|
Thomas Bernhard este un cunoscut si
controversat romancier, dramaturg si poet austriac, una dintre cele mai
originale voci ale literaturii contemporane. Câteva pagini din aceastã
carte vie, spumoasã, lucidã, …un exemplu pentru monstruozităţile alor mei care, când mă gândesc, abia dacă au cunoscut cuvinte precum ruşine, sensibilitate, respect. Şi care n-au simţit niciodată nici cea mai mică nevoie de a se corija, care au rămas aceiaşi de decenii, arătându-se satisfăcuţi de ei înşişi. Pe când eu am făcut totul ca să mă corijez, preluând şi atrăgând asupra mea tot ce era de preluat şi de atras, ei nu făcuseră niciun efort în această privinţă. Ca majoritatea absolvenţilor de universitate care cred că la terminarea studiilor superioare au făcut destul pentru viaţa lor şi nu trebuie să se mai ostenească să-şi dezvolte cunoştinţele şi experienţele şi caracterul, deoarece îşi închipuie că de-acum au atins apogeul existenţei lor, ca majoritatea medicilor, de pildă, pe care îi cunosc, şi ai mei, după ce terminaseră liceul, cum se zice, la umanioare, n-au mai făcut niciun efort şi au rămas toată viaţa la acest stadiu absolut nesatisfăcător. Această atitudine e însă respingătoare, să crezi că îmbogăţirea spirituală nu mai e necesară, lărgirea cunoştinţelor, indiferent de ce natură, inutilă, formarea continuă a caracterului, pierdere de vreme. Părăsind liceul, au încetat de timpuriu să-şi extindă cunoştinţele şi să-şi formeze caracterul, chiar înainte de a împlini douăzeci de ani au renunţat la modelarea asupra lor înşile şi s-au mulţumit cu ce ajunseseră, cu o autosuficienţă grosolană, în timp ce unchiul meu Georg, de pildă, se străduise toată viaţa să-şi extindă cunoştinţele, să-şi fortifice caracterul, să-şi stimuleze pe deplin posibilităţile până la extrem, ei nu făcuseră absolut nimic în plus, într-un moment în care nu atinseseră nici măcar nivelul cel mai elementar al dezvoltării lor. încă de la douăzeci de ani renunţaseră, trebuie s-o spun, nu lăsaseră să pătrundă nimic în lăuntrul lor, nu-şi dăduseră nicio osteneală, respinseseră orice efort de a se îndrepta. E de la sine înţeles că e nevoie să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele, să-ţi formezi şi să-ţi întăreşti caracterul cât trăieşti. Căci cel care încetează să-şi extindă cunoştinţele şi să-şi fortifice caracterul, adică să lucreze asupra lui însuşi, ca să scoată din el partea cea mai bună cu putinţă, a încetat să trăiască, iar de la douăzeci de ani ei toţi încetaseră să mai trăiască, de atunci n-au mai făcut altceva decât să vegeteze, trebuie s-o spun, bineînţeles dezgustaţi de ei înşişi. Au adus pe lume, cred eu, la o sută de ani, un asemenea om ca unchiul meu Georg, un asemenea caracter extraordinar şi tocmai pe un asemenea om şi caracter extraordinar l-au persecutat cu aversiunea şi cu ura lor cât timp a trăit. Privind fotografiile în care apar, cred că ar fi putut scoate mult şi poate tot ce e mai elevat din ei, şi totuşi n-au scos nimic din ei înşişi din pură indolenţă. S-au mulţumit cu rutina zilnică, nepretinzând mai mult de la ei decât opacitatea tradiţională înnăscută. N-au pus nimic în joc, n-au riscat nimic, renunţaseră încă din fragedă tinereţe, cum se zice. Nu se folosiseră niciodată de posibilităţile pe care, ca toată lumea, fără îndoială, le avuseseră mereu. Iar dacă cineva se folosea de posibilităţile lui sau de ale lor, ca unchiul meu Georg, ca să nu mai vorbesc de mine, îl chinuiau cu neînţelegerea şi reaua lor voinţă. Surorile mele se opriseră în momentul când părăsiseră liceul. Ieşiseră din liceu cu capul sus, cu certificatul de absolvire în mână ca un bon de garanţie valabil pe viaţă, pentru ceva extraordinar, pe când, în cazul cel mai bun, nu era vorba decât de un bon de garanţie pentru o extraordinară îngustime de spirit, şi aşa rămăseseră. Astăzi, la aproape patruzeci de ani, rămăseseră la nivelul de la nouăsprezece şi totul la ele era aproape ridicol şi, cu siguranţă, la vârsta lor nimic nu este de compătimit, ci stupid. Dar şi tata rămăsese pe loc de timpuriu la terminarea aşa-numitei şcoli silvice pe care a frecventat-o la Wiener Neustadt, credea că atinsese apogeul existenţei sale şi de atunci n-a făcut decât să regreseze. Se oprise în loc la douăzeci şi doi de ani şi de atunci încolo înţepenise şi se degradase. Şi fratele meu Johannes rămăsese pe loc în ziua când absolvise şcoala silvică la Gmunden şi nu mai evoluase. Ca nouăzeci la sută din omenire, şi el credea că certificatul de absolvire cu note bune al ultimei şcoli frecventate era punctul culminant al vieţii lui. Aşa procedaseră majoritatea oamenilor, îţi vine să înnebuneşti. Ies din şcoală şi rămân pe loc şi nu se mai ostenesc nicidecum. Şi se prăbuşesc în ei înşişi, cum s-ar zice. Iar omul care nu face efort este, fără îndoială, un om respingător pe care nu-1 putem privi decât cu cea mai mare repulsie. Ne deprimă, cu timpul ne face nu numai nefericiţi, ci şi furioşi. Ne opunem lui, dar asta nu foloseşte la nimic. Omenirea, se pare, îşi dă silinţa doar atâta vreme cât aşteaptă certificate stupide cu care să se laude în public, iar când are în mână destule certificate stupide din astea, nu-şi mai dă osteneala. Majoritatea oamenilor trăiesc doar ca să obţină diplome şi titluri, şi nu din vreun alt motiv, iar când obţin, după părerea lor, un număr suficient, se afundă în patul moale al acestor diplome şi titluri. Nu au, se pare, niciun alt scop în viaţă. S-ar părea că nu-i interesează deloc viaţa personală independentă, existenţa personală independentă, îi interesează doar diplomele şi titlurile, sub care omenirea riscă să se sufoce de secole. Nu se înghesuie deloc la independenţă şi autonomie, nici la propria lor