Rabindranath Tagore

Poeme din volumul “Culesul roadelor”

5

Un pumn de ţărână putu să-mi ascundă semnul tău,
când nu-i cunoşteam înţelesul.
Acum, fiind mai înţelept, îl citesc în toate cele
ce-l tăinuiseră mai înainte.
El e zugrăvit pe frunzele florilor;
în stropi îl aruncă valuri din spuma lor;
dealuri îl poartă sus pe vârfuri.
Întorsesem faţa mea de la tine,
de aceea citii întoarse semnele
şi nu pricepui înţelesul lor.


8

Inima mea, fii gata să pleci
şi lasă-i să întârzie
pe cei ce trebuie să întârzie.
Căci numele tău a fost chemat în cerul dimineţii.
Nu aştepta pe nimeni!
Bobocul doreşte noapte şi rouă,
dar floarea înflorită strigă după libertatea luminii.
Rupe-ţi, inima mea, învelişul
şi ieşi la iveală!


14

Partea mea din ce e mai bun pe această lume
 îmi va veni din mâinile tale:
 iată făgăduiala ta.
De aceea străluceşte lumina ta în lacrimile mele.
Mă tem să mă las călăuzit de alţii, ca să nu mă depărtez de tine,
care aştepţi la o cotitură a drumului
să fii călăuza mea.
Merg cu îndârjire pe drumul meu,
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
Căci am făgăduiala ta
că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
îmi va veni din mâinile tale.


15

Vorba ta e simplă maestre,
nu însă a acelora care vorbesc despre tine.
Înţeleg glasul stelelor tale şi tăcerea pomilor tăi.
Ştiu că inima ar vrea să mi se deschidă ca o floare;
că viaţa mi s-a adăpat la un izvor tainic.
Asemenea unor păsări din ţara solitară a zăpezii,
ademenite de căldura primăverii,
zboară cântecele tale în jurul inimii mele,
vrând să-şi facă în ea cuiburile;
iar eu sunt mulţumit în aşteptarea anotimpului vesel.


16

Ei ştiau drumul şi plecară să te caute de-a lungul cărării înguste;
eu însă pornii de-a dreptul în noapte, căci eram neştiutor.
Nu eram îndestul de priceput, să mă tem de tine în întuneric;
de aceea ajunsei pe neaşteptate în pragul tău.
Înţelepţii mă dojeniră şi-mi porunciră să plec din nou,
căci nu venisem pe cărare.
Mă întorsei cuprins de îndoială,
tu însă m-ai oprit;
 iar dojana lor crescu din zi în zi.


18

Nu: vouă nu vă este dat să deschideţi bobocii în flori.
Scuturaţi bobocul, loviţi-l; e peste puterile voastre
să-l faceţi să înflorească.
Atingerea voastră îl întinează;
voi rupeţi petalele rând pe rând şi le aruncaţi în ţărână.
Dar nici o culoare şi nici un parfum nu apare.
Nu! Vouă nu vă este dat să deschideţi bobocii în flori.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.
Îi aruncă o privire şi seva vieţii îi curge prin fibre.
La suflarea lui, floarea îşi întinde aripile
şi fâlfâie în vânt.
Culori izbucnesc ca nişte dorinţe,
parfumul dă la iveală o dulce taină.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.


30

Un zâmbet şiret se revărsă peste ceruri,
în ceasul când ai îmbrăcat inima mea în zdrenţe
şi ai trimis-o pe drumuri să cerşească.
Ea merse din uşă în uşă
şi de atâtea ori, când talerul ei era aproape plin,
fu prădată.
La capătul zilei anevoioase ea ajunse la poarta palatului tău
şi-ţi întinse jalnicul ei taler;
şi tu ai venit şi luând-o de mână ai aşezat-o
lângă tine pe tronul tău.


60

Parfumul strigă înăuntru bobocului:
”Vai! Ziua asfinţeşte, preţioasa zi de primăvară,
şi eu sunt închis în potir!”
Copile, nu-ţi pierde curajul!
Cătuşele tale se vor rupe în bucăţi,
bobocul va înflori şi primăvara va dăinui
şi atunci, tu vei muri în belşugul vieţii.
Parfumul se zbuciumă şi tremură înăuntrul bobocului, strigând:
”Vai! ceasurile trec şi eu încă nu ştiu nici încotro merg, nici ce caut!”
Copile nu-ţi pierde curajul!
Vântul de primăvară ţi-a ascultat dorinţa şi
ziua nu va apune fără să-ţi împlineşti viaţa.
Viitorul îi pare întunecat şi parfumul strigă deznădăjduit:
”Vai! Din vina cui e viaţa mea atât de fără rost?”
”Cine poate să-mi spună, de ce sunt în afund?”
Copile, nu-ţi pierde curajul!
Se apropie dimineaţa desăvârşirii,
când vei amesteca viaţa ta cu toată viaţa
şi vei cunoaşte, în sfârşit, menirea ta.


61

Doamne, e încă un copil!
Ea aleargă prin palatul tău şi se joacă
şi încearcă să facă şi din tine o jucărie.
Nu-i pasă dacă părul ei se despleteşte
şi dacă târăşte haina în ţărână.
Ea aţipeşte, când vorbeşti cu ea şi nu răspunde -
şi floarea ce-i dai dimineaţa
alunecă în ţărână din mâna ei.
Când izbucneşte furtună şi întunericul stăpâneşte cerul,
ea nu poate dormi.
Păpuşile zac împrăştiate pe jos,
iar ea te prinde cuprinsă de spaimă.
Se teme să nu uite ceva din slujba ta.
Tu însă priveşti zâmbind la jocul ei.
O cunoşti.
Copilul, ce şade în ţărână, e mireasa ce ţi-ai ales;
jocul ei se va potoli şi se va adânci în iubire.


79

Îngăduie: Să nu mă rog să fiu păzit de primejdii,
ci să le îndur fără teamă.
Să nu cerşesc alinarea durerii mele,
ci inima s-o birui.
Să nu caut tovarăşi pe câmpul de luptă al vieţii,
ci să mă încred în tăria mea.
Să nu mă rog înfiorat de teamă, să fiu mântuit,
ci să fiu răbdător în lupta pentru libertate.
Nu îngădui să fiu un mişel,
ce simte harul tău numai în noroc;
ci fă-mă să cunosc cârmuirea mâinii tale
în nenorocirea mea.

(Rabindranath Tagore – „Culesul roadelor”,
Editura Helicon, Timişoara,
Trad. Vasile G. Luţă)