|
M-am născut la 31 ianuarie 1915, la umbra Pirineilor, liber, după chipul lui Dumnezeu, si prizonier al naturii mele violente şi egoiste, după chipul lumii, a acestei lumi de tenebre, populate cu oameni care îl iubesc şi îl urăsc pe Dumnezeu; care, plasaţi pe pământ pentru a-l iubi, trăiesc în frică, pradă dorinţelor lor incoerente şi disperate. Era epoca în care, la câteva sute de kilometri de casă, de-a lungul Marnei, într-o pădure de copaci scheletici, pe fundul tranşeelor noroioase, putrezeau oameni printre caii morţi şi printre tunurile distruse. Părinţii mei, de asemenea, erau prizonieri ai unei lumi din care nu făceau cu adevărat parte: erau nu sfinţi, ci artişti, pe care integritatea lor îi ridica deasupra lumii fără a-i elibera de ea. Tatăl meu picta în maniera lui Cezanne şi compunea ca şi el peisajele din Sud. Viziunea lui despre lume era sănătoasă, echilibrată, religioasă şi pură; tablourile lui erau despuiate, căci artistul credincios lasă natura să vorbească fără interferenţă. Părinţii mei nu sufereau de nici o prejudecată burgheză; tatăl meu mi-a lăsat moştenire modul lui de a vedea viaţa şi integritatea lui, mama mi-a lăsat căutarea perfecţiunii şi instabilitatea ei. Ei mi-au transmis puterea lor de muncă, dragostea pentru viaţă, o mare acuitate de vedere, o anumită facilitate de exprimare. Nu am fost niciodată bogaţi; dar chiar şi proştii ştiu că nu e nevoie de bani pentru a te bucura de viaţă. Dacă ar fi îndeajuns, aşa cum se crede în general, pentru a fi fericit, să atragi totul la tine, să vezi totul, să încerci totul şi să ştii să vorbeşti apoi despre acestea, eu ar fi trebuit să fiu perfect fericit încă de la naşterea mea. Dacă fericirea nu ar depinde decât de daruri naturale, eu nu aş fi intrat niciodată în Trrape (se referă la intrarea în mănăstire, la ordinul trappist) la vârsta de bărbat. Părinţii mei veneau de la extremităţile pământului cu intenţia de a se fixa la Prades, dar nu au rezistat acolo decât atât cât să-mi dea mie timpul de a mă naşte; abia învăţasem să merg când ei au plecat din nou la drum. Ei continuau, şi eu începeam o călătorie foarte lungă care pentru fiecare din noi trei, de o manieră sau alta, este terminată acum. Tatăl meu venea din Christchurch, din Noua Zeelandă. Prenumele lui era Owen, pentru că familia lui maternă a trăit pentru câteva generaţii în ţara Galilor, deşi el era originar din ţinuturile de jos ale Scoţiei. Tatăl lui, profesor de muzică la colegiul din Christchurch, era un om pios. Tatăl meu era independent şi energic. El mi-a povestit mai târziu viaţa sa în aer liber la fermele de oi şi în pădurile din Insula Sudului; cum era cât pe ce să se alăture unei expediţii antarctice cu plecare spre Polul Sud, ai cărei membri au murit cu toţii îngheţaţi. El a avut mult de furcă în a-şi convinge familia de realitatea vocaţiei lui de artist, şi a trebuit să surmonteze numeroase dificultăţi pentru a studia pictura. A reuşit totuşi să plece la Londra şi Paris, unde a întâlnit-o şi s-a căsătorit cu mama mea; dar el nu s-a mai întors niciodată în Noua Zeelandă. Mama mea era americancă, mică, plăpândă, avea o înfăţişare anxioasă şi sensibilă. Parcã o vãd, însetată de vise şi de perfecţiune, fie că este vorba de artă, de decoraţiuni interioare, de dans, de gestiunea casei sau de educaţia copiilor. Această iubire de perfecţiune trebuie să fi fost cauza anxietăţii sale, şi defectele mele au decepţionat-o fără îndoială dur. Am văzut un carnet ţinut de ea în prima mea copilărie; el arată surpriza ei în faţa accesului de trăsături imprevizibile ale caracterului meu: o nevoie profundă şi serioasă de a adora lumina de gaz, de la bucătărie, la vârsta de patru ani, de