evoluţie firească, ci doar la diplome şi titluri şi ar fi oricând gata să moară pentru diplome şi titluri, dacă li s-ar înmâna şi li s-ar elibera fără nicio condiţie, iată adevărul gol şi deprimant. Atât de puţin preţuiesc viaţa în sine, încât nu văd decât diplomele şi titlurile, nimic altceva. Şi le agaţă în casă, pe perete, în locuinţele patronilor măcelari şi ale filosofilor, ale ajutoarelor de bucătar şi ale avocaţilor şi judecătorilor atârnă diplome şi titluri şi toată viaţa îşi aţintesc asupra diplomelor şi titlurilor ochii avizi pe care şi i-au exersat privindu-le necontenit, în fond, nu spun niciodată despre ei înşişi sunt cutare sau cutare persoană, ci am cutare sau cutare titlu, am cutare sau cutare diplomă. Şi nu frecventează cutare sau cutare persoană, ci cutare sau cutare diplomă, cutare sau cutare titlu. S-o spunem fără înconjur că în omenire nu oamenii contează, ci doar diplomele şi titlurile, s-o spunem pe şleau, nu oamenii contează, importante sunt doar diplomele şi titlurile. Nu pe domnul Huber îl întâlnesc la cafenea, ci titlul de doctor Huber, nu iau masa cu domnul Meier, ci cu inginerul cu diplomă cu acelaşi nume. Se pare că nu şi-au atins scopul decât atunci când nu mai sunt omul, ci inginerul cu diplomă, decât atunci când nu mai sunt doar doamna Miiller, ci, cum cred ele, doamna judecător. Şi nu primesc în birourile lor o domnişoară, ci o diplomă excelentă. Această manie pentru diplome şi titluri e răspândită în toată Europa, însă, fără îndoială, în Germania şi mai ales în Austria a atins un grad de monstruozitate şi grotesc consternant. Chiar de curând i-am spus lui Gambetti că germanii şi austriecii nu apreciază oamenii, ci doar titlurile şi diplomele, ba merg atât de departe încât cred că omul se naşte abia în clipa în care a primit o diplomă şi a obţinut un titlu, înainte de asta nu era deloc o fiinţă omenească. Gambetti a găsit afirmaţia mea prea grosolană, exagerată o numise el, dar în cursul lecţiilor noastre îi voi demonstra că nu exagerez absolut deloc şi că asta nu se întâmplă numai în Austria, cum îmi spun încă o dată, ci în toată Europa, şi, cu timpul, cu o viteză înfricoşătoare, în întreaga lume. Dar mania pentru diplome şi titluri nu-i, bineînţeles, o născocire a veacului nostru, oamenii au alergat întotdeauna după ele. Deoarece se preţuiesc pe ei înşişi prea puţin, într-o zi, în urmă cu secole, s-au prezentat ca diplome şi titluri, ca să poată exista în propriii lor ochi. Unchiul meu Georg spunea adesea, întotdeauna când merg în Austria, când sunt în tren, cred eu, în compartiment stau doar titluri de profesori şi doctori, nu oameni, doar hoarde de diplome circulă pe străzi, nu oameni tineri, doar consilieri aulici, nu bătrâni. Aşa cum procedase tata cu diploma de absolvire a şcolii silvice, şi fratele meu, fiul său Johannes, îşi atârnase pe perete, deasupra biroului, diploma de absolvire a şcolii silvice din Gmunden, într-o ramă groasă, de parcă era vorba de icoane de altar. Ei considerau terminarea studiilor, fără îndoială necesare, dar în egală măsură cu totul ridicole, ca apogeul vieţii lor. Şi surorile mele scăpau în orice moment cuvântul liceu, fără să le-o fi cerut nimeni. Toată lumea suferă de maladia titlurilor şi a diplomelor, din cauza căreia e imposibilă viaţa firească. Dar în ţările romanice nu s-a ajuns încă la această situaţie deprimantă, dusă la extrem, din Austria şi Germania, spuse unchiul meu Georg. Şi cred că situaţia germano-austriacă nu se va impune acolo. Popoarele acelea n-au fost şi nu sunt aşa de mărginite. La popoarele acelea viaţa firească e încă larg răspândită, pe când la noi a dispărut aproape cu totul. De veacuri viaţa cu adevărat firească nu mai e posibilă în Germania şi în Austria, fiindcă a fost devorată şi anulată de mania diplomelor şi a titlurilor. Cu fratele meu Johannes am avut o relaţie bună în copilărie, era doar un an diferenţă între noi, el este, nu, era mai mare, fusesem prieteni buni până ne-am dus la şcoală şi s-au născut surorile noastre. Dar încă din şcoală drumurile ni s-au despărţit. De la şase ani, cred eu, fiecare din noi a mers pe calea urmată apoi toată viaţa, într-adevăr, fiecare din noi în direcţia opusă celuilalt. Pe când Johannes a pătruns tot mai adânc în câmp şi în pădure şi în codru, exact cu aceeaşi hotărâre m-am îndepărtat eu de câmp şi de pădure şi de codru, aşadar, el s-a afundat tot mai adânc în Wolfsegg, pe când eu m-am depărtat tot mai mult de Wolfsegg, în cele din urmă nu numai că s-a impregnat de Wolfsegg, ci în curând s-a lăsat dominat şi, după cum cred, s-a lăsat absorbit şi devorat de Wolfsegg, iar eu de lumea exterioară Wolfsegg-ului. Pe când, încetul cu încetul, cuvintele preferate ale fratelui meu nu mai erau altele decât cereale, porci, brazi şi pini et cetera, ale mele erau Paris, Londra, Caucaz, Tolstoi, Ibsen et cetera, şi în curând nu mai folosise la nimic faptul că el încercase mereu să mă entuziasmeze de cuvintele lui preferate, după cum nici mie nu mi-a folosit la nimic să-l fac pe el să se intereseze de ale mele. Pe când eu, după exemplul unchiului nostru Georg, petreceam cea mai mare parte a timpului în bibliotecile noastre, pe el îl găseai cel mai adesea în staule, aşteptând să fete o vacă, pe când eu mă ocupam în bibliotecă să descifrez o frază din Novalis şi, aşa cum el aştepta în staul naşterea viţelului, eu aşteptam cu aceeaşi nerăbdare ivirea gândirii lui Novalis în mintea mea. La terminarea liceului îşi cumpărase o bărcuţă cu pânze, pe când eu am folosit suma primită pentru reuşita la examenul de absolvire ca să călătoresc în Anatolia împreună cu unchiul meu Georg. Pe când eu foloseam orice minut liber ca să fiu împreună cu unchiul meu Georg, când