o plasăm cu hotărâre în centrul perspectivelor noastre spre Lume, - atenţi doar la a o înţelege bine. Credinţa operează. Ce vrea să spună aceasta? Să însemne că acţiunea divină va veni, la chemarea credinţei noastre, să se substituie jocului normal al cauzelor care ne înconjoară? Vom aştepta, ca nişte iluminaţi, ca Dumnezeu să opereze direct, asupra Materiei sau asupra corpurilor noastre, rezultatele obţinute până acum prin ingenioase cercetări? Nu, evident. Nici înlănţuirile interioare ale lumii materiale sau fizice, nici datoria umană a efortului maxim, nu sunt ameninţate, nici măcar relaxate, de preceptul credinţei. „Iota unum aut unus apex non proeteribit.” Sub acţiunea transformatoare a „credinţei care operează”, toate legăturile naturale ale Lumii rămân intacte: dar acolo se suprapune un principiu, o finalitate internă, aproape că am putea spune un suflet în plus. Sub influenţa credinţei noastre, Universul este susceptibil, fără a-şi schimba, exterior, trăsăturile, să se mlădieze, să se însufleţească, - să se supra-însufleţească. Iată „totul” şi „numai” ale credinţei pe care ne-o impune categoric Evanghelia. Adesea, această supra-însufleţire se traduce prin efecte miraculoase, - când transfigurarea cauzelor le face să acceadă până la zona „supunerii totale”; când, mai obişnuit, ea se manifestă prin integrarea evenimentelor indiferente sau defavorabile într-un plan, într-o Providenţă superioare. Din acest al doilea mod de divinizare a Lumii prin credinţă (mod care nu este nici mai puţin profund, nici mai puţin preţios decât cele mai frapante minuni) am atins şi analizat mai sus (pag.79) un caz deosebit de tipic. Tratând pasivităţile de diminuare, am văzut cum insuccesele noastre, decăderile noastre, moartea noastră, greşelile noastre chiar, pot fi retopite, prin Dumnezeu, în mai bine, transformate în El. Aici este cazul să înfăţişăm acest miracol în toată generalitatea lui şi, din punctul de vedere particular al actului de credinţă care estecondiţia providenţială a acestuia, din partea noastră. Da, în mâinile noastre, ale tuturor, Lumea, Viaţa (Lumea noastră, Viaţa noastră) sunt plasate ca o ostie, gata de a se încărca cu influenţa divină, adică cu o Prezenţă reală a Verbului Întrupat. Misterul se va împlini. Dar cu o condiţie: aceea ca noi să credem că aceasta vrea şi poate deveni, pentru noi, acţiunea, adică prelungirea Corpului lui Christ. – Credem? Totul se iluminează şi ia chip în jurul nostru: hazardul se ordonează, succesul ia o plenitudine incoruptibilă, durerea devine o vizită şi o mângâiere a lui Dumnezeu. Ezităm? Stânca rămâne seacă, cerul negru, apele înşelătoare şi mişcătoare. Şi putem auzi vocea Stăpânului, în faţa vieţii noastre irosite: „O, oameni cu puţină credinţă, pentru ce vă îndoiţi?”… „Domine, adjuva incredulitatem meam.” Ah! Voi ştiţi, Doamne, pentru că aţi cunoscut, voi înşivă, omeneşte, angoasa aceasta. Lumea, în unele zile, ne apare ca un lucru înspăimântător: imensă, oarbă, brutală. Ea ne balotează, ne antrenează, ne omoară, fără a fi atentă. Am putea să spunem că, în mod eroic, Omul a ajuns să creeze, printre marile ape reci şi întunecate, o zonă habitaclu unde este aproape luminos şi aproape cald, - unde fiinţele au o faţă pentru a privi, mâini pentru alinat, inimă pentru a iubi. Dar cât de precară este această locuinţă! În fiecare clipă, prin toate crăpăturile, marele Lucru oribil face irupţie, - cel pe care ne străduim să uităm că este mereu prezent, separat de noi printr-un simplu perete despărţitor: foc, ciumă, furtună, cutremur de pământ, dezlănţuirea forţelor morale obscure, antrenând într-o clipă, fără a ţine seama de ceea ce am construit şi împodobit cu efort şi cu toată priceperea şi inima noastră. Dumnezeul meu, pentru că îmi este interzis, prin demnitatea