Schimbarea la Faţă
(6 august)

Puteti viziona si alte icoane avand ca subiect Transfigurarea pe splendidul site francofon de ortodoxie: www.pagesorthodoxes.net

Schimbarea la Faţă este una din cele mai mari minuni ale lui Iisus, tocmai de aceea există un aspect pe care mulţi îl înţeleg greşit. Cei care au surprins sensul exact al minunii sunt Sfinţii Părinţi. Expresia „schimbare la faţă” este o adaptare în limba română a termenului grecesc „metamorfosi”, care s-ar traduce: „transformare” şi pe care îl folosesc toţi trei evangheliştii (Matei, Marcu şi Luca) în prezentarea minunii lui Iisus de pe Muntele Tabor. Termenul „metamorfosi” a fost tradus în limbile moderne prin „transfigurare”.

Această minune a fost anunţată de Iisus înainte să aibă loc (Marcu 9,1), proorocie împlinită după 6 zile, când pe munte au mai urcat trei apostoli: Petru, Iacov şi Ioan, care au văzut lumina împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu. Lumina taborică a fost o pregustare a vieţii de veci, a slavei sfinţilor din Împărăţia lui Dumnezeu. Pe munte, Iisus „s-a schimbat la faţă, înaintea apostolilor. Şi a strălucit Faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. (Matei 17,2)

Multă lume înţelege greşit acest text, crezând că Schimbarea la Faţă a fost o minune săvârşită de Iisus asupra Lui însuşi. Sfinţii Părinţi însă ne spun că minunea s-a făcut cu Apostolii, nu cu Iisus; căci, Iisus le-a arătat Apostolilor slava Sa din împărăţia lui Dumnezeu. Pe munte, nu Iisus s-a transformat, ci ucenicii au fost înălţaţi la capacitatea de a sesiza pe Iisus, aşa cum spune El. Prin ochii fizici, cei trei Apostoli au văzut lumina dumnezeiască cea nevăzută, căci prin lucrarea Duhului dumnezeiesc în ei, ochii lor au putut vedea cele dumnezeieşti. Iisus spusese despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). Apostolii Îl urmau, de aceea s-au învrednicit să vadă lumina Lui cea dumnezeiască şi veşnică.

(articol semnat de preot HORIA ŢÂRU
preluat din săptămânalul Agenda de Timişoara,
numărul din 4 august 2007).

Un fragment dintr-o meditaţie privind Transfigurarea
apartinând unui "monah al Bisericii de Răsărit"(Lev Gillet).

Să încercăm acum să privim câteva aspecte ale relatării evanghelice despre Transfigurare. Isus îi ia cu sine pe trei din cei mai intimi ucenici ai lui. Dumnezeu se arată de multe ori, în chip extraordinar, păcătoşilor. Dar, în general, privilegiul de a-L contempla pe Dumnezeu şi de a intra în bucuria Transfigurării este rezervată celor care l-au urmat îndelung şi cu fidelitate pe Domnul.

Isus îi conduce pe ucenicii lui pe un munte înalt. Înainte de a ajunge la lumina Transfigurării sunt necesare ascensiunile dificile ale ascezei. În aceasta constă Transfigurarea. Acest Isus pe care ucenicii îl cunoşteau bine şi al cărui aspect, în viaţa de toate zilele, nu diferea de cel al altora, le apărea acum dintr-odată într-o formă nouă şi glorioasă. O experienţă asemănătoare se poate produce şi în viaţa noastră interioară, în trei moduri.

De multe ori imaginea noastră despre Isus devine (pentru ochii sufletului nostru) atât de luminoasă, atât de strălucitoare, încât ne pare cu adevărat  a vedea slava lui Dumnezeu pe faţa lui: frumuseţea divină a lui Cristos devine, într-un fel, pentru noi, un obiect de experienţă. 

Şi tot aşa, de multe ori, simţim într-un mod foarte intens că lumina interioară, această lumină dată oricărui om venind în această lume pentru a-i ghida gândirea şi acţiunea, se identifică cu persoana lui Isus Cristos: puterea legii morale se unifică cu persoana Fiului, atracţia sacrificiului ne face să-L întrevedem pe Mântuitorul sacrificat şi să-i auzim chemarea.

Şi în fine, adeseori, devenim conştienţi de prezenţa lui Isus în cutare bărbat sau femeie pe care Dumnezeu i-a aşezat în drumul nostru, mai ales atunci când ne este dat să ne aplecăm cu compasiune asupra suferinţele lor: acest bărbat sau această femeie se transfigurează în Isus Cristos, sub ochii credinţei.
S-ar putea desprinde, din acest ultim fapt, o metodă precisă de spiritualitate, o metodă de transfigurare aplicabilă tuturor, peste tot şi întotdeauna.