se afla la Wolfsegg, fratele meu cu greu se interesa de unchiul meu, el se ataşase de tata, îl însoţea pe tata pe ogoare, în păduri, în mine, la administraţiile orăşelelor din împrejurimi. De la început văzusem în unchiul meu Georg pe profesorul meu, iar Johannes, pe al său în tata. Şi nici nu stau deloc în preajma mamei, ca fra--ele meu, îmi displăcuse să-1 văd necontenit agăţat, e mic copil, de fusta ei. Nu m-am agăţat niciodată de poalele mamei şi am întors mereu capul când încerca să mă sărute. El îi cerea întruna mamei să-1 sărute. Noaptea, părăseam adesea camera noastră comună, când el dormea, ca să mă duc la unchiul nostru Georg şi să-1 pun să-mi spună o poveste, iar el a născocit sute de dragul meu şi mi le-a povestit. Fratele meu nu se încumeta să încalce regulile de la Wolfsegg, eu le încălcăm încontinuu. Plecam de acasă când voiam, el nu, coboram în sat când doream, ca să-i observ pe oamenii care trăiesc acolo, să mă aflu printre ei, el nu. Vorbeam cu sătenii când doream, el nu vorbea cu ei dacă nu i se dădea voie. Până la urmă, mi-am aranjat de timpuriu o cameră proprie pe gustul meu, lui nu i-ar fi venit niciodată ideea să facă la fel. Cărţile lui de şcoală erau întotdeauna curate, în caietele de şcoală scrisul lui parcă era pictat, cărţile mele de şcoală erau murdare, scrisul meu neglijent, aproape ilizibil. La masă, fratele meu venea mereu la timp, pe când eu aveam mereu dificultăţi cu punctualitatea. Eu îl provocam la aventuri, şi invers, el niciodată pe mine. Aventurile la care îl antrenam sfârşeau de cele mai multe ori cu răniri şi cu ţipete din partea lui, căci a fost întotdeauna mai neîndemânatic, deseori cădea în vreun pârâu, în iaz, se împiedica de un rizom, îşi julea obrazul sau picioarele de arbuşti, eu niciodată. Când îi spuneam uite acolo, departe, cutare sau cutare lucru, el nu vedea, fiindcă era miop, spre deosebire de mine care am avut mereu vederea foarte bună. Eu am învăţat în joacă şi dintr-odată, cum s-ar zice, să merg pe bicicletă, lui i-a luat mult timp ca să se ţină în şa. La alergat, nu mă ajungea din urmă. Dacă trebuia să traversăm un râu înot, de obicei nu reuşea şi renunţa. Aşa că, dacă nu era încă vorba de ură împotriva mea, se înstăpânise totuşi în el de timpuriu un sentiment puternic de umilinţă, de care suferise mereu, şi, cu timpul, în cele din urmă, degenerase în ură făţişă, aproape în ură nereţinută faţă de mine. De pildă, eu coboram în sat în trei minute, lui îi trebuiau cinci. La şcoală, el era cel mai atent, iar când îl striga profesorul, se ridica mereu imediat, pe când eu, cum s-ar zice, fusesem mereu dintre cei mai distraţi şi, când mă striga profesorul, de obicei nu auzeam, ceea ce avea drept consecinţă, desigur, pedeapsa. Nici eu, nici el n-am avut prieteni în primii ani de şcoală, căci n-aveam voie să aducem colegi acasă. După cursuri, trebuia imediat să urcăm din sat la Wolfsegg. Dar mai târziu, când ni s-a îngăduit să ne aducem prieteni la Wolfsegg, amândoi îi aveam pe cei care se potriveau exact înclinaţiilor noastre, dintre cei mai diferiţi, aşa cum eram şi noi. Fratele meu dormea totdeauna tare adânc, iar dimineaţa era totdeauna foarte odihnit, eu de copil sufeream de insomnie. Aveam visele cele mai violente, cele mai palpitante, el nu. El trebuia să caute mult pe hartă până să găsească un loc anume, eu nu. Iubeam hărţile mai presus de orice. Le desfăşuram dinaintea mea şi făceam mari călătorii, vizitam oraşele cele mai vestite şi străbăteam mările pe corăbii imaginare. Pe fratele meu îl interesa cu totul altceva: se tupila în grajdul cailor şi observa animalele. Când circul Medrano şi-a instalat cortul jos în sat, noi aveam pe atunci cinci sau şase ani, n-am scăpat ocazia de a mă duce în sat ca să mă uit la oamenii de la circ, mă interesau îndeosebi trapeziştii. Ore în şir stăteam pitit într-un colţ şi îi admiram în timp ce-şi exersau arta lor pasionantă. Pe fratele meu nu-l interesa deloc circul. Iarna mă uitam în sat la jucătorii de disc pe gheaţă până îngheţam pe jumătate şi în curând am cerut un disc şi pentru mine, ca să particip la joc, dar mi s-a interzis categoric de la început, însă eu am încălcat imediat interdicţia, coborând în sat de capul meu, cum s-ar zice. Mă foloseam de orice prilej ca să mă duc în sat, de când începusem să umblu mă fascinase, la fel şi oamenii noi, diferiţi pentru mine. Fratele meu i-avea asemenea interes, nu-l puteam clinti sub niciun pretext ca să mă însoţească în vizitele mele prin sat. Ar fi trebuit să încalce regulile, ceea ce nu îndrăznea, şi refuzase de timpuriu, din principiu. Intrarn fără jenă în toate casele din sat şi mă prezentam şi vorbeam cu oamenii. Mă împrieteneam cu ei, le observam ocupaţiile zilnice, luam parte la distracţiile şi la treburile lor şi cu cât întâlneam mai multă lume în escapadele mele prin sat, care avea peste patru kilometri lungime, cu atât mai bine. învăţam mai ales să-i cunosc pe oamenii simpli, cum trăiau şi cum munceau şi cum îşi ţineau sărbătorile. Până la patru sau cinci ani nu ştiam că mai există şi alţi oameni decât cei de la Wolfsegg, mult mai mulţi, sute, mii, sute de mii, milioane, cum aveam să aflu în curând. Mă duceam să-i văd lucrând pe meşteşugari, pe rotar, pe cizmar, pe măcelar, pe croitor. Mă duceam la oamenii sărmani şi mă miram că erau aşa de prietenoşi cu mine, deoarece crezusem mereu că sunt nesuferiţi, cum mi-i descriseseră ai mei întotdeauna, mărginiţi, neprimitori, îndărătnici, vicleni şi prefăcuţi. Dar am descoperit că erau mai prietenoşi decât noi, cei de sus de la Wolfsegg, că ei erau cei prietenoşi, nu noi, că ei erau cei veseli şi nu noi care, spre deosebire de săteni, păream dintr-odată cei