exemplu. Religia nu juca nici un rol în educaţia copilului modern aşa cum o concepea mama mea; ea aprecia desigur că, lăsat în voia mea, voi deveni un deist liniştit, pur de orice superstiţie. Botezul meu a fost cu siguranţă opera tatălui meu, anglican convins. Cred, totuşi, că acest botez a fost foarte neputincios în a redresa pervertirea libertăţii mele primare, sau în a mă elibera de demonii aplecaţi ca nişte vampiri asupra sufletului meu. Tatăl meu şi-a realizat unul din visele lui venind în Pirinei: el voia să se stabilească în Franţa, să întemeieze acolo o familie, să picteze şi să trăiască din nimic, pentru că nu avea aproape nimic pentru a trăi. Visele tatălui meu erau mai concrete şi mai practice decât cele ale mamei mele, numeroase şi decepţionante curse cu idealul. La Prades, părinţii mei aveau mulţi prieteni; când au fost deja instalaţi acolo, cu mobila şi cu pânzele lor adunate, într-un parfum de pictură în ulei proaspătă, de acuarelă, de fum de pipă şi de bucătărie, au venit şi alţi prieteni, de la Paris. Mama mea, pentru a picta, se instala pe colină, sub o umbrelă de soare; tatăl meu picta în plin soare, în timp de prietenii lor admirau, bând vin roşu, (dealul) Canigou şi mănăstirea agăţată de coasta lui. … Totuşi prietenii părinţilor mei aduceau cu ei ziare şi cărţi poştale patriotice care îi reprezentau pe aliaţi zdrobindu-i pe germani; în America, bunicii mei se nelinişteau ştiindu-ne într-o ţară aflată în război: era deja evident că trebuia să plecăm din Franţa: eu abia aveam un an. Ne-am îmbarcat la Bordeaux, la bordul unei nave înarmate. Bunicul meu din America era un om coleric şi plin de antren care, pe vase, în trenuri, în gări, ascensoare, dădea ordine, lua noi dispoziţii şi le schimba sub impulsul momentului. Caracterul lui Bonne-Maman (bunica) era total diferit şi excesele bunicului meu nu făceau decât să amplifice încetineala înţeleaptă a ei, ezitările ei, oroarea de acţiune. Cu cât bunicul meu se arăta mai activ, cu cât striga şi dădea ordine mai mult, cu atât Bonne-Maman devenea ezitantă, indecisă, inertă. Părinţii mei au găsit o căsuţă, veche şi şubredă la Flushing, Long Island, în mijlocul câmpului; ea se compunea din patru încăperi, două la parter şi două la etaj. … În noiembrie 1918 s-a născut fratele meu mai mic. Era o natură mult mai serioasă decât a mea, fără impulsurile mele oarbe. Îmi amintesc că toţi erau frapaţi de fericirea lui stabilă şi liniştită. În timpul lungilor seri de vară, când era dus la culcare înainte de venirea nopţii, în loc să protesteze şi să se lupte acolo sus, el cânta. Era, în fiecare seară, aceeaşi mică arie, foarte simplă, foarte primitivă, armonizându-se de minune cu noaptea de vară. Jos, unde eram noi, începeam să tăcem, liniştiţi de acest cântec de leagăn, în timp ce razele oblice ale soarelui pe cale să apună luminau câmpurile şi ferestrele şi ziua era pe sfârşite. Neavând camarazi, şi fratele meu fiind prea mic, dacă, pentru a mă distra, priveam la jucătorii de biliard din cafeneaua Duggan, îmi atrăgeam necazuri; de aceea aveam un prieten imaginar, Jacques, al cărui câine, şi el imaginar, se numea Doolittle. … La cinci ani ştiam să citesc, să scriu şi să desenez; desenam mai ales vapoare: transatlantice cu nenumărate coşuri de fum şi hublouri, călare pe valuri dantelate ca fierăstraiele, cu cerul presărat cu V-uri reprezentând pescăruşi. … După război, bunica din Noua Zeelandă a venit să-şi viziteze copiii împrăştiaţi în Anglia şi în America. Ea mi-a făcut o puternică impresie: am avut împreună cu ea lungi conversaţii, în cursul cărora m-a întrebat şi mi-a povestit multe lucruri; simţeam pentru ea sentimente de veneraţie, de teamă şi de afecţiune. Era foarte bună, fără nimic expansiv sau abuziv în sentimentele ei; ca şi soţul ei, era o fostă profesoară. Într-o seară, întrebându-mă dacă ştiu să-mi recit rugăciunea, şi-a dat seama că eu nu ştiam Tatăl nostru şi m-a învăţat; nu îl voi putea uita niciodată, deşi, după aceea, am neglijat timp de mulţi ani să-l recit. Poate părea straniu faptul că părinţii
