PRIGORIA

de Selma Lagerlof

            Era pe vremea când Dumnezeu a creat lumea cu cerul şi pământul, cu toate vieţuitoarele şi plantele şi când le-a dat fiecărora şi numele ce trebuiau să poarte.

            Sunt o mulţime de poveşti de pe vremea aceea şi  dacă le-ar şti cineva pe toate, atunci, ar şti tot ce e pe lume şi nu se poate lămuri.

            Odată era Dumnezeu în Rai şi zugrăvea păsările; fiindcă i se isprăviseră culorile în cupă, sticletele ar fi rămas nevopsit dacă Dumnezeu nu şi-ar fi şters condeiele de penele păsăricii.

            Tot atunci s-a întâmplat că măgarul şi-a primit urechile fiindcă nu a băgat de seamă ce nume avea; îşi uitase numele de cum făcuse câţiva paşi prin Rai şi s-a întors de trei ori să întrebe cum îl cheamă, până când,  Dumnezeu pierzându-şi răbdarea şi luându-l de urechi îi strigă:"Măgar, măgar, măgar te cheamă". Şi pe când zicea Dumnezeu astfel, îl trase de urechi de i le lungi ca să audă mai bine altădată cum îl cheamă.

            Tot în ziua aceea fu pedepsită şi albina; pe dată ce începuse să strângă miere oamenii şi animalele simţiră mirosul frumos al mierii şi veniră să guste din ea. Albina însă nu voia să dea un strop şi de aceea înţepă pe toţi în jurul ei. Cănd văzu Dumnezeu aceasta chemă pe dată albinele şi le pedepsi:" V-am dat darul să strângeţi  mierea, cel mai dulce lucru din lume, dar nu v-am dat şi darul să înţepaţi lumea. De aceea, de acum, de câte ori veţi încerca să înţepaţi pe cineva, va trebui să muriţi".

            Şi tot atunci s-a întâmplat că greierele a rămas orb şi furnica şi-a pierdut aripile. Multe minunăţii s-au întâmplat în ziua aceea.

            Dumnezeu se arătă în acea zi mare şi îndurător, iar spre seară mai făcu o păsărică cenuşie.

            Să ştii că te cheamă şi gât-roşu, prigoareo, zise Domnul şi, punând-o pe mâna sa îi dădu drumul în lume.

            După ce pasărea zbură o clipă şi străbătu lumea cea frumoasă în care trebuia să trăiască, îi veni gust să se privească.

            Atunci se văzu cu totul cenuşie, ba şi pe gâtlej avea aceleasi pene ca pe tot corpul. Prigoria se suci, se învârti, se oglindi în apă, dar nu fu cu putinţă să găsească vreo urmă de pană roşie.

            Atunci pasărea zbură la Dumnezeu din nou. El sta pe tron, mare şi blând şi de pe mâinile lui se dezlipeau fluturii ce fâlfâiau apoi în jurul capului său, porumbeii uguiau şi se lăsau pe umerii săi; la picioare înfloreau crinii, lăcrămioarele şi trandafirii roşii şi albi.

            Inima bietei păsări se zbătea de frică, în cercuri uşoare se apropie totuşi de Dumnezeu şi în sfârşit i se lăsă uşor pe umăr; atunci Dumnezeu o întrebă ce vrea ?

            - Aş dori să te întreb ceva - zise păsărica.

            - Ce vrei oare ? întrebă Dumnezeu.

            - De ce mă cheamă gât-roşu când toate penele de la cap până la coadă îmi sunt cenuşii ?

            Şi păsărica se uita rugător la Dumnezeu cu ochişorii ei mici şi negri şi când îşi întoarse capul văzu fazanii cu totul roşii sub o pulbere de aur, papagalii cu gâtul roşu, găina cu creasta roşie, fără să mai vorbesc de fluturii, de peştişorii de aur şi de trandafirii în culori vii.

            Prigoria se gândea că de ar fi avut numai o picătură roşie pe piept, ar fi putut fi o pasăre frumoasă căreia i s-ar fi putut potrivi numele de gât-roşu.