neprimitori, încăpăţânaţi, vicleni şi prefăcuţi. Ai mei îmi descriseseră satul ca fiind periculos pentru mine, iar eu descoperisem că nu mă păştea nicio primejdie în sat. Intram fără nicio jenă pe toate uşile şi priveam prin toate ferestrele, iar curiozitatea mea nu cunoştea margini. Fratele meu nu luase niciodată parte la escapadele mele, ci, dimpotrivă, mă parase părinţilor, far a fost jos în sat, spusese el, şi nu-i fusese ruşine să mă privească liniştit în ochi când am fost pedepsit pentru vina mea, mama m-a snopit cu un bici din vână de bou, pe care îl avea mereu la îndemână, tata m-a pălmuit. Pe când eu adesea eram bătut cu biciul din vână de bou, nu-mi amintesc să-1 fi bătut vreodată pe fratele meu şi nici ca el să fi primit vreo palmă de la tata. Pe mine mă interesase mereu ce e diferit, pe fratele meu nu, mă gândeam privind fotografia care îl arăta pe velierul său pe Wolfgangsee. I-am spus într-o zi lui Gambetti că fratele meu fusese mereu ataşat, eu niciodată, îi explicasem lui Gambetti ce înţeleg în acest caz prin ataşat. La masă, fratele meu era totdeauna liniştit şi nu îndrăznise niciodată să pună vreo întrebare, pe când eu puneam tot timpul întrebări la masă, întrebările cele mai imposibile, cum mi-au reproşat mereu părinţii. Doream să ştiu totul, nimic să nu rămână fără răspuns. Fratele meu mânca foarte calm, eu am mâncat mereu pe fugă, până în ziua de azi. Mersul meu era iute, trebuia să mă ducă totdeauna la capăt cât mai repede cu putinţă, al fratelui meu era lent, ca să nu zicem precaut. Şi când scriam, scriam totdeauna repede, aşadar neglijent şi, cum am spus, aproape ilizibil, el scria mereu încet, calm. Când mergeam să ne spovedim, el rămânea mereu multă vreme în confesional, pe când eu, de-abia intrasem, că şi ieşeam. Făcusem rapid socoteala nenumăratelor păcate pe care, cum credeam, le aveam, el, pentru puţinele lui păcate, avea nevoie de două ori de mai mult timp. Dimineaţa mă îmbrăcam mereu foarte repede, îmi aduc aminte, pe când mai împărţeam aceeaşi odaie, până pe la şapte ani, abia mă trezeam, că mă şi spălam şi mă îmbrăcam, el avea mereu nevoie cel puţin de trei ori mai mult timp. într-adevăr, îi semănase în toate mai mult tatei decât mamei, pe când eu, de la început, îi semănasem mai mult mamei, în tot cazul în rapiditate, agitaţie, curiozitate şi uşurinţa de a înţelege. Bineînţeles, chiar din şcoala primară temele mele erau mai bune decât ale lui, dar asta nu însemna că eu aş fi primit notele cele mai bune, dimpotrivă, pentru temele mele negreşit mai bune am primit mereu note mai proaste, ceea ce nu era de mirare din partea profesorilor pe care l-am avut şi care în general puneau mai mult preţ pe forma de prezentare decât pe conţinut în privinţa temelor. Eu aveam mereu subiecte interesante, exotice, cum spuneam chiar eu, când ni se lăsa alegerea, fratele meu cele mai simple, pe care le-a dezvoltat şi le-a tratat simplu de tot, dar nu numai simplu, ci şi plictisitor şi amănunţit, pe când ale mele erau într-a-devăr expuneri complicate si interesante, după cum se poate demonstra oricând pe caietele de şcoală din lăzile şi cutiile de carton care zac împrăştiate în podurile noastre de la Wolfsegg. Fratele meu era mai puţin interesat să acumuleze mai multe cunoştinţe în mintea lui, ca să devină tot mai isteţ, el căuta mai ales să fie bine văzut de vreun profesor, ceea ce n-a fost niciodată intenţia mea, dimpotrivă, profesorii mei nu mă consideraseră niciodată bun, cum s-ar zice. Profesorii nici nu mă iubeau, fiindcă relaţiile cu mine erau pentru ei mult prea dificile, pe când pe fratele meu îl iubiseră totdeauna pentru felul lui de a fi necomplicat. Şi pentru că era oricând foarte ascultător. Eu eram adesea nerăbdător şi recalcitrant faţă de profesorii mei şi bun de gură, el se supunea mereu tuturor dispoziţiilor şi nu protesta niciodată, pe când eu cârteam aproape zilnic şi de aceea îmi atrăsesem făţiş duşmănia lor. Le pusesem şi profesorilor, ca alor mei de acasă, toate întrebările cu putinţă, adu-cându-i în pragul furiei, după cum ştiu azi, aproape mereu îi scoteam din minţi. Cu suspiciunea cu care eu îi întâmpinasem, bineînţeles că şi ei m-au întâmpinat pe mine. Spre deosebire de fratele meu, care a crezut totdeauna în autoritatea lor, eu nu crezusem niciodată în ea, unchiul meu Georg mi-i caracterizase pe profesori, încă de timpuriu, îmi spusese ce sunt ei cu adevărat, nişte ipocriţi crispaţi care îşi varsă asupra elevilor toanele lor perverse pe care nu şi le pot manifesta asupra nevestelor de acasă. Dintre toţi aşa-zişii oameni cultivaţi, profesorii sunt oamenii cei mai periculoşi şi infami, unchiul meu Georg îmi inoculase de timpuriu ideea asta, în privinţa infamiei se află pe aceeaşi treaptă cu judecătorii, care se situează cu toţii la nivelul cel mai de jos al societăţii umane. Profesorii şi judecătorii sunt cele mai infame slugi ale statului, spuse unchiul meu Georg, ia seama la asta. Avea dreptate, am avut adesea această experienţă nu de sute, ci de mii de ori. Nu poţi avea încredere în niciun profesor şi în niciun judecător, ei distrug zilnic, fără să se gândească şi fără scrupule, din capriciu dezgustător şi din pură dorinţă de răzbunare pentru nefericita lor viaţă ratată, multe din existenţele ce le sunt încredinţate, iar pe deasupra mai sunt şi plătiţi pentru asta. Obiectivitatea profesorilor, ca şi a judecătorilor, este o minciună ordinară şi sfruntată, spuse unchiul meu Georg, şi avea dreptate. Când discutăm cu un profesor, descoperim imediat că, nemulţumit de sine însuşi, ajunge să aibă un caracter care îi distruge pe oameni, ba, în cele din urmă, distruge lumea, la fel când discutăm cu un judecător. Fratele meu acorda mereu cu uşurinţă încredere