[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 


LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ

de Vasile Voiculescu

„Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobo-
tomizatul pierde compozanta emotivă
a activităţilor sale etc., etc."
(Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848,
articol Lobotomia prefrontală,
īncercare de psiho-chirurgie
de Pierre Wertheimer)

Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Per­fectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.

Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.

Se ajunsese, īn sfīrşit, la rīvnita minune a lumii — mulţu­mirea şi pacea socială domneau īn această piramidă răsturnată, īn care mulţimea, baza, īntoarsă şi īnălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu īntreaga-i greutate asupra vīrfului, care o sprijinea pe pămīnt şi căruia īi īmprumuta, de sus īn jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.

Se īnţelege că, īn această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi īn el nici o veleitate de răzvrătire.

E drept că piramida nu era deloc īnaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte īntinsă, jumătate pămīntul. Lucru care singur conta. Şi vīrful nu se mai pierdea īn nori, ci, susţinīnd singur măreaţa construcţie, sta pe pămīnt.

Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreti­cienii celor cinci P., că acest mers īnapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea īn planuri şi adīncime, se cīştiga īn linie. Adică idealul : īntoarcerea la lumea unidimensională.

La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.

Chiar īn prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi īncărcate cu forţe radioactive sub īnaltă ten­siune. După ce se īnşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al cre­ierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre ner­voase care face puntea īntre aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţīşneau dintr-o parte şi din alta, străbă-tīnd oasele frunţii, două fascii de raze, care, īntīlnindu-se īntr-un minuscul trăsnet radioactiv, īn punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zgu­duire, care īl făcea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic.

Operaţia se repeta la vīrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dīrzi.

Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu īnaltă precădere īn şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea īn imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi īn lună. Dealtfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osīndeau oricīnd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra.

Dar de zeci şi zeci de ani nu se īntīmplase o asemenea cri­minală scăpare. Căci nu numai īn spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă īn care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cīte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie.

Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase ome­nirea de o mulţime de plăgi şi o īndrumase īn făgaşul progre­sului calm, n-avea nimic misterios īn ea.

Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales īn-ultimele răz­boaie mondiale oamenii de ştiinţ㠗 medici, chirurgi şi psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-1 joacă lobul anterior frontal al creierului īn viaţa omenirii.

El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastīmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al īntreprinderilor. Sălaşul nefericirii.

„In acest teritoriu prefrontal se īnscrie proiecţia individului īn viitor. Aria prefrontală naşte şi cīrmuieşte ideile despre eul interior şi īndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire.

Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, īn special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal..."

Operatul este eliberat de toate nenorocirile care īnsoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie īnsuşi.

Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de īntrebări, chinuit de mister.

Şi īncetīnd de a se complace īntr-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pīnă la egoism şi hiperpreţuire, el se īntoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat īn muncă. Adică rămīne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, īn stare de a exercita orice pro­fesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică īndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gīndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să pri­vească īn sus ori īnainte, īntr-un cuvīnt, fără să mai fie ne­mulţumit. Arderea fasciilor nervoase stīrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămīne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, īnlătură orice fīlfīire de misticism, care altădată abăteau pe om de la īndatoririle lui elementare. Coagularea īl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător. La īnceput, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de si­nucidere, rīvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori īi aducea īn fire. Dar atunci era o operaţie sīngeroasă. Se scobeau două găuri īn oasele capului şi chirurgul bījbīia cu bisturiul prin creier după rădă­cinile fibrelor vinovate.

Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii.

Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii" a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atīta sīrguinţă şi succes īmpotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, me­ditaţia, nemulţumirea de sine, rīvna către perfecţie, mizan­tropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rīnduieli individuale şi sociale.

Autorul deplīngea că Sfīntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră īn era lobocoa-gulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni.

Acum, omenirea muncea, mīnca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pīnă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii.

Dar, de la o vreme, cīteva semne, aproape imperceptibile la īnceput, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.

Ele se iviră mai īntīi īn tineret şi se arătară īn chip fiziologic, īntre altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mīncare, anemie şi mai ales constipaţie.

Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după īndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cīnd se instituise lobocoagu­larea. De cīnd, adică, ideile şi activităţile lor īncetaseră de a fi stīnjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvīnt, de cīnd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţio­nali inferiori īn treburile, omului fuseseră tăiate.

Dar, cu īncetul, tulburările luară īnfăţişări şi alură psiho­logică, īn tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti īncepură să puncteze, ca nişte bube, epiderma pīnă atunci atīt de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se īnmulţească. Tinerii de am­bele sexe tīnjeau, mīinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi īntīrzieri ca de gīndire, opriri ca de alegere. Unii īşi mīngīiau fruntea sau īşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cīntīnd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cīntecul nu se exercita decīt īn cor. Fetele īndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, īn ciuda regulamentului strict. Sau īşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori.

Într-o bună zi, cīţiva tineri fură prinşi că plīng. Lacrimi, īn P.P.P.P.P. ? !... Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchet㠗 instituită pe toată imensa īntindere a uniunii. Căzuse oare īn desuetudine practica coagulării ? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In privinţa asta nu mai īncăpea deci nici o īndoială. Şi oarecum liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată.

Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, ta­blourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar fi pu­tut amăgi tineretul şi deştepta sămīnţa nebuniei trecute, fuse­seră vīndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături.