mei, atât de scrupulos de atenţi în a-l feri pe fiul lor de eroare,
de mediocritate, de urâţenie sau de ipocrizie, nu s-au îngrijit să-i
dea o formaţie religioasă; fără îndoială mama
mea avea idei foarte hotărâte pe această temă, judecând
religiile oficiale ca fiind sub nivelul de perfecţiune intelectuală
pe care îl voia pentru fiii ei: la Flushing, noi nu mergeam niciodată
la biserică. Îmi amintesc, totuşi, de arzătoarea dorinţă
pe care am avut-o de a merge acolo, în zadar de altfel. Era o duminică
de Paşti; aveam atunci cinci ani. Prin câmpurile luminoase, deasupra
fermei roşii din vecinătate, zăream, printre copaci, clopotniţa
de la Saint-George de unde auzeam răsunând clopotele. Mi-am întrerupt
jocurile din faţa casei pentru a asculta, nemişcat, atent. Deodată,
din copaci, păsările au început să cânte; şi inima
mi-a fost cuprinsă de bucurie, auzind vocile lor amestecându-se cu
cea a clopotelor. I-am spus tatălui meu: „Toate păsările
sunt în biserica lor; pentru ce nu mergem, şi noi, la a noastră?”
Tatăl meu mi-a răspuns: „Vom merge într-o altă duminică,
astăzi este prea târziu.” Cu toate acestea mama mea mergea uneori
la reuniunile quakerilor; ea credea că mai târziu, a vom urma şi
noi, fără ca vreo presiune să se exercite asupra noastră. … …mama avea un cancer la stomac. Nu mi s-a povestit niciodată clar, boala şi moartea erau considerate ca subiecte morbide: de aceea, pentru ca eu să cresc cu o idee clară, optimistă, echilibrată, despre viaţă, mama mea a interzis ca eu să fiu adus vreodată să o văd la spital. Nu ştiu de cât timp, deşi bolnavă, se ocupa totuşi de casă, în strâmtorare, privaţiuni şi suferinţe; am păstrat despre ea amintirea unei fiinţe plăpânde, palide şi destul de severe, pentru acest motiv fără îndoială. Cu un egoism rar, chiar şi la un copil, am fost încântat să plec de la Flushing pentru a merge la bunicii mei, la Douglaston, unde trăiam în voia mea, jucându-mă cu cei doi câini şi mai multe pisici, şi unde masa era excelentă. Nu mă gândeam prea des la mama şi nu plângeam pentru că nu puteam să o văd; îmi era suficient faptul că puteam să fug prin păduri, cu câinii după mine, să mă caţăr în copaci, să urmăresc puii de găină sau să mă joc în micul atelier luminos unde Bonne-Maman picta pe porţelan. Într-o zi, spre marea mea surpriză, tatăl meu mi-a întins o scrisoare de la mama, scrisă de mâna ei, care îmi era adresată: era prima dată că îmi scria şi, deşi adânc tulburat, am înţeles că mama urma să moară şi nu o să o mai revăd niciodată. Am luat această misivă sub arţarul din curte şi am recitit-o pentru a înţelege mai bine: am fost zdrobit sub o povară enormă de tristeţe şi de depresie. Nu era o tristeţe de copil, cu disperare şi hohote de plâns, ci aproape o tristeţe de adult, complexă şi plină de angoasă, cu atât mai apăsătoare cu cât nu era de vârsta mea, şi cu cât trebuia ca eu însumi să ghicesc adevărul, puţin câte puţin. Să mă rog? Nu, nu mă gândeam să mă rog. Aceasta pare, fără îndoială, ceva extraordinar pentru catolici: un copil de şase ani care înţelege că mama lui va muri şi el nu se gândeşte să se roage pentru ea! Douăzeci de ani mai târziu abia, după convertirea mea, mi-a venit ideea de a mă ruga pentru mama mea. Când a sosit sfârşitul, bunicii mei au închiriat o maşină pentru a merge la spital. Eu i-am