tuturor oamenilor şi apoi era mereu şocat când, în aproape toate cazurile, era dezamăgit în încrederea lui, eu, invers, n-am acordat aproape niciodată cu uşurinţă încredere cuiva şi de aceea rareori eram dezamăgit în încrederea mea. Din cauza încrederii dezamăgite, sentimentele lui se acriseră de timpuriu şi el preluase foarte repede trăsăturile chipului tatălui său acrit şi mai cu seamă dezamăgit de viaţă, le preluase, trebuie s-o spun, ca şi cum cineva ar prelua un bun. De altfel, foarte curând devenise în toate ca tatăl său. De câte ori m-am gândit, dar fratele tău merge chiar ca tatăl tău, stă ca tatăl tău, se ridică precum tatăl tău, mănâncă precum tatăl tău şi îşi aranjează cuvintele m lungi perioade exact ca tatăl tău. în treizeci de ani, m-am gândit adesea, va fi ca tatăl tău. Preluase absolut toate obiceiurile de la tatăl său şi, deci, de la al meu. Devenise foarte repede, ca tatăl său şi al meu, un om comod, care se prefăcea doar că e activ, pe când, în realitate, era inactivitatea însăşi, se arăta ca un om despre care trebuia să se spună că era întruna activ, că munceşte neobosit, că nu-şi îngăduie nicio clipă de răgaz şi toate astea pentru nimic altceva decât de dragul familiei, care dorea să-1 vadă aşa cum se afişa sau, pur şi simplu, nu voia să recunoască faptul că privea la un actor, nicio clipă la cel ce se ascundea în spatele actorului, în comoditatea lui înnăscută; în realitate, fratele meu muncea la fel de puţin ca şi tata, nefăcând decât să-şi afişeze necontenit activitatea neîntreruptă, admirată de toţi, şi necontenita râvnă, care pe ea o satisfăcea şi la urma urmei şi pe el însuşi îl satisfăcea, nemaifiind dintr-odată în măsură să priceapă că nu făcea decât să joace pentru familie comedia râvnei sale la muncă, pe care n-o avea deloc în realitate. Şi tata jucase toată viaţa rolul fermierului grozav de harnic, dacă nu chiar fanatic, care nu se odihneşte niciodată măcar o clipă, fiindcă nu-şi poate nicidecum îngădui asemenea odihnă din pur spirit de familie, la fel şi fratele meu, care a preluat întru totul de la tata această comedie conform cu originalul, amândoi pricepuseră repede că e de ajuns să te prefaci că munceşti, fără a munci în realitate, în fond, n-au făcut toată viaţa decât să-şi perfecţioneze, pe cât posibil, prefăcătoria de-a munca, atingând în mare măsură măiestria în acest domeniu, ca să nu zicem în această artă. Majoritatea oamenilor, mai ales în Europa Centrală, se prefac că muncesc, se joacă de-a comedia muncii neîntrerupte şi se perfecţionează până la o vârstă înaintată în prefăcătoria de-a munca, având tot atât de puţin de-a face cu munca adevărată, precum comedia adevărată şi reală cu viaţa adevărată şi reală. Cu toate acestea, cum oamenii preferă mereu să vadă viaţa ca pe o comedie decât ca viaţa în sine care, la urma urmei, le apare mult prea anevoioasă şi aridă, ca o umilire scandaloasă, preferă mai curând să joace comedia decât s-o trăiască, preferă să joace decât să muncească. De aceea, n-am apreciat niciodată prea mult munca tatei, care a fost mereu apreciată de toată lumea, fiindcă, cel mai adesea, nu fusese decât o prefăcătorie, ca şi munca fratelui meu, care învăţase cu mare rafinament prefăcătoria de la tatăl său, ca s-o prezinte el însuşi cu şi mai mare perfecţiune celor care îl admirau. Dar nu numai în aşa-zisele clase de sus munca este astăzi cel mai adesea mai mult simulată decât realizată efectiv, prefăcătoria e răspândită şi printre aşa-zişii oameni simpli, pretutindeni oamenii simulează munca, simulează activitatea, pe când în realitate doar lenevesc şi nu fac chiar nimic şi cel mai adesea, în loc să se facă folositori, pe deasupra mai pricinuiesc şi cele mai mari pagube. Cei mai mulţi muncitori şi meşteşugari cred astăzi că e de ajuns dacă îmbracă salopeta albastră de lucru, fără să şi lucreze, nemaivorbind de vreo activitate utilă, se joacă de-a munca, iar costumul lor e cel albastru de lucru pe care îl poartă toată ziua cu ostentaţie, îmbrăcaţi aşa aleargă necontenit de colo-colo şi adesea umblă în el transpiraţi, dar sudoarea e neadevărată şi de aceea perversă şi se bazează pe munca simulată, nicidecum pe cea reală. Şi poporul de mult a descoperit că munca simulată e mai rentabilă decât cea realizată efectiv, chiar dacă de departe nu-i mai bună pentru sănătate, dimpotrivă, şi doar simulează munca, în loc să muncească într-adevăr, deşi, după cunwedem, statele se află dintr-odată în pragul ruinei. Intr-adevăr, în realitate nu există pe lume decât actori care se prefac că muncesc şi nu muncitori. Totul e simulat, nimic nu se face efectiv. Când îl observam pe tata la lucru, adesea mă gândeam că el doar simulează, nu munceşte deloc, la fel şi în pri-vinţa fratelui meu. De altfel, nu le reproşez că în rea-litate nu fac decât să simuleze munca şi să-i ducă de nas pe cei din jurul lor, cum şi restul omenirii îi duce de nas pe ceilalţi, însă n-ar trebui, îmi spuneam mereu, să declare cu orice prilej că se omoară muncind. Şi pe deasupra, pentru familie, iar în anumite ocazii, şi pentru patrie. Pot spune liniştit că tata şi-a făcut întotdeauna munca uşoară la Wolfsegg, ca şi fratele meu. Nu s-au surmenat deloc, într-adevăr, în mâinile lor Wolfsegg-ul s-a degradat în toate privinţele. Unchiul meu Georg avea dreptate când mi-a spus odată: tatăl şi fratele tău sunt şireţi, înşală lumea că sunt roboţii familiei, pe când, în realitate, au transformat Wolfsegg-ul într-o plăcută scenă rustică a lor, pe care îşi bat joc de noi. Nu noi profităm de ei, ci ei de noi. Şi mai şi cădem în capcana înşelătoriei lor. Agricultorului îi este adesea de ajuns să deschidă poarta curţii şi să-şi despovăreze conştiinţa, lăsând să se audă