            - De ce mă cheamă oare gât-roşu când sunt cu totul cenuşie ? zise pasărea şi aştepta ca Dumnezeu să zică: Draga mea văd că am uitat cu totul să-ţi vopsesc pieptul, aşteaptă o clipă şi o să fii gata.

            Domnul însă surâse liniştit şi zise:

            - Te-am botezat gât-roşu şi aşa trebuie să te cheme, dar tu singură va trebui să îngrijeşti ca să-ţi câştigi penele roşii.

            Şi zicând astfel Dumnezeu o ridică din nou pe mână şi îi dădu drumul în lume.

            Cel dintâi lucru ce îi veni în minte, fu să-şi facă cuibul între crăcile unui măceş dorind să i se lipească cumva vreo boabă de gâtlej şi astfel să se înroşească.

            Mulţi, mulţi ani au trecut de la acea zi care a fost cea mai frumoasă pe pământ. Oamenii şi animalele au părăsit Raiul şi s-au răspândit peste tot locul.

            Şi oamenii au învăţat de atunci să lucreze pământul, să străbată marea, şi-au făcut haine şi podoabe, ba au învăţat chiar să ridice temple şi cetăţi vestite ca Teba, Roma şi Ierusalimul.

            Atunci veni şi ziua care nu va fi uitată în istoria lumii şi în dimineaţa acelei zile sta gât-roşu pe o colină pleşuvă din apropierea Ierusalimului şi cânta puişorilor săi pitulaţi în cuibul de măceş.

            Gât-roşu povestea puilor săi despre ziua minunată a Creaţiei, de darea numelor şi de toate câte auzise de la alt gât-roşu şi acesta de la altul, aşa până în urmă la cel care fusese făcut chiar de mâna lui Dumnezeu.

            - Şi vedeţi - zise el mâhnit - atâţia ani au trecut de la facerea lumii, atâţia trandafiri au înflorit, atâtea păsări au ieşit din ou, încât nici un om nu le poate număra felurile şi firea; prigoria însă a rămas tot păsărica mică şi cenuşie şi nu i-a ajutat nimic din ce a făcut până azi ca să-şi dobândească culoarea roşie.

            Puişorii îşi deschiseră gâtlejurile şi întrebară dacă strămoşii lor nu au încercat să facă vreo minune ca să poată dobândi culoarea cea roşie.

            - Am făcut tot ce am putut, zise pasărea, dar nu ne-a ajutat la nimic.

            Când cea dintâi prigorie a întâlnit o altă pasăre la fel cu ea, începu să o iubească cu atâta tărie încât crezu că pieptul i s-a aprins.

            - Vezi, acum înţeleg, se gândi ea. Dumnezeu vrea să iubesc păsările lui aşa de fierbinte încât penele mele să se roşească de focul inimii.

            Dar nici ei nu i-a ajutat aceasta, cum nici nouă şi nici vouă nu vă va putea ajuta ceva.

            Puişorii piuiră mâhniţi şi începură şi ei să fie trişti că n-au puf roşu pe gâtişorul golaş.

            - Am mai încercat şi cu cântecul, mai zise pasărea cea batrână cu glas tărăgănat. Cea dintâi pasăre cânta aşa de frumos că i se umflase pieptul de însufleţire şi începu iar să spere. "A, îşi zicea ea, focul cântecului meu venit din suflet îmi va înroşi penele. Dar se înşelă şi ea, ca şi noi şi cum vă veţi înşela şi voi".

            Iar se mai auzi un piuit trist din gâturile golaşe.

            - Am mai sperat că, cu vitejie şi curaj ne vom dobândi ce dorim.

            Când cea dintâi prigorie se luptă cu o alta, pieptul îi ardea de aprindere războinică. "Ah, zise ea, penele mi se vor înroşi de focul mâniei ce-mi bate inima". Dar  şi acum se înşelă ca şi noi şi cum vă veţi înşela şi voi odată.

            Puişorii piuiră vioi: că şi ei vor încerca să câştige ce doreau, dar pasărea răspunse cu tristeţe că va fi peste putinţă.