Copiii, născuţi toţi īn maternităţi, rămīneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o īnclinare mai tīrziu spre reverie. Nu erau adormiţi īn luluit sau cīntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi īn vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci īn urechi.

De unde, dar, neorīnduiala ivită ? Căci, curīnd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales īn ceea ce priveşte sexualita­tea. Un cuvīnt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe", care nu mai figura īn nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, īncredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au īnclinări şi preferinţe, se aleg singuri, īntre ei, īşi īnchipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare īntr-un simplu act fiziologic. Perechile se făgă­duiau unul altuia ca īntr-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor īmpiedicaţi de la această nebunie se īnmulţiră. Şi un alt cuvīnt, nou, netrecut īn dicţionare, se īn­firipă, sub nasul poliţiei, cuvīntul „Iubire". Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj locali­zat īn anume persoane, pe care le scoteau din rīnduiala co­mună, īnălţīndu-se deasupra prezidiului.

Astea toate dovedeau o īngrijorătoare zdruncinare a alcă­tuirii, ameninţīnd cu ruina tot ce se clădise.

În curīnd, ceva nou, spăimīntător, īşi făcu apariţia. Cu atīt mai primejdios, cu cīt era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă īncepu deodată să se vorbească despre spi­rit : ceva dincolo de om, pe care-1 poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agi­taţia fiind exclusiv īn căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele īn sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptīnd, cerīnd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — īmplinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămīnt.

Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, ste­rilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creie-relor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte sfere. Inutil.

Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau fla­căra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.

In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, īn ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.

Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăun­trice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate că centrii ner­voşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură īntre ei ?

Nu se descoperi īnsă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile īntre nucleele in­fernale definitiv tăiate.

Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, con­gestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această gland㠗 spuneau superstiţiile — se proiecta afară din cra­niu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lu­mea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea īn timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi īnlesnit, ţineţi-vă rīsul, pătrunderea Duhului. Alţi au­tori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.

Dar, cum da de bănuit, se hotărī extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rīnd.

Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să īnceteze. Pentru ca īn curīnd să zbucnească mai cu furie.

Prin pivniţe si hrube, dar mai ales īn pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la īndatoririle lor. Ascunşi acolo īn peşteri, trăiau singuratici, dedīndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.

Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi īngenuncheri, īmbrăţişau lemne tăiate īn cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cīntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neīnsufleţite.

Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.

Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care īndrăzneşte să īncalce stăpīnirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete ?

Din ordinul cīrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată īn polul frontal.

S-a mers pīnă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se īnchinau şi iubeau.

Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce īn ce, iar vechile, care īncepură turburarea, pe măsură ce īmbătrīneau, īşi īnrăiau racilele căpătate īn tinereţe. Visul, le­nea, īmpopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mīhnire, mīndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.

Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.

Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără īndoială că această zbucnire de neastīmpăr şi fierbere s-ar fi īntrupat īntr-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost īndrep­tate şi canalizate.

Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă īn frīu. Dar aşa ? In creieri şi īn glande nu se mai afla. Afară, īn văzduh, era o nebunie, ca īn vechile superstiţii, să o cauţi. In cer ? Atīt mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare.

Unde dar era de găsit şi stīrpit Spiritul ? Căci trebuia stīrpit, cu riscul de a stīrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta.

De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră īn mīinile cīrmuitorilor. Aceştia, la rīndu-le, le aşezară la picioarele Per­fectului Prezidiu, spre a hotărī, īncrucişīndu-şi braţele īn sme­rită aşteptare.

Bătrīnul preşedinte, īntr-o insomnie agitată, avu o inspiraţie, īşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pīnă la auto-delaţiune.

Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai īnalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, īngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi că­lătorie de nuntă īn străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.

Rezultatul nu īntīrzie şi fu strălucit. Un tīnăr se īnfăţişă cu curaj şi īşi denunţă propria-i inimă.

El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, īn veşnic neastīmpăr, mereu plină de sīnge īnvăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvīcnelile ei dureroase, umflăturile ei pīnă să plesnească, fierbinţeala ce o īmprăştie, bucuria care o cutremură sīnt semne nedezminţite.

Îndată se constată că īn adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lingă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, īn īnverşunarea lor numai asupra creierilor.

Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvīrşeau trăgīndu-se īn inimă. Versurile, cīntecele, poveştile care colindau nu vorbeau decīt numai despre ea.

Vechile superstiţii din erele primitive puneau īn inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de īnchinare, să coboare mintea īn inimă.

Se īncepură alte noi cercetări, īndreptate, cu toată lua-rea-aminte, asupra organului incriminat.

Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicīndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.

Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima īşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, īnţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi.

Iar, minune, īn partea de sus, pe globul ei, numaidecīt sub ieşirea cīrjei aortice, se prăsiseră nişte sīmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier.

Se adeveri astfel că inima se īntorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpīnitor peste ideaţia productivă şi utilitară.

De aici pīnă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stīrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor īn om.

Pīnă cīnd ? Se va vedea.

Cum tīnărul voluntar care cel dintīi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.

Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu īngăduinţa, dar cu porunca, de acum īnainte să fie necontenit īnchinat şi mărit ca atare, īntr-un cult care īntrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.

Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti.

Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi īşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş.

[1948, iulie 27, Bucureşti]

Din volumul VASILE VOICULESCU: GÂNDURI ALBE,
Editura Cartea Româneascã, 1986


Salt la inceputul paginii