prin poarta deschisă câteva grohă-ieli de porc, ca şi cum ai răsuci butonul la radio, şi să treacă drept cinstit şi harnic. Şi lumea e atât de proastă, încât se lasă într-adevăr păcălită de aceste metode. Milioane de oameni se îmbracă dimineaţa în salopete de doc şi sunt luaţi în serios, adică drept oameni care muncesc, pe când ei nu sunt altceva decât o armată de leneşi şmecheri, care produc doar pagube şi ruinează lumea şi care nu au în vedere decât burta lor, nimic altceva. Iar intelectualii sunt prea proşti ca să vadă asta, spuse unchiul meu Georg. Pentru ei, intrarea cea mai banală în scenă a unui muncitor sau meşteşugar leneş, numai să poarte salopetă albastră pe scena cu desăvârşire mincinoasă a muncii, e deja un motiv de conştiinţă încărcată. Intelectualii sunt personaje episodice insignifiante şi complet lipsite de influenţă pe această scenă a muncii fără scrupule şi care corupe totul, unde, de peste o jumătate de veac, munca şi activitatea sunt atât de bine şi triumfător simulate în maniera cea mai rafinată, constant, încât te trec fiori reci pe spate. Dar, spuse unchiul meu Georg, n-am absolut nimic împotrivă că oamenii nu vor să muncească şi că omenirea nu vrea să muncească, numai că ar trebui să-şi mărturisească deschis lenea şi să nu mai joace zilnic teatrul acesta dezgustător de-a munca. Tatăl şi fratele tău sunt actori excelenţi pe această scenă a muncii. Iar mama ta în privinţa Wolfsegg-ului, e regizoarea ansamblului. Surorile mele, cred eu, s-au deprins din copilărie cu această ţopăială isterică din care au făcut în cele din urmă, la maturitate, una din caracteristicile lor cele mai izbitoare, ele ţopăie toată ziua, nu merg, ci ţopăie din bucătărie pe culoar şi înapoi, şi intră în aşa-zisul salon şi înapoi, într-adevăr nu merg, ci ţopăie, le văd ţopăind şi rămânând copilele de acum treizeci de ani, pe când, în realitate, merg, bineînţeles, dar eu le văd mereu ţopăind când merg, nu le pot vedea mergând fără să văd că în fond ele ţopăie mereu, la fel de isteric ca atunci când erau copile, fetiţe care săreau toată ziua peste tot la Wolfsegg, cu codiţele lor lungi. Au patruzeci de ani şi părul încărunţit, dar eu tot ţopăind le văd. Când am scăpat în sfârşit de ele, mă luau deodată prin surprindere ţopăind şi nu mă lăsau în pace, chicoteau la mine şi pe jumătate mă înnebuneau cu chicoteala lor. Nu numai că toată ziua cântau chiar cântecele pe care le detestam, dar tot ce făceau, indiferent ce, era îndreptat împotriva mea. Ca şi cum ar fi fost zămislite de părinţii mei absolut conştient împotriva mea, dansau neîncetat în jurul meu, se repezeau şi în visele mele spre mine. Mă trezeam adesea dintr-un vis în care voiau să mă omoare. Pe fratele meu îl lăsau în pace, nu le interesa să-1 chinuiască, însă nu cunoşteau plăcere mai mare decât să mă aducă pe mine la disperare. Atitudinea lor faţă de mine a fost totdeauna răutăcioasă şi şi-au făcut o regulă din atitudinea lor răutăcioasă faţă de mine. Multă vreme mă predasem lor fără scăpare. Mă spionau întruna şi se delectau la pedepsele pe care, din cauza pârelor lor la părinţi, le încasam din partea acestora, priveau cu bucurie răutăcioasă când mama mă lovea peste cap cu biciul din vână de bou, când tata mă pălmuia, nu-şi puteau ascunde chicotitul infam în timpul corecţiilor. Nu pot spune care din surorile mele a fost cea mai diabolică, deoarece când Amalia era instigată de Caecilia împotriva mea, când Caecilia de Amalia. De pe atunci, aşa-zisul sex slab îmi apăruse ca acela care, în realitate, este mult mai puternic şi mai brutal, în sensul că îi făcea cea mai mare plăcere să mă chinuiască aproape fără scrupule. Talentul inventiv al surorilor mele de a mă chinui era inepuizabil, fusese în stare să producă zilnic noi posibilităţi de a mă chinui cu un rafinament tot mai mare, cu o infamie tot mai mare. De timpuriu făcuseră o conjuraţie împotriva mea. Ele erau crezute, nu eu, conta cuvântul lor, nu al meu. De aceea, m-am gândit la răzbunare. Le închideam în cămara întunecoasă, lipsită de aer, le împingeam în iaz, le puneam câte o piedică încât să cadă cât erau de lungi în rochiile lor albe de duminică şi să se murdărească de sus până jos şi să se umple de sânge. Perspectiva unei pedepse straşnice nu mă împiedica să mă răzbun pentru ticăloşia lor într-un mod groaznic sau altul. Le duceam în pădure şi apoi fugeam, lăsându-le singure, înspăimântate de moarte, nesinchisindu-mă de ţipetele lor. Dar ororile pe care ele mi le provoca-seră fuseseră primele şi, de la început, mai monstruoase decât ale mele. în fotografie, văd foarte clar toate aceste orori, pe chipurile lor se vede istoria lor, tot ce sunt ele. Copilele crude au devenit treptat adulte la fel de crude. Copile, nu erau frumoase, adulte, sunt de-a dreptul urâte. Nu pot spune categoric care din ele seamănă mai mult cu tata, care mai mult cu mama, bineînţeles amândouă au totul de la părinţii lor, dar mai grosolan. La masă stau ca nişte marionete, dominate de pălăvrăgeala lor, mereu aceeaşi de decenii. Se aşază în acelaşi timp şi se ridică în acelaşi timp, iar când una merge la closet, aleargă ş1 cealaltă. Femeile nu pot rămâne singure nici măcar la closet. Iarna stau tot timpul pe sofa în camera lor şi împletesc la jiletcile acelea destinate nouă şi care nu se potrivesc nimănui şi pe care nu le reuşesc niciodată, aşa de urâte cum n-am mai văzut. Ori mânecile sunt inegale ca lungime, ori spatele e prea larg, talia mult prea strâmtă, ca şi răscroiala din jurul gâtului, iar pe deasupra totul e împletit prea lăbărţat şi neglijent, fiindcă, desigur, nu pot niciodată să se concentreze. Culoarea lânii pe care o alegeau pentru tricotajele lor fusese totdeauna de prost gust. Ne