însoţit, dar nu mi s-a permis să merg să o văd pe mama, poate pe bună dreptate: cum aş fi putut eu face faţă unei asemenea suferinţe, fără rugăciune, fără sacrament pentru a-mi calma durerea şi a degaja sensul acestei încercări? Moartea, în aceste circumstanţe, nu era decât urâţenie şi disperare: pentru ce să copleşeşti un copil cu vederea ei? Am rămas deci afară, alături de şofer, neştiind ce se întâmpla de fapt, şi inconştient mulţumit de a nu şti nimic, căci nu am făcut nici un efort pentru a mă informa. Maşina era garată într-o curte înconjurată de clădiri de cărămidă negre de funingine, de-a lungul unui hangar strâmt ale cărui jgheaburi de la straşină lăsau să picure ploaia picătură cu picăătură pe acoperişul maşinii. Am aşteptat mult timp în tăcere, ascultând ploaia. Cerul jos era plin de ceaţă şi de fum; mirosul dulceag şi farmaceutic de spital şi de sală de operaţie se amesteca cu aerul închis din maşină. Tatăl meu, bunicii şi unchiul meu au ieşit din spital, zdrobiţi de durere. Acasă, am mers după tatăl meu şi l-am găsit plângând în hohote, sprijinit de o fereastră. Se gândea, bineînţeles, la zilele de altădată când a întâlnit-o pe mama, la Paris, atât de fericită, atât de veselă, iubind dansul atât de mult, plină de planuri ambiţioase pentru el şi pentru copiii lor… Viaţa lor a fost atât de diferită de ceea ce prevăzuseră ei: şi acum totul se sfârşise. Bonne-Maman aranja cu grijă frumoasele bucle acaju ale mamei mele, fată tânără, plângând cu amar. Câteva zile mai târziu, aceeaşi maşină ne-a adus din nou la spital, pentru incinerare, rezultat logic al întregului edificiu filosofic al mamei mele: un cadavru trebuia să fie suprimat cât de repede posibil şi pentru totdeauna. Ploaia cădea din cerul întunecat şi eu mă simţeam foarte trist. Ce am simţit eu dacă, în picioare stând în spatele unui geam uriaş, am văzut sicriul mamei mele alunecând încet prin porţile de oţel ale cuptorului-crematoriu? … Amintirile foarte clare pe care le am despre fratele meu Jean-Paul, copil fiind, mă umplu de remuşcări sfâşietoare: era atât de umil şi de afectuos, în pofida orgoliului meu şi a durităţii mele de inimă. Când prietenii mei şi cu mine construiam cabane din lemn, ne apăram cu severitate accesul la ele faţă de fraţii noştri mai mici: dacă încercau să se apropie de cabanele noastre sau să le privească doar, îi alungam cu pietre. Când revăd acum acest moment din copilăria mea, iată imaginea pe care o păstrez despre fratele meu Jean-Paul: singur în mijlocul unui câmp, cam la o sută de metri de locul unde era cabana noastră, stă acest băieţaş perplex, absolut nemişcat, cu braţele bălăbănindu-se, privind înspre partea noastră, neîndrăznind să se apropie din cauza pietrelor, jignit şi trist, cu ochii plini de indignare şi de durere. Cu toate acestea, el nu se mişcă deloc. Noi îi strigăm să plece, să o şteargă, să se întoarcă acasă, şi aruncăm cu pietre în direcţia lui; el nu pleacă. Noi îi ordonăm să meargă să se joace altundeva: el nu se mişcă deloc. Stă acolo, fără lacrimi, fără hohote de plâns, dar nefericit, ofensat şi infinit de trist… Era fascinat de ceea ce facem noi şi imensa lui dorinţă de a fi cu noi şi de a face ceea ce facem noi îl ţinea înrădăcinat acolo… Instinctul lui îl împinge să rămână cu fratele lui mai mare, şi să-l imite, şi nu înţelege de ce această nevoie afectuoasă este atât de nedrept şi de brutal respinsă. Această teribilă situaţie este prototipul păcatului: refuzul formal, deliberat, al iubirii dezinteresate, pur şi simplu pentru că noi nu vrem, pentru că nu ne convine să fim iubiţi. … Bunicii mei, ca majoritatea americanilor, erau protestanţi fără ca nimeni, nici măcar eu, nepotul lor, să fi