mea umană, de a închide ochii pur si simplu, ca un animal sau ca un copil, - pentru a nu sucomba tentaţiei de a blestema Universul şi pe cel ce l-a făcut, - faceţi ca să-l ador, văzându-vă ascuns în El. Marele cuvânt eliberator, Doamne, cuvântul care, în aceleaşi timp, revelează şi operează, repetaţi-mi-l, Doamne: „Hoc est Corpus meum.” Într-adevăr, acel Lucru enorm şi întunecos, fantoma, furtuna, - dacă vrem, sunteţi Voi! „Ego sum, nolite timere.” Tot ceea ce ne înspăimântă în vieţile noastre, tot ceea ce v-a consternat pe voi înşivă în Grădină, nu sunt în fond, decât Simbolurile sau Aparenţele, materia unui acelaşi Sacrament. Să credem doar. Să credem cu atât mai puternic şi mai cu disperare cu cât Realitatea pare mai ameninţătoare şi mai ireductibilă. Şi atunci, puţin câte puţin, vom vedea destinzându-se, apoi surâzându-ne, apoi luându-ne în braţele ei, mai mult decât omeneşti, universala Oroare. Nu, nu determinismele rigide ale Materiei sau majorităţile, - ci combinaţiile flexibile ale Spiritului dau Universului consistenţa lui. Hazardul imens şi cecitatea imensă a Lumii nu sunt decât o iluzie pentru cel care crede. „Fides, substantia rerum.” Pentru că, cu o inimă pură, vom fi crezut intens în Lume, Lumea va deschide în faţa noastră braţele lui Dumnezeu. În aceste braţe, acum, pentru a se închide în jurul vieţilor noastre cercul Mediului Divin, ne rămâne să ne aruncăm. Acest gest va fi cel al unei corespondenţe active cu datoria cotidiană. Credinţa consacră lumea. Fidelitatea comuniază cu ea. Pentru a descrie demn „avantajele” fidelităţii, adică rolul esenţial şi final pe care îl joacă ea în luare în posesie a Mediului Divin, va trebui să reluăm aici tot ceea ce a fost spus în primele două părţi ale acestui studiu. Nu fidelitatea este cea care pune în joc inepuizabilele resurse oferite, de orice pasiune, dorinţei noastre de comuniune. Prin fidelitate, ne plasăm şi ne menţinem atât de exact în mâna divină încât suntem una cu ea în exerciţiul acţiunii ei. Prin fidelitate, noi deschidem continuu în noi un acces atât de intim la voinţele şi dorinţele lui Dumnezeu încât viaţa Sa, ca o puternică pâine, pătrunde şi o asimilează pe a noastră. „Hoc est cibus meus, ut faciam voluntatem Patris.” Prin fidelitate, în sfârşit, ne aflăm situaţi, în fiecare clipă, exact în punctul în care converge providenţial asupra noastră nenumăratul fascicul de forţe interioare şi exterioare ale Lumii, adică în punctul unic unde se poate realiza, la un moment dat, pentru noi, Mediul divin. Fidelitatea, şi numai fidelitatea, ne ajută să primim universalele şi perpetuele avansuri ale contactului divin; prin ea, şi numai prin ea, noi îi redăm lui Dumnezeu sărutul pe care El ni-l oferă în continuu prin intermediul Lumii. Fidelitatea nu are nici o limită în eficacitatea sa. Nici o limită în privinţa lucrării împlinite sau a diminuării suportate: pentru că ne putem adânci tot mai mult în perfecţiunea lucrării realizate sau în utilizarea mai bună a evenimentelor supărătoare. Tot mai multă ingeniozitate, tot mai multă grijă, tot mai multă supleţe… Nici o limită nici în privinţa intenţiei care animă efortul pentru a acţiona sau a accepta: pentru că putem merge, neîncetat mai departe în perfecţiunea interioară a conformităţii. Tot mai multă detaşare. Tot mai multă iubire. Nici o limită, mai puţină limită încă, în privinţa obiectului divin că fiinţa noastră s-ar putea epuiza, în bucurie, îmbrăţişându-l tot mai mult. – Să abandonăm aici orice imagine de adeziune imobilă. Va fi insuficientă. Şi să ne amintim aceasta: Dumnezeu nu se prezintă fiinţelor noastre finite ca un Lucru gata făcut pe care să-l îmbrăţişăm. Ci el este pentru noi veşnica Descoperire şi veşnica Creştere. Cu cât credem a-l înţelege mai mult, cu atât el se va