sileau, pe fratele meu şi pe mine, să ne vârâm în puloverele pe jumătate terminate ca să le probăm şi smuceau şi trăgeau de ele în toate părţile, pretinzând că împletitura le-ar fi reuşit, pe când era evident că fusese de la început stricată de amatorismul lor. Apoi, la Crăciun, cu toţii găseam sub pom aştep-tându-ne puloverul oribil care trebuia îmbrăcat cu răsuceli din cele mai incredibile pe trupurile noastre îndărătnice, iar pe deasupra trebuia să le mai şi admirăm, în noaptea de Crăciun stăteam cu toţii îmbrăcaţi în puloverele neizbutite ale surorilor noastre ca nişte mutilaţi. De parcă surorile mele, înnebunite de împletiturile lor, avuseseră de gând să ne ridiculizeze cu puloverele lor de prost gust. De parcă, timp de săptămâni şi luni, se dedaseră dezmăţului cu lâna. Săptămâni întregi, iarna, înainte de Crăciun, Wolfsegg-ul se afla cu totul sub imperiul lânii, în seara de Crăciun eram cu toţii vârâţi de surorile noastre în lâna lor nesuferită şi pe deasupra aveam sa le şi mulţumim din inimă. Am detestat totdeauna orice împletitură făcută în casă, ca şi tot ce e gătit în casa, ca şi absolut orice e făcut în casă într-un menaj. Şi borcanele de conserve sunt pentru mine un coşmar, iar la Wolfsegg erau borcane de conserve nu numai în cămări, ci în toate încăperile, puse pe dulapuri cu sutele. Perspectiva de a fi obligat să mănânc deceniile următoare marmelada acumulată de mama şi de surorile mele în borcanele etichetate se fixase în mine de timpuriu ca o ură permanentă împotriva a tot ce e conservă şi mai ales împotriva marme-ladei. în cămări aveam totdeauna sute de borcane cu copane de pui, fazan şi porumbel, a căror culoare gălbuie mă îngreţoşa de câte ori o vedeam. Cu timpul, deşi la Wolfsegg era nevoie de cât mai puţină marmeladă, deşi se mâncau tot mai puţine conserve, mama şi surorile mele făcuseră tot mai multe borcane de conserve; într-adevăr, pe cât îmi aduc aminte, parcă erau posedate de mania conservelor şi nu se puteau vindeca de ea. Din pâinea veche făceau în fiecare săptămână pesmet pisat şi umpleau etajere întregi cu borcane de pesmet pisat, care nu erau niciodată folosite la Wolfsegg, pentru că la Wolfsegg pur şi simplu nu se mai făcea pane fiindcă nu se mai mânca şniţel, fiindcă nu se mai ceruse şi nu se mai mâncase bucătărie vieneză. Se gătea mai ales bucătărie pariziană, după gustul mamei, care şi-a impus gustul în toate la Wolfsegg. Dacă examinai Wolfsegg-ul, era evident că domina gustul mamei. De când venise acolo, eliminase tot ce era specific tatei şi impusese ce era al ei, aşa că în curând casa tatei, trebuie s-o spun, devenise casa mamei, nu în avantajul ei, cum o demonstrează nenumăratele aberaţii în toate încăperile de la Wolfsegg, şi nu numai încăperile, ci totul la Wolfsegg, şi grădinile au ajuns treptat sub influenţa mamei şi în cele din urmă s-au degradat de mult din cauza gustului ei. Vreme de secole, grădinile de acolo fuseseră întreţinute după planuri riguros respectate, până ce mama le-a modificat în întregime, natura de la Wolfsegg, vastă şi generoasă, cum o ştiu şi cum o arată şi vechile gravuri, a devenit o plantaţie destul de convenţională, stupid de plicticoasă, ca să nu zicem mic-burgheză. Totul poartă semnătura mamei, cum s-ar spune, în megalomania ei, trebuie s-o spun, a micşorat încet-încet totul. O femeie, ca să zicem aşa, pornită de jos nu e neapărat o catastrofă pentru o proprietate ca Wolfsegg-ul, însă mama a fost. Om slab, tata n-avusese niciodată puterea şi nici tăria de a pune stavilă grandomaniei şi absurdităţii soţiei sale. Dimpotrivă, aprobase mereu, socotind ca ultim cuvânt de înţelepciune tot ce dorise femeia asta, mama noastră, salutase şi aclamase orice aberaţie a ei în privinţa gustului ca pe un lucru bun, remarcabil, dacă nu chiar grandios, şi o îndreptăţise din ce în ce mai mult în credinţa că ea salvase Wolfsegg-ul, fapt cu care apoi ea se mândrise. Pe când, într-adevăr, mama fusese pentru Wolfsegg cea mai mare sabotoare. Iar din surorile mele mama făcuse de timpuriu ajutoarele sale neapărat ascultătoare, care răspândeau, de câte ori aveau ocazia, erorile de gust ale mamei, impunându-le. Cu timpul, ambele mele surori deveniseră cele mai periculoase purtătoare de cuvânt ale mamei. Purtătoarele de cuvânt erau pretutindeni şi neîncetat la pândă. Asemenea surori sunt în stare să adumbrească în întregime o scenă în sine fericită, i-am spus odată lui Gambetti. O astfel de mamă şi astfel de surori fără caracter, într-o proprietate ca Wolfsegg-ul, pot, când vor, să preschimbe fiece zi în noapte. Iar împreună au întunecat destule zile, ba chiar ani, la Wolfsegg. Ne-au lipsit pe toţi de lumină pur şi simplu fiindcă aşa au vrut. Un bărbat ca tata, i-am spus lui Gambetti, se însoară cu o femeie şi aşa se privează de lumină. Apoi nu mai trăieşte ca înainte, ci orbecăie neîndemânatic prin întuneric. Oameni ca tata încep să amâne orice legătură şi chiar căsnicia mai târziu, tot mai târziu, până ce, pe neaşteptate, deoarece se cred pierduţi fără ea şi ar ajunge râsul lumii, aleargă în capcana unei femei viclene, care, închizându-se brusc, se dovedeşte o capcană mortală, i-am spus lui Gambetti. Spre deosebire de unchiul meu Georg, bineînţeles că tata era făcut pentru căsnicie, i-am spus eu, dar nicidecum cu o femeie ca mama. S-a însurat cu distrugătoarea şi trădătoarea lui. Fireşte, ne iubim mama, i-am spus lui Gambetti, însă în aceleşi timp îi vedem infamia şi voinţa de distrugere. Aici intervine elementul infam, i-am spus lui Gambetti, elementul moral devine ridicol. Dar există, bineînţeles, şi exemplul invers: o femeie intră în scenă şi salvează totul, însă femeia asta, mama noastră, n-a fost decât distrugătoare. Pe de altă parte, i-am spus lui Gambetti, e posibil ca eu să gândesc aşa, când lucrurile se petrec cu totul altfel, poate chiar invers, că fără femeia asta, mama noastră, nenorocirea ce s-a abătut asupra Wolfsegg-ului ar fi fost şi mai mare. Unchiul meu Georg a numit adesea situaţia ce s-a instaurat la Wolfsegg datorită mamei cel mai mare noroc al lui. Socotelile mele s-au încheiat, spunea el adesea. Şi eu trebuie să-mi spun că, în tot cazul, şi socotelile mele s-au încheiat, în fine, probabil că şi eu aş fi evoluat cu totul altfel, dacă Wolfsegg-ul ar fi evoluat altfel, adică fără mama, dacă tata ar fi avut altă soţie. Poate n-aş fi cel ce sunt, dacă Wolfsegg-ul ar fi fost altfel, întrucât, în genere, mai ales cu posibilitatea de a trăi la Roma, mă pot numi un om cu totul fericit, n-am niciun motiv să vorbesc întruna despre Wolfsegg ca despre o catastrofă. Probabil, i-am spus atunci lui Gambetti, am totuşi un sentiment de vinovăţie din simplul motiv de a fi independent faţă de Wolfsegg aşa cum este, trebuie să admit cu anume nepăsare. După cum ştim, îi detestăm pe cei care ne întreţin, aşadar detest Wolfsegg-ul mai mult ori mai puţin din acest motiv, i-am spus lui Gambetti, căci Wolfsegg-ul mă întreţine, că am ori nu dreptul, n-are importanţă. Detestăm doar când şi fiindcă n-avem dreptate. La mine a devenit o obişnuinţă să gândesc (şi să spun!) întruna că mama e dezagreabilă, şi surorile mele sunt tot aşa şi proaste pe deasupra, că tata e slab, că fratele meu e un biet nebun, iar toţi sunt nişte imbecili. Obiceiul ăsta e o armă, în fond o infamie cu care, probabil, trebuie să se mulţumească numai o conştiinţă încărcată. La fel de bine, i-am spus lui Gambetti, şi ei ar putea să se năpustească asupra mea şi să mă ţin-tuiască la stâlpul infamiei, să facă din mine un rău, aşa cum şi eu am făcut din ei, de-a lungul vremii, nişte răi. Ne obişnuim foarte uşor şi foarte repede să detestăm, să condamnăm, fără a ne întreba dacă în timp ura şi condamnarea noastră au cea mai mică îndreptăţire, în genere, în egală măsură sunt bieţi oameni de care ar trebui, fiindcă ne cunoaştem pe noi înşine, să ne fie mai cu seamă milă, fiindcă trăiesc, ca şi noi, într-un mod vrednic de milă, că sunt nevoiţi să ducă, vrând-nevrând, o existenţă vrednică de milă. Ca să facă faţă, i-am spus lui Gambetti. De ce, când e vorba de alţii, insistăm mereu mai ales, să zic aşa, asupra slăbiciunilor, a defectelor, decât asupra calităţilor, i-am spus lui Gambetti. Totuşi, vederea fotografiilor m-a făcut imediat să recidivez, surorile mi-au părut pur şi simplu ridicole, aşa cum sunt. Nu mă îndoiam de ridicolul lor. Dar oare merită să le numeşti respingătoare? m-am întrebat, în momentul ăsta? Mi-era ruşine, dar în acelaşi timp, după ce am fost nevoit să-mi spun că nu-mi puteam scoate din minte gândul, mi-am menţinut părerea că surorile mele sunt ridicole si respingătoare. O tragedie de familie, mi-am zis, nu ne îndreptăţeşte deloc să falsificăm fundamental imaginea familiei. Să cedăm brusc unei atitudini sentimentale care chiar ne-ar împinge să abdicăm doar din egoism. Un accident, fie şi cel mai îngrozitor, nu ne îndreptăţeşte otodată să ne falsificăm mintea, să falsificăm lumea, pe scurt, să facem cauză comună cu ipocrizia. Adesea am văzut că despre răposaţii socotiţi în timpul vieţii lor respingători şi dezgustători se vorbea deodată de parcă în viaţa lor nu fuseseră deloc respingători şi dezgustători. Această lipsă de gust mi s-a părut mereu jenantă. Moartea cuiva nu face neapărat din el altceva nu face din el un caracter mai bun, nu face din el un geniu dacă a fost un imbecil, nu face din el un sfânt dacă în timpul vieţii a fost un monstru. Pag. 65-85 Toţi oamenii
ăştia detestă ce-mi place mie, dispreţuiesc ce stimez,
le place ce nu-mi place mie. Chiar şi aerul pe care-l respiră
îl găsesc acum dezgustător. Am prieteni în lumea întreagă,
mi-am zis, doar acolo unde ar trebui de fapt să fiu acasă, n-am
avut niciodată prieteni decât printre muncitorii şi minerii
simpli, cei mai simpli. În lumea întreagă am fost mereu, măcar
temporar, extrem de fericit, în multe locuri cel mai mulţumit şi
cel mai fericit dintre oameni, ba chiar cel mai recunoscător, acolo
unde ar fi trebuit să fiu, nu, niciodată. Ei nu te înţeleg,
nu pricep nimic, nu pricep absolut nimic, mi-am zis. Nu ştiu să
trăiască, mi-am zis. Trăiesc ca să muncească,
dar nu muncesc ca să trăiască. Dar care este
de fapt situaţia mea?, m-am întrebat şi am făcut câţiva
paşi înainte, apoi m-am oprit. M-am gândit că în
copilărie capela n-a fost niciodată pentru mine un refugiu al
păcii şi al reculegerii, cum pretind mereu alţii,
pentru că întotdeauna a produs acest efect asupra lor, ci
un loc al neliniştii şi al spaimei. Pe la cincisprezece
ani, poate chiar pe a douăzeci, intram în capelă ca într-un
loc a spaimei şi al cruzimii, oarecum într-un spaţiu al damnării,
unde se decidea în ce mă priveşte, pe atunci intram în capelă
absolut ca într-o sală a tribunalului suprem, unde eram de fiecare
dată judecat. Degetele pe care le-am văzut atunci în această
sală de condamnare, judiciare, neîndurătoare, arătau întotdeauna
în jos şi părăseam capela, copil sau adolescent, mereu
cu capul între umeri, umilit, pedepsit. Biserica Catolică mi-ar datora
o mare recompensă, mi-am zis, dacă aş pune la socoteală
răul pe care mi l-a făcut în copilărie prin doctrina ei,
prin ceea ce a distrus şi a ruinat în mine, încât, în ciuda sângelui
ei rece desăvârşit, ar trebui s-o înspăimânte, mi-am zis.
Fusesem mereu trimis de mama în capelă, ca să mă chinuiesc
în ea, aşa zicând din cauza sutelor şi sutelor mele de păcate,
fără speranţă. Intram în capelă
tremurând mereu şi ieşeam din ea răpus. |
