| |
Vasile Voiculescu
Despre autor
Vasile Voiculescu se naşte la 27 noiembrie 1884, în comuna
Pârscov, judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache Voiculescu,
gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica
unui negustor. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890.
Încheie cursul primar la Buzău. Urmeaza studii liceale la "Liceul
Al. Haşdeu" şi apoi la "Liceul Gheorghe Lazăr"
din Bucureşti. Este preocupat de materialism, pozitivism şi
evoluţionism, psihopatologie şi de psihofizică. Studiază
literele şi filozofia, apoi medicina. În 1910 devine medic şi
doctor în medicină la Bucureşti, ţine la radio o serie
de conferinţe renumite de medicină pentru ţărani,
dar pasiunea pentru scris se amplifică, scriind şi povestiri
fantastice.Se căsătoreşte cu Maria Mittescu, studentă
şi ea la Medicină, cunoscută în satul său natal, Pârscov.
I-a închinat poezii şi scrisori de dragoste. Debutează în Convorbiri
literare (1912). Practică medicina la ţară; în timpul
primului război mondial este medic militar la Bârlad, unde participă
la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial debutează
cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an colaborează
la Flacăra lui C. Banu, în urma unei recomandări date
de Macedonski. Ia Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului
şi alte poezii (1918).
În 1941 este distins cu Premiul Naţional de poezie.
La vârsta de 74 de ani este aruncat în închisoare de către autorităţile
comuniste, făcând parte din lotul „Rugul Aprins”, suportând patru
ani de detenţie, în perioada 1958 -1962.
În închisoare se îmbolnăveşte de cancer şi moare, doborât
de boală, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963.
Ulterior a fost reabilitat iar apoi, după 1989, ales postmortem membru
al Academiei.
Bibliografie selectivă
- Poezii, Bucureşti 1916
- Din ţara
zimbrului, Bârlad 1918
- Pârga, Editura Cartea românească, 1921
- Poeme
cu îngeri, Editura Cartea Vremii, 1927
- Destin, Editura Cartea românească, 1933
- Urcuş (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă,
1937
- Ultimele
sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de
Vasile Voiculescu 1964
Confesiunea unui scriitor şi medic
- fragmente -
Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc
sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire,
dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.
Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o
aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă
arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în
cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât
prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.
Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar
despre credinţa mea ?
M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit
ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a
înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt
valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină
a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care
face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată
pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina
nici o mecanică din lumea aceasta?...
Mă întrebaţi despre credinţă
şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă
?...Vă voi răspunde că în ce priveşte
înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase,
cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii,
începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente
gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără
opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în
apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în
mare şi ocean.
Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct
de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică
predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie
harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii
de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine
la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare
care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.
După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste
gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum
sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o
băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari
şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia
unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile
între artă şi credinţă sunt vechile legături
de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna
credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta
s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care
cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea,
să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai
poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă
pură trădează credinţa cea pură. Adevărata
inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi
credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea
supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte…
cu buzele sufletului.
Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei
mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră,
ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat
eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare,
care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă
şovăind, în faţa cărui stil şi forme să
se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data
asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru
dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună,
dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra
cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa
noastră.
Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare
specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit
tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea
psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea
pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi
marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne
dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi
ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite.
Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care
s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi
celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte,
corcituri.
Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două
calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia
– picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă
de amestecuri între ele.
Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul.
Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează
aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie,
nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc
aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt
sau le presimt ca foarte reale.
N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul
meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă
zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne,
nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci
o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească
şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat
uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă
deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări.
Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea
şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios,
şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş
fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-odată…
…
Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.
…
Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi,
şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de
la tipul primitiv…
…
Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că
e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli,
au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o
clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni,
fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia
vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile
religioase şi rituale.
Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată
de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi
străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut
preoţi în familie.
Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii,
mă văd un
copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice,
la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E
adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva
pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau
pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum
fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină
de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare.
Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi
împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa,
atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam
predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă
pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau,
pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam
copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra,
cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi
la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce
aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe
Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur,
în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi
de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo.
Dar era de atunci în mine o siguranţă
că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam
şi pe care nu l-am formulat niciodată.
…
…
Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care
m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări
a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care
se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le
practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru
cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică
şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns
al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare
decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo,
mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi
minunata Vinere, când cântam prohodul.
(…)
Aşteptarea aceea sigură şi neistovită
cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide
orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu,
care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi
suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul
unei vieţi este că are să vie. (Vasile
Voiculescu - Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)
Gânduri alese
Bucură-te!
Studiul bucuriei - analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă,
accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria
e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în
tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor,
se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine
dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria
e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.
Durerea e un val, bucuria – marea…
Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.
Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o
întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul
şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.
Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori
ar răsări: crini sau mătrăgună ?
Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările
tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri,
ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.
Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează
pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi
tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer,
sufletul universal.
(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Catea Romîneascã, 1986)
Si din acelasi volum pe site :
Lobocoagularea pre-frontala aici:
Vasile Voiculescu-Lobocoagularea
frontala.htm
Salt la inceputul paginii |
|