putut şti de fapt cărei secte îi aparţineau. Ei trimiteau bani la biserica non conformistă, căreia nu-i treceau niciodată pragul. Trimiteau, de asemenea, o contribuţie către Armata Salvării, fără să-i aparţină nici acesteia mai mult. Unchiul meu, apoi Jean-Paul, au fost trimişi la catedrala Saint-Jean, mai sus de Harlem, fără ca ei să fie episcopalieni. Ei aderau de fapt la o anumită şcoală, la o anumită atmosferă, nu la o religie. Cărţile lui Mary Baker Eddy ţineau loc de religie pentru Bonne-Maman. Pentru familia mea, toate religiile era mai mult sau mai puţin demne de elogii din punct de vedere social: biserica făcea parte din peisaj, ca şi colegiul, Y.M.C.A. şi cinema-ul. Singurii, catolicii şi evreii, erau urâţi; şi încă evreii, născându-se evrei, erau scuzabili; în timp ce catolicii!... Religia catolică este singura despre care bunicul meu vorbea cu amărăciune şi animozitate. Raţiunea acestui fapt era apartenenţa lui la o organizaţie masonică, destul de bizar numită „Cavalerii Templului”, care purtau o sabie. În cursul reuniunilor lor, bunicul meu auzea, bineînţeles, predicându-se despre perversitatea Bisericii Catolice. Unii dintre oamenii politici cei mai corupţi fiind catolici, pentru bunicul meu „catolic” şi „democrat” au devenit sinonime. Cu toate acestea, el a încetat să mai vitupereze contra Romei atunci când o catolică, angajată ca damă de companie a bunicii, s-a căsătorit apoi cu unchiul meu. Bunicul meu mi-a lăsat moştenire această bănuială duşmănoasă a catolicilor, care, fără a fi explicită, ţinea de aversiunea instinctivă, profundă, aproape inconştientă, pe care o aveam pentru moarte sau celelalte fantome care îi terorizează pe oameni. Deşi abia aveam nouă ani, deveneam din ce în ce mai ostil faţă de orice idee de religie: obligat fiind să urmez una sau două şcoli de duminică, m-am plictisit atât de mult încât m-am ascuns să mă joc în pădure mai degrabă decât să mă întorc acolo. În tot acest timp tatăl meu călătorea în străinătate. … … în 1923, după o expoziţie care a avut un mare succes la Londra, tatăl meu s-a întors la New York, apreciat, în sfârşit, de către cei mai buni critici. După ce am petrecut doi ani în acelaşi loc, experienţă nemaipomenită pentru mine, eram fericit la Douglaston, când tatăl meu mi-a spus într-o zi: „Vom pleca în Franţa”, şi, la 25 august 1925, ne-am îmbarcat… … Sosind în Franţa, ţara mea natală, în 1925, reveneam la izvoarele vieţii intelectuale şi spirituale, izvoare atât de puternic purificate de graţie, încât corupţia şi decadenţa francezilor contemporani nu au putut să le polueze. În Franţa se află cele mai autentice manifestări de delicateţe, de graţie, de inteligenţă, de spirit, de comprehensiune, de echilibru şi de gust. Colinele joase, câmpiile fertile, livezile din Normandia, munţii precis profilaţi, luminoşi şi arizi din Provence, viile roşii vaste din Languedoc, tot pământul Franţei pare a fi modelat cu o perfecţiune specială, pentru a servi de cadru celor mai frumoase catedrale, celor mai interesante oraşe, celor mai fervente mănăstiri, universităţilor celor mai celebre. … Sunt fericit de a mă fi născut pe pământul vostru, o Franţa; sunt fericit şi pentru că Dumnezeu m-a readus la voi înainte de a fi prea târziu. … În acea zi, în expresul care mă ducea spre Sus, descopeream pământul Franţei, căruia îi aparţin prin naşterea mea. … … plecarea mea la liceu… Când m-am pomenit în curtea mare şi acoperită cu pietriş, în mijlocul atâtor feţe sălbatice, întunecate şi morocănoase, cu ochi strălucitori şi ostili, am fost incapabil să rostesc un singur cuvânt în franceză; or, stupiditatea mea nu a făcut decât să-i irite şi mai mult; ei m-au lovit cu picioarele, m-au tras de urechi, m-au înghesuit strigându-mi insulte de tot felul care m-au învăţat multe obscenităţi şi blasfemii. Apoi s-au obişnuit cu faţa mea palidă cu ochi albaştri şi au devenit binevoitori şi drăguţi cu mine. Totuşi, noaptea, culcat în uriaşul dormitor sumbru, când ascultam sforăiturile micilor animale care mă înconjurau, îndepărtatul şi pătrunzătorul fluierat al unui tren care sfâşia tăcerea nocturnă simţeam pentru prima dată în viaţă angoasa solitudinii şi a abandonului. Duminica luam trenul de 5:30 spre casă şi îl imploram zadarnic pe tatăl meu să mă retragă de la acea mizerabilă şcoală. Dar, în cele din urmă, după 2 luni, începeam să mă obişnuiesc cu atmosfera violentă şi penibilă a acestei mănăstiri (cloître) de cărămidă, în care nu m-am simţit niciodată fericit sau în pace. La Saint-Antonin (unde locuia, n.t.), camarazii mei erau departe de a fi îngeri: cu toate acestea erau simpli şi politicoşi. Băieţii din liceu nu difereau de ei decât prin avere; dar o schimbare subtilă apărea în spiritul lor din cauza întemniţării lor. Individual, ei erau destul de liniştiţi: laolaltă fiind, s-ar fi zis că un spirit plin de cruzime şi duşmănos îi unea contra binelui. A fi în contact cu această haită înseamnă a întâlni corpul mistic al lui Satan, ale cărui membre nu ratau nici o ocazie de a mă brutaliza fără milă. Mai trebuie să ne mirăm că nu există pace într-o lume în care totul concură la a creşte tineri fără nici o disciplină morală sau religioasă, fără umbră de viaţă interioară, fără caritate şi credinţă, singurele care pot garanta tratatele guvernelor între ele? Şi mii de catolici au imprudenţa de a plânge şi de a se lamenta pentru că Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile pentru Pace, în timp ce ei îi neglijează voia şi cele mai elementare precepte ale raţiunii şi prudenţei, lăsându-şi copiii să crească după legea junglei! Când îmi amintesc bestialitatea, duritatea, insensibilitatea şi lipsa de conştiinţă a celor care mă înconjurau la liceu… mă întreb cum să conciliez cinismul, precocitatea, împietrirea acestor copii francezi, care depăşeau tot ceea ce întâlnisem până atunci, cu Franţa ideală pe care tatăl meu şi cu mine o îndrăgeam? Corruptio optimi pessima: cel mai mare rău este corupţia a ceea ce există mai bun; în Franţa, spiritualitatea a devenit cinism şi uşurătate, inteligenţa a devenit arta sofismului, demnitatea şi rafinamentul au devenit o etalare de vanitate meschină; caritatea a devenit concupiscenţă carnală; credinţa a devenit sentimentalitate sau ateism pur. … Casa era aproape terminată: era o căsuţă frumoasă, simplă şi solidă. Viaţa ar fi fost plăcută în unica încăpere mare cu fereastră şi şemineu medieval, de unde se înfăşura o scară interioară de piatră ce ducea la camera de dormit. În jurul casei se întindea o frumoasă grădină. Dar tatăl meu călătorea mult: în 1927 el a petrecut iarna la Marsilia şi la Sete; pregătea o expoziţie care urma să se desfăşoare la Londra, în timp ce eu eram la liceu, din ce în ce mai dur şi precoce, obişnuindu-mă cu ideea de a i crescut ca un francez. În 1928, la întoarcerea din călătoria de la Londra, într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de mai, tatăl meu a sosit la liceu şi mi-a spus să-mi fac bagajele, căci urmează să plecăm din Franţa pentru a merge să trăim în Anglia. Aveam impresia că nişte lanţuri îmi cădeau de pe mâini! Soarele se juca pe zidurile de cărămidă al închisorii ale cărei porţi se deschideau în faţa mea, datorită unei puteri invizibile şi binefăcătoare: Providenţa. Completare 22.04.2013 orele 11 Din păcate nu mai am timp pentru a traduce mai mult.
Mai multe despre el aici, de exemplu: Sau aici:
|