            Ce mai puteau ei spera oare când atâţia strămoşi viteji au încercat totul şi nu au putut ajunge la ceva ! Ce puteau ei face mai mult, decât să iubească, să cânte şi să lupte ? Ce puteau ...

            Pasărea se opri în mijlocul vorbei, căci dinspre poarta Ierusalimului veneau o mulţime de oameni, îndreptându-se spre colina unde îşi avea ea cuibul. Şi erau călăreţi pe armăsari aprigi, ostaşi cu lănci lungi, ucenicii călăului cu cuie şi ciocane, erau preoţi şi judecători ce mergeau cu demnitate, femei care plângeau, iar înaintea tuturor o ceată de oameni căutând fioros împrejur, o ceată groaznică de drumeţi ce urlau cu furie. Mica pasăre cenuşie sta tremurând pe marginea cuibului său. Se temea la fiece clipă ca să nu-i calce cuibul şi să-i omoare puişorii golaşi. "Băgaţi de seamă, ghemuiţi-vă şi fiţi liniştiţi. Acum se apropie un cal care va trece peste noi ! Acum vine un ostaş cu sandalele nituite cu fier ! toată ceata sălbatică vine încoace ! Acum trece toată gloata, vine ca o hoardă de sălbatici !"

            Deodată pasărea se opri din îndemn, mută şi nemişcată. Uitase până şi primejdia în care plutea. Deodată se aşeză peste cuib ţi îşi întinse aripile peste pui.

            - Vai ce grozăvie - nu vreau să vedeţi şi voi - aici sunt trei tâlhari care vor fi bătuţi pe cruce - şi cu frică îşi întindea aripile deasupra puilor , ca aceştia să nu vadă. Puişorii auziră numai bătăile de ciocan, vaietele, strigătele sălbatice ale poporului. Păsărica privea în jur cu ochii măriţi de groază, nu putea să-şi ia ochii de la cei trei nenorociţi.

            - Ce cruzi sunt oamenii ! Nu le-a ajuns că i-au bătut pe cruce, ba au mai pus pe  capul unuia  şi o cunună de spini. Uite cum i-au sângerat spinii fruntea şi cum curge sângele. Şi omul acesta e aşa de frumos şi se uită cu o privire aşa de blândă încât oricine trebuie să-l iubească. Imi trece un fior prin inimă când îl văd.

            Păsărica fu din ce în ce mai îndurerată la vederea lui.

            - Dacă aş fi fratele meu - vulturul - i-aş scoate cuiele, şi aş zgârâia cu ghearele pe toţi oamenii care-l chinuiesc !

            Şi când văzu cum curgea sângele pe fruntea bărbatului bătut pe cruce nu mai putu răbda să stea în cuib.

            Chiar dacă sunt mică şi slabă, tot va trebui să-l ajut ! - şi zbură apropiindu-se de răstignit.

            Il înconjură de mai multe ori fără să îndrăznească să se apropie, căci era o păsărică sfioasă în faţa omului. Incetul cu încetul însă prinse curaj, se apropie din ce în ce mai mult şi scoase cu ciocul un spin de pe fruntea Omului.

            Pe când făcu astfel o picătură de sânge de pe fruntea  lui îi căzu pe gât.

            Când se întoarse păsărica din nou la cuib, strigară cu toţii într-un glas:

            - Ai pieptul roşu, penele de pe piept îţi sunt roşii ca foile de măceş !

            - E numai o picatură de pe fruntea nefericitului răstignit ! zise pasărea şi se va şterge îndată ce voi intra în apa vreunui izvor.

            Insă oricât se spălă pasărea, pata cea roşie nu pieri de pe gâtul său şi când puişorii i se făcură mari avură şi ei gâtul roşu. Iar de atunci toate prigoriile au gâtul roşu şi de aceea le zice şi gât-roşu...

Notã. Apropo de traducerea în româneste, cineva(dl. Florin Cerbe) îmi semnaleazã cã în legenda de mai sus este vorba de fapt despre prihor sau mãcãleandru si nu de prigorie, prigoria fiind aceasta:

Salt la inceputul paginii