Lângă Isus apar Moise şi Ilie. Moise reprezintă legea. Ilie reprezintă profeţii. Isus este împlinirea oricărei legi şi a oricărei profeţii. El este termenul final al Vechii Alianţe. Este plenitudinea întregii revelaţii divine.

Moise şi Ilie vorbesc cu Isus despre apropiata Patimă. Acest aspect al Transfigurării nu este, în general, suficient de remarcat. În viaţa lui Isus nu putem separa misterele glorioase de misterele dureroase. Chiar în momentul în care se pregăteşte pentru Patima sa este Isus transfigurat. Nu vom intra în bucuria Transfigurării decât dacă, în propria noastră viaţă, acceptăm crucea.

Petru voia să se stabilească în beatitudinea Transfigurării. El îi sugerează lui Isus construirea a trei corturi. Astfel, un credincios, la începutul vieţii lui spirituale, doreşte să prelungească „mângâierile”, momentele de dulceaţă intimă. Isus lasă fără răspuns sugestia lui Petru. Nici primilor ucenici şi nici nouă nu ne este îngăduit să ne sustragem de la muncile aspre ale câmpiei şi să ne stabilim încă de acum într-o pace care nu aparţine decât vieţii viitoare.

Norul luminos al Prezenţei divine acoperă vârful muntelui. Din mijlocul norului, se face auzită o voce: „Acesta este Fiul meu preaiubit, Alesul meu, ascultaţi-L”. Aceleaşi cuvinte, sau aproape,  fuseseră deja rostite de aceeaşi voce, cu ocazia botezului lui Isus. Ele conferă scenei Transfigurării tot sensul ei. De ce îşi schimbă Isus înfăţişarea ? De ce se învăluie în lumină? În nici un caz pentru a le oferi apostolilor un spectacol impresionant şi reconfortant. Ci pentru a traduce în exterior mărturia solemnă pe care o face Tatăl despre Fiul său. Şi Tatăl însuşi dă o concluzie practică viziunii: „Ascultati-L”. Un har extraordinar nu-şi produce efectul decât dacă ne face mai atenţi şi mai receptivi la Cuvântul divin.

Ucenicii au căzut la pământ de spaimă. Isus îi atinge şi îi linişteşte. „Şi ei, ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur (Mt 17,8)”. Pentru această frază putem găsi diferite sensuri, la fel de adevărate.

Pe de o parte, condiţia normală a ucenicului lui Isus, în această lume, este de a se ataşa de persoana lui Isus fără ca aceasta să îmbrace atributele exterioare ale slavei divine; ucenicul trebuie să-l vadă pe „Isus, singur”, Isus în umilitatea lui; dacă, în momente rare, imaginea lui ne pare învăluită în lumină, şi dacă credem a auzi vocea Tatălui desemnându-l pe Fiul afecţiunii noastre, aceste străfulgerări nu durează; şi noi trebuie, îndată, să-l regăsim pe Isus acolo unde se găseşte El de obicei, în mijlocul umilelor şi adeseori dificilelor noastre sarcini zilnice.

A-l vedea pe „Isus, singur”, aceasta mai înseamnă şi: a ne concentra asupra lui Isus singur toată atenţia li privirea noastră, a nu ne lăsa de loc distraşi de lucrurile lumii, nici de bărbaţii sau de femeile pe care-i întâlnim, pe scurt, a-l face pe Isus suprem şi unic în viaţa noastră.

Înseamnă aceasta că trebuie să închidem ochii faţă de lumea care ne înconjoară şi care adesea are nevoie de noi ? Unii sunt chemaţi să rămână absolut singuri cu Domnul: fie ca aceştia să fie fideli acestei vocaţii. Dar cea mai mare parte a ucenicilor, trăind în mijlocul lumii, pot să dea cuvintelor „Isus, singur” şi o altă interpretare. Fără a renunţa la un contact recunoscător cu lucrurile create, la un contact iubitor şi devotat oamenilor, ei pot atinge un grad de credinţă şi caritate în care Isus va deveni transparent prin oameni şi prin lucruri; orice frumuseţe naturală, orice frumuseţe omenească vor deveni franja frumuseţii lui Cristos; vom vedea reflexul ei în tot ceea ce, printre altele, atrage şi merită simpatia noastră; pe scurt, noi vom fi „transfigurat” lumea, şi, în toţi cei asupra cărora vom deschide ochii, îl vom găsi pe „Isus, singur”.

(Fragment extras şi tradus din cartea:
L’An de grâce du Seigneur, semnată
« Un moine de l’Eglise d’Orient »,
Editions du Cerf, 1998)