revela a fi altfel. Cu cât ne gândim să-l ţinem, cu atât el reculează, atrăgându-ne în profunzimile Lui. Cu cât ne apropiem de el, prin toate eforturile naturii şi ale graţiei, cu atât el măreşte, prin aceeaşi mişcare, atracţia sa asupra puterilor noastre, şi receptivitatea puterilor noastre la această atracţie divină. În acest fel, punctul privilegiat de care vorbeam adineauri, - punctul unic unde se poate naşte, pentru fiecare om, în fiecare clipă, Mediul Divin, nu este un loc fix în Univers. Ci este un centru mobil pe care trebuie să-l urmăm, aşa cum Magii îşi urmau steaua lor. Pe o cale sau pe alta, potrivit vocaţiilor, acest astru conduce oamenii în mod diferit. Dar toate pistele, pe care le indică, au în comun faptul că duc la a urca tot mai sus. (Am spus de mai multe ori aceste lucruri; dar este important să le grupăm o ultimă dată în acelaşi mănunchi). În fiecare existenţă, dacă este fidelă, dorinţe mai mari succed dorinţelor mai mici; renunţarea primează încet-încet asupra plăcerilor; moartea consumă viaţa. În final, pentru toţi, deriva generală de-a lungul creatului va fi aceeaşi. Când prin detaşarea spiritului, când prin detaşarea efectivă, fidelitatea ne conduce pe toţi, mai repede sau mai puţin repede, mai sus sau mai puţin sus, spre o aceeaşi zonă de mai puţin egoism şi de mai puţină plăcere, - acolo unde pentru creatura, mai extaziată, lumina divină străluceşte mai suficientă şi mai suficientă, dincolo de intermediare, nu respinse, ci străbătute (depăşite). Puritate, credinţă, fidelitate, sub acţiunea convergentă a acestor trei raze, Lumea se topeşte şi se supune. Ca un foc violent care se alimentează din ceea ce, în mod normal, ar trebui să-l stingă, - ca un torent puternic care îngroaşă înseşi obstacolele plasate de-a curmezişul cursului lui, - astfel tensiunea generată de întâlnirea dintre Om şi Dumnezeu, dizolvă, antrenează, volatilizează, creaturile; şi le face pe toate creaturile, de asemenea, să servească unirii. Bucurii, progrese, suferinţe, nenorociri, greşeli, opere, rugăciuni, frumuseţi, puteri ale Cerului, ale Pământului sau ale Infernului, toate se curbează sub trecerea undelor cereşti; şi fiecare cedează partea de energie pozitivă pe care o conţine natura sa pentru a concura la îmbogăţirea Mediului Divin. Asemenea acelor jeturi arzânde care traversează, fără efort, metalele cele mai pure, spiritul pe care-l atrage Dumnezeu pătrunde în Lume, şi înaintează învăluit în vaporii luminoşi a ceea ce sublimă în drumul lui. El nu distruge lucrurile, nici forţele: ci le eliberează, le orientează, le transformă, le însufleţeşte. Nu le deşertează, ci se ridică, sprijinindu-se pe ele, şi antrenând cu sine ceea ce acestea au mai ales în ele. Puritate, credinţă, fidelitate, virtuţi imobile şi virtuţi care operează, voi sunteţi într-adevăr, în seninătatea voastră, energiile superioare ale Naturii, - cele care dau Lumii, chiar şi materiale, consistenţa ei ultimă şi chipul ei ultim. Voi sunteţi principiile formatoare ale Pământului Nou. Prin voi, triplu aspect ale unei aceleiaşi adoraţii încrezătoare, „vom birui Lumea”: „Haec est quae vincit Mundum, fides nostra.” (fragment tradus din cartea :
[1] Cu alte cuvine şi mai simplu: tot aşa cum în iubirea lui Dumnezeu (Caritatea) se regăseşte, evident, în stare supra-naturalizată, puterea umană de a iubi, - astfel, credem noi, la originea psihologică a „sentimentului de Omniprezenţă” resimţit de creştin, se recunoaşte „simţul Fiinţei universale” de unde au ieşit cea mai mare parte a misticilor omeneşti. Există un suflet naturaliter christiana. Amintim (pag.11) că aceste pagini conţin o descriere psihologică, nu o explicaţie teologică, a stărilor de suflet întâlnite. (n.a.) Pentru listare economica apasati aici 
Salt